Articol entuziast

Am fost astăzi la Cité de Sciences, în Paris. Ieșind de la Planetarium, soră-mea observă că sunt într-o... stare aparte. Așa că i-am promis povestea ne-prescurtată, ne-cenzurată, pe blog cu proxima ocazie.

Nu sunt genul care apreciază foarte mult arta vizuală. Nu mă consider boemă, nu pretind să știu mare lucru despre pictură, sculptură, sau alte arte decorative. Dintre arte, cititul mă atinge la cel mai profund nivel, pentru că mă atrage în lumi fenomenale, necunoscute, pasionante, prin personaje deopotrivă extraordinare. Muzica, spre deosebire de mulți prieteni, care o “înțeleg”, care sunt pasionați de genuri de muzică exclusiviste și singulare, îmi poate plăcea fie pentru versuri, fie pentru linia melodică interesantă, fie efectiv pentru impulsul de a dansa (elemente de altfel independent). În fine, ideea principală este că Luvrul nu m-a impresionat enorm. Da, a fost frumos, am văzut-o pe Mona, am văzut multe multe multe tablouri și sute de artefacte din diverse culturi antice. Veți spune, cu un ton snob, că sunt o incultă și jumătate, dar nu despre asta vreau să vorbesc.

În ziua următoare, deci astăzi, am purces relativ târziu în zi spre Cité de Sciences, un complex aflat la vreo 2 stații de metrou de hotelul nostru și mie, personal, mi-a plăcut mult mai mult ca Luvrul. Nu spun nu spun că este mai accesibil, mai frumos, mai captivant sau că are o valoare culturală mai mare. Departe de mine acest gând. Dar spun că pentru mine, eu, care rezonez la mintea umană cea pătrunzătoare, la faptul că vrem să știm, la toate demersurile noastre de a afla mai multe, a fost o experiență în adevăratul sens al cuvântului.

Long story short, Planetarium este un imens teatru 3D, IMAX de fapt, în care, după o scurtă introducere legată de identificarea constelațiilor, se pornește un film narat în engleză de o entuziastă Whoopi Goldberg, realizat cu efecte geniale, de la planete care vin spre tine, particule rotitoare, stele... nu poate fi descris decât prin awesome. Și la momentul acela mi-au sărit în minte, aproape simultan, mai multe idei:

1. Cât de departe suntem, în România, de ideea de muzeu-experiență. Cât de puțin ne pricepem în a face ceva asemănător, ceva ce să lase oamenii cu respirația întretăiată la o expunere a faptelor științifice. Câtă tehnologie, cât entuziasm și câtă bunăvoință ne lipsește până la un astfel de Planetarium.

2. Cât de multe, și totodată cât de puține lucruri știm despre lumea care ne înconjoară. Cât de sublim este faptul de a fi om, de a cuceri universul cu mințile noastre și de a pătrunde secretele existenței. Nu tu adevăruri ușoare. Nu tu platitudini insignifiante. Ci noi și Universul. Eu. Tu, cititorule. Știm și vrem să știm din ce în ce mai multe și... fiecare pas făcut de omenire mă face să fiu mândră că aparțin unei rase care nu se mulțumește cu puțin.

Întotdeauna ne vom dori mai mult. Voi vrea pentru mine tot mai multe experiențe. Voi vrea comunitatea mea să aibă aspirații înalte. Voi vrea pentru țara mea condiții occidentale de culturalizare. Și voi vrea ca lumea în care trăiesc să crească prin știința și tehnologia care îi vor aduce bunăstarea și echilibrul de a-și dori mai mult. Mai multe experiențe, aspirații mai înalte, condiții mai bune și vise mai îndrăznețe.

Arbitre!

Da. Deci la modul cel mai serios, rasismul poate fi și pozitiv. Adică ne-am format păreri atât de pozitive legate de europenii civilizați, încât, cel puțin mie, personal, îmi vine greu să mă gândesc la asociații de cuvinte anormale (pentru cei ce și-au petrecut zilele la școală, în cele ce urmează e vorba despre un oximoron), precum “huligani belgieni”. Și chiar cu acest oximoron m-am întâlnit astăzi, citind despre scandalul de la un meci de fotbal, în care arbitrului i s-au strigat scandari ofensatoare de către sus-numiții huligani belgieni din tribune.

Nu sunt tocmai necunoscătoare în ceea ce privește atmosfera la un meci de fotbal. Am mers și eu pe stadion (de altfel, când se termină construcția stadionului Cluj Arena, sper chiar să mai trec pe la meciurile Universității), am fost la peluză, am strigat și eu tot felul de treburi. Nu le-am strigat pe toate. Așa că am dat click pe linkul la articol, plină de curiozitate, întrebându-mă oare ce înjurătură de mamă și/sau referință homoerotică l-a făcut să plângă pe arbitrul japonez și, mai ales, să oprească meciul.

Trebuie să înțelegeți că, așa cum am menționat mai sus noțiunea de rasism pozitiv, îmi imaginez huliganii belgieni ca un grup de microbiști suavi, care își permit să bea bere la meciuri pentru că nu aruncă cu dozele/paharele în teren. Pentru că așa i-a învățat mama lor. Mama lor occidentală, care încearcă să ne deprindă și pe noi cu anumite obiceiuri elementare: cum se stă pe scara rulantă, cum nu se aruncă gunoaie pe jos, cum nu se lasă chiștoacele de la țigări pe oriunde și, mai ales, cum să fim civilizați în conversația cu alții. Și imaginația mea nu mă ducea foarte departe de adevăr. Suavii huligani belgieni i-au strigat japonezului Kawashima ceva de genul “Kawashima-Fukushima!”. Au atins coarda sensibilă cu neamul și țara. Nu a fost o ofensă directă, dar omul a luat-o foarte în serios.

Pentru o româncă ce a mers la meciuri în România, situația mă lasă perplexă.

Celebritate barbarică

Am fost la Conan 3D, în principal pentru că orașul e mort vara și, în afară de a vedea un număr obscen de filme, nu am avut alte activități în această săptămână. În fine, filmul a fost o porcărie monumentală, în care

1. Ăia răi răgeau ca animalele și/sau erau machiați ca regina din Alice în țara minunilor, ca tot prostu' să știe cu cine ține la bătaie și

2. În pauzele dintre măceluri se mutau dintr-un loc în altul, ca să vadă tot prostu' că sus-numitul Conan se poate bate în orice fel de climat, de la deșert la păduri înzăpezite... și în toate aceste climate se bate având pectoralii descoperiți. Semăna puțin cu fetele de la Vremea, din ziare, care pozează dezbrăcate tot timpul anului, dar iarna, ca să știe lumea că e frig, își pun căciulă de blană.

A, și într-una din pauze Conan face sex cu gagica bună care era de fapt o prințesă călugăriță, cucerind-o cu o replică clasică de bad boy despre cum el e fericit dacă trăiește, *ahem* iubește și ucide ceva din când în când.

Dar, în fine, nu vroiam să vorbesc despre film, atât cât vroiam să vorbesc despre presa făcută în jurul faptului că o româncă, binecunoscută între hotarele acestei țări ca Narcisa Sălbatică (presupun că Narcisa Porno era doar numele dat de tabloide, nu?), a jucat în Conan 3D. Așadar am citit în ziar o mică bucată de articol care mi-a amintit de un banc cu Radio Erevan:

-E adevărat că tovarășul Alexei a câștigat o mașină?
-Da, e adevărat. Dar nu este vorba despre tovarășul Alexei ci despre tovarășa Ivanova. Nu este o mașină, ci o bicicletă. Și nu a câștigat-o, ci i s-a confiscat.

Ei bine, articolul de tabloid pe care am pus ochii zilele trecute spunea că Alina Pușcău, interpreta Narcisei, ar fi jucat în Conan într-un rol secundar, de sclavă a lui Conan, și că ar fi filmat chiar și topless! După ce am văzut filmul, pot confirma aceste zvonuri. Doar că nu a fost rol secundar, ci episodic. Și nu a fost sclava lui Conan, ci a fost o sclavă eliberată de Conan... Și nu a filmat *chiar și* topless, ci a fost topless tot timpul.

Sper să am timp să scriu în săptămânile ce urmează, așa că ne mai citim.

Ah, relationships

Mă amuză statutul de in a relationship. Mă amuză mai ales în cazul persoanelor sub maturitatea necesară de a-și da seama ce înseamnă statusul respectiv pe Facebook și ce înseamnă el în viața reală. In a relationship with Măriuca nu înseamnă că am ținut-o de mână pe Măriuca, că am prins-o de fund, sau că ne-am pupat în colțul camerei la cheful de aseară. Și e mult, mult mai rău când acel in a relationship se transformă în clasica dragoste eternă ce durează trei luni.

M-au enervat întotdeauna oamenii care se expun în mod ostentativ, iar dacă tot se expun, măcar să își gândească puțin dinainte strategia, ca să nu ajungă de culmea penibilului după 2-3 săptămâni. E vorba despre cuplurile alea care au ‘jdemii de poze cu prim-planuri de săruturi (unele editate în Paint și decorate cu steluțe, inimioare și sclipici roz) și se “iubi moolt” deși se cunosc de maxim o lună. Genul de oameni care își scriu pe Wall citate siropoase și pline de subînțeles, legate de ce a spus Shakespeare despre dragostea eternă, despre cum haterii/intriganții/încuiații din lumea exterioară nu îi pot înțelege pe ei și iubirea lor. Genul de oameni care își trimit postere siropoase cu hipsteri și mediocrități scrise în engleză: “Being far from you is the most difficult thing ever” sau “Let go and let’s run away...”.

Fast forward peste două săptămâni. Unul dintre ei, dacă nu ambii, nici măcar nu trec de la in a relationship la single, ci trec direct la alt prieten/altă prietenă. Dispar pozele cu sclipici roz și inimioare care stăteau înainte ca poză de profil. Dragostea lor eternă e brusc “mehh... tipa aia?” sau “lol, ăla?” și, cel mai probabil, vor începe exact același comportament cu noua persoană. Din nou dragoste eternă.

Să se înțeleagă că nu am nimic înpotriva dragostei, iubirii și celorlalte sentimente din gamă. Dacă ele sunt chiar trăite și simțite în plinătatea lor, sunt de-a dreptul halucinogene, miraculoase pentru corp și minte în toate felurile posibile. Da, am iubit. Da, am fost și iubită (surprinzător dar adevărat). Dar nu am făcut paradă ieftină pe Facebook și nu am scos ochii nimănui. Și, mai ales, au fost sentimente adevărate, ceea ce mă îndoiesc că a fost cazul pentru toți minorii in a relationship pe care îi aveți pe Facebook.

Pagini impare și descrieri care nu spun nimic

Am avut mereu curiozități insignifiante. De ce sunt autobuzele/troleibuzele numerotate așa cum sunt, deși aparent nu au o ordine anume? De ce se topeau prizele de la mașina de spălat înainte să o mut? De ce mp3 playerul meu ieftin și chinezesc pornește mereu de la aceeași melodie, indiferent cum îl închid? Dar curiozitatea mea de astăzi se leagă mai mult de fetele de la paginile impare din ziarele cu mare tiraj din România. Să fim înțeleși, nu mă interesează efectiv fetele, ci micuțul paragraf de înțelepciune atașat fiecăreia.

Mă întreb dacă ele își scriu propria descriere, sau este câte vreun ciumete de la Libertatea care are impresia că zodia e esențial de cunoscut? Pentru că toate aceste descrieri sunt făcute după același tipar, a cărui primă regulă pare a fi lipsa de sens și de utilitate. Bun, prezentăm o fată. Ce spunem despre ea?

Dincolo de faptul că nu poți descrie în două rânduri pe nimeni, pițipoancele astea sunt toate trase la indigo în cel mai urât mod posibil. Toate au două mari hobby-uri în viață: shoppingul și călătoriile. Probabil că dacă ar fi mai mult spațiu sub poză, ar completa că preferă shoppingul și călătoriile pe banii altora, iar călătoriile trebuie să fie cât mai relaxante pentru creierul lor delicat, deci a zace pe un iaht e mult preferabil vizitării unui oraș sau, doamne ferește!, a unui muzeu. Dar pentru a face mai mult loc sub poză ar trebui să micșoreze poza efectivă și implicit sânii dezgoliți ai micuței intelectuale.

Așadar toate sunt pasionate de shopping, sport pe care nici măcar nu pretind să îl înțeleg. Adică dacă vreau să îmi cumpăr ceva, știu dinainte că am nevoie de acel obiect/zdreanță și merg să îmi aleg din magazin. Dacă am timp de pierdut în așteptarea cuiva, atunci probabil că voi intra și eu undeva să pierd vremea, i.e. într-un magazin. Dar nu m-aș duce de bunăvoie, dacă nu aș avea nevoie de nimic și nici n-aș avea ce căuta în mall. Cât despre călătorii, să zicem că intră în hobby-urile mele, însă nu pe podium. Călătoriile fără oameni interesanți mi se par cel mai insipid lucru...

Dar să revenim la pițipoance și să facem o recapitulare finală. Dragi cititoare, niciodată nu putem ști prea multe. În această zi minunată, am învățat că o poză cu țesut mamar (mama citește blogul, nu pot să spun țâțe) se descrie în mod profesionist după cum urmează:

[Nume]. Focoasa [blondă/brunetă/șatenă/roșcată] este în zodia [introdu zodia] și este absolventa Facultății de [introdu aici orice în afară de Poli, preferabil o facultate care produce șomeri pe bandă și/sau pițipoance profesioniste]. Hobby-urile ei sunt shoppingul, călătoriile și mașinile puternice.

La mulți ani?

Mi se pare mie sau e puțin morbid să urezi "La mulți ani!" persoanelor cu nume derivate din Maria, cu ocazia sărbătorii de Adormirea Maicii Domnului? La fel (din proprie experiență) e și pentru Ion, Ioana, Ionel și alți ioni pozitivi și negativi, cărora li se urează de bine cu ocazia... Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Adică mie mi se încrețește stomacul numai când mă gândesc la icoana aia cu capul însângerat pe o tipsie. De ce ar vrea cineva să mă tragă de urechi și să îmi spună "La mulți ani!" pentru că acum 2000 de ani un bețiv, o c*rva dansatoare iscusită și mă-sa au reușit să taie capul unui om și să îl pună pe o tavă în mijlocul unui ospăț, ca element de decor central? De ce?

Atât pentru Maria, cât și pentru Ion, mai există câte o sărbătoare mai puțin morbidă. Vă rog frumos, folosiți acel prilej pentru a face urări de bine. Pentru Ioana e în 7 ianuarie.

PS: Nimeni nu lucrează astăzi. Nici la stat, nici la privat. Ăștia ar sărbători orice.

Filmul maimuțelor

Am fost la Rise of the Planet of the Apes pentru că sunt o mare fană a francizei. Mai exact, a francizei începute în 1968, prin primul film Planet of the Apes pe care mama m-a bătut la cap ani în șir să îl văd, iar, atunci când l-am văzut, m-a cucerit întru totul. Era un film cu multă substanță filosofică, ce te punea pe gânduri, ridica întrebări. Dincolo de recuzita modestă și de lipsa de acuratețe în redarea maimuțelor (nu prea ne înțelegeam cu CGI-ul pe vremea aceea, așa că maimuțele erau pur și simplu oameni în costume păroase), Planeta Maimuțelor din 1968 a fost un film genial. A urmat o continuare cam slăbuță, apoi părțile 3, 4 și 5 care au fost la rândul lor foarte bune și cu probleme de plauzabilitate minimale.

Apoi a fost remake-ul din 2001, care nu a spus foarte multe, având în vedere că urma linia narativă a primului film, adăugându-se CGI din belșug, recuzită realistă și o frică inexplicabilă de apă a maimuțelor. Așa că, atunci când s-a anunțat Rise of the Planet of the Apes, un prequel pentru filmul din 2001 (și mai ales cu James Franco, actorul cu un zâmbet atât de drăguț încât numa’ l-ai strânge în brațe, în rolul principal), m-am decis să îmi iau o porție de Nachos de-aia scârboși dar incredibil de delicioși și să văd ce au scos ăștia legat de franciza mea iubită. Am văzut filmul acum vreo 2 ore, împreună cu Bughy.

Era cât pe aci să tolerez abundența de CGI nedorit din toată povestea (maimuțe care sar în elicopter de la distanță și în slow motion, jdemii de explozii, parcă era un film cu Bruce Willis), personajele creionate stupid (tipul care îl joacă și pe Draco din Harry Potter era rău de dragul de a fi rău, celălalt paznic al cuștilor era un idiot), găurile de procedură (nu aveau tranchilizante la îndemână într-un laborator plin de cimpanzei, iar la același laborator, tehnicianul nu poartă mască atunci când se dă cu gaze experimentale; la adăpostul de animale sunt 2 paznici la ceea ce, în cadrul următor, par a fi sute de maimuțe), încălcarea flagrantă a legilor fizicii (maimuțe care sar în elicopter de la distanță și în slow motion [iar], garduri de gumă la grădina zoologică, putând fi îndoite de un singur urangutan săltăreț)... puteam să îndur. Și înduram pentru că, în tot acest timp mă gândeam “Hei, e o viziune diferită și exagerată dar măcar se leagă de filmul din 2001 și nu contravine poveștii generale pe care a stabilit-o franciza până acum”.

Și chiar când credeam că am scăpat, apare următoarea scenă (SPOILER): Fiind pe punctul de a cădea cu elicopter cu tot de pe un pod, unul dintre tipii semi-răi ai filmului întinde mâna spre Caesar (pentru necunoscători, cea mai deșteaptă și mai bună maimuță) și îl roagă să îl ajute. Motiv pentru care Caesar pleacă de la locul faptei fără a face nimic, iar o altă maimuță îl împinge cu sete pe tip spre moarte sigură. Păi mă neorociților de stricători de franciză ce sunteți! Toată ideea filmelor Planet of the Apes era că oamenii s-au distrus singuri, prin aroganța, agresivitatea și prostia lor infinită. Țineți minte? Ape does not destroy ape. Only human destroys human. Nu țin minte în vreunul dintre filme ca maimuțele să fi ucis un om în mod voluntar. Maxim ce au făcut a fost lobotomie, dar niciodată maimuțele nu au cauzat ca omul să decadă.

Era o epocă a fricii de bombă, în care oamenii chiar au avut șanse mari de a se autodistruge. Planet of the Apes încerca tocmai să convingă că paranoia și puterea nucleară pot distruge lumea așa cum o știm noi. Că, în agresivitatea noastă față de alți oameni (Planet of the Apes), în lipsa noastră de judecată a fenomenelor din jur (Beneath the Planet of the Apes), în lipsa de toleranță a celor diferiți (Escape from the Planet of the Apes) și în natura noastră opresivă (Conquest of the Planet of the Apes), ne putem aduce propria distrugere. Și toate cele 5 filme originale m-au lăsat cu întrebarea “Oare omul e chiar atât de bun precum vrem să credem, sau există o alternativă mai bună?”

E 2011 și noul film mă lasă doar cu un gust amar.

Dr. Frică

Sunt perfect de acord cu faptul că mersul la doctor/dentist este unul dintre cele mai neplăcute lucruri pe care omul trebuie să le facă în viață. Atenție puțin la exprimare: TREBUIE. Zilele trecute am aflat răspunsul unei întrebări mai vechi a mea, legată de obiceiul prost al oamenilor să amâne cât mai mult vizita la medici, până când o problemă devine insuportabilă.

Veți spune că într-adevăr, chiar dacă șansele la vindecare scad odată cu progresul bolilor, e greu să mergi la medic pentru că medicul e scump. Ei bine, voi spune că, printr-un asemenea comportament, în niciun caz nu se face economie. Pun pariu că o plombă costă mult mai puțin decât repararea vreunui absces dentar oribil. Scoaterea unui neg e probabil mult mai ieftină decât cauterizarea întregii mâini acoperite de negi lăsați să se înmulțească în prostie. În final tot la medic se ajunge, doar că tratamentul va fi mai greu și mai scump.

Dar, revenind, după ce mi-am bătut capul cu argumentele clasice, spuneam că zilele trecute am aflat adevăratul motiv. Frica. Frica și neamul prost.

Eram la ștrand în Călimănești și o fetiță se smiorcăia undeva în apropierea mea. Motiv pentru care două femei cu allură de domnul Goe încep să îi facă educație. Una (probabil mama) o ia în brațe, cealaltă îi spune pe un ton blând: “Fii cuminte că dacă nu te duce mama la injecție. Da,da... Vine doctorul și îți face injecție”. Cu tot respectul, femeia respectivă era o proastă.

De acum încolo (și pun pariu că nu e prima și ultima dată când i s-a spus o asemenea prostie monumentală) fetița va vedea mersul la medic ca pe un mijloc de pedeapsă. Pentru ea, medicul va fi acela care dorește să rănească, să facă rău și să pedepsească. Va crede că medicul e pus acolo ca să inflicte suferință asupra pacienților săi, fără să înțeleagă că medicul dorește chiar opusul. Orice tratament va fi perceput ca o pedeapsă. Îi va fi frică de doctor și va lăsa bolile să evolueze mult prea mult înainte de a acționa. Viitoarea generație va fi o generație de fricoși, din cauza unor proaste.