Umblă o vorbă că tot românul se pricepe la politică și la fotbal. Aș adăuga că majoritatea se pricep foarte bine și la dat indicații în timp ce altul muncește, dar nu am început un post nou pe blog, după atâta amar de zile de inactivitate, ca să fac profilul psihologic al românilor. Ideea e alta. În cele ce urmează mă voi deroga de atribuțiile mele implicite de cunoscătoare a politicii și fotbalului, recunoscând că, de fapt, habar nu am cu ce se mănâncă una sau alta.
1. Micuța mea experiență politică
Înainte de vara asta am avut tentativa de a intra într-un tineret politic, unde m-am lovit de o realitate destul de urâtă. Nu contează în care dintre ele, suficient să spunem că, dacă aș fi trecut de mersul la două-trei ședințe și aș fi mers până la capăt cu adeziunea, aș fi fost acum colegă cu un cioban. M-am dat de gol cumva? Ei bine, ce m-a deranjat pe mine era că, de la o săptămână la alta, s-a schimbat cu totul formația politică în care aveam de gând să intru. Dintr-odată, eram prieteni cu vecinii de mai sus, de la celălalt sediu politic. Dintr-o dată, de la discutat despre cum poate fi Clujul mai bun, despre ce putem face ca să trăim într-un oraș modern, am ajuns să se arunce cu noroi în adversari pe facebook și prin presă. Avem impresia că sunt pe cale de a intra într-un partid bipolar. Cum era posibil ca partidul român cel mai apropiat de ideologia mea politică, cu oameni faini (pentru că am cunoscut oameni faini acolo), cu inițiativă și forță, să fie partidul care se aliază, în mod nefiresc, cu un partid de doctrină aproape opusă? Cum a ajuns posibil ca, dintr-un partid serios, istoric, să fie un ghiveci de doctrine și interese? Cum s-a ajuns la scandalul din toamnă, unde, în loc să mai aștepte puțin și să își construiască credibilitate, super-alianța a arătat că e la fel de scârboasă ca orice conducere politică de până acum? Cum s-a ajuns, de la figura prim-ministrului demn care a fost Călin Popescu Tăriceanu, la o pereche de copii răzgâiați că nu-și primesc jucăria (în cazul de față, conducerea țării). Am fost dezamăgită. Am constatat că nu am cui să dau votul meu. Dar să facem încet încet tranziția la fotbal.
Mi-am amintit că trebuie să vă povestesc despre partid abia când am văzut pe Facebook o postare anti-Alin Tișe, care a fost văzut la meciul CFR deși s-a declarat anterior fan “U” Cluj. Ceea ce mă aduce la...
2. Ce nu înțeleg eu din fotbal
Când ai două echipe locale, nu e bine pentru orașul și mândria ta, ca ambele echipe să fie bune? Normal că, într-o confruntare directă, există întotdeauna o favorită. Chiar și în campionat mai vrea “U” ca CFR să ia bătaie și invers. Dar nu pot să înțeleg de nicio culoare în ce constă ipocrizia crasă și atât de denunțabilă a lui Alin Tișe, care s-a dus să vadă un meci al CFR-ului în UEFA Champions League? Or, la un meci de Champions League mergi pentru spectacol, mergi pentru că vin în orașul tău echipe mari, pe care nu le poți vedea altfel. Cu toată părerea de rău, a ajuns “Universitatea” vreodată să joace în Champions League?
Se tot vorbește zilele astea că “nu avem o alternativă bună” (a se vedea scandalul Voyo.ro vs. Vplay.ro, unde cei oleacă mai civilizați susțin că ar plăti un 5-7 euro pe lună pentru acces la seriale, exact așa cum fac americanii pe Hulu.com sau pe Netflix, dar nu au o astfel de alternativă legală și decentă, de-aia sunt forțați să apeleze la torrente și site-uri ilegale de streaming). Ei bine, e exact același lucru. Dacă CFR aduce spectacol la Cluj și asta nu are nimic, dar ABSOLUT NIMIC de a face cu Universitatea Cluj (care își crează singură problemele) după părerea mea e absolut ok să meargă oricine să vadă meciurile.
Dar poate mă înșel. Probabil pentru că sunt de sex feminin, probabil pentru că nu mă pricep nici la politică, nici la fotbal...
