De când mi-am cumpărat televizor, viața mea s-a schimbat complet. Sună ca o frază de introducere de la teleshopping, dar e adevărul. Din păcate, nu e nici măcar un adevăr plăcut, cât o constatare scârbită legată de modul oribil în care presa manipulează oamenii, fără ca aceștia să își simtă jignită inteligența. Iar cel mai oribil tip de manipulare mi se pare apelul la religie.
În zilele astea se povestește enorm despre grațiere. Cazul Gică Popescu a exacerbat numărul de emisiuni despre grațiere, deja umflat de la „Free Gigi” încoace. De asemenea, argumentelor umanitare din seria „da, măi, a furat, dar a ajutat și sinistrații!” li s-au adăugat acum argumente despre valoare, performanță sportivă și recunoaștere internațională. De parcă valoarea umană a lui Gică Popescu poate fi negată în vreun fel prin sentința dată, sau de parcă viața îi va fi distrusă pentru că face 3 ani în regim special (cu scăderi pentru bună purtare, probabil). Parcă aud din nou povestea lui Adrian Năstase care - vai mie - a considerat pușcăria a fi o ofensă atât de mare adusă reputației lui, încât a încercat să se sinucidă. Nu l-am auzit pe Gică Popescu, personal, să se smiorcăie la televizor ca o fetiță despre cât de greu e la mititica și cât ar vrea el sa scape pentru că a fost căpitan la Barcelona. Atunci de ce îl victimizăm noi la posturile de televiziune? De ce nu îl lăsăm să își execute sentința ca un bărbat?
Nu, noi trebuie să îl umilim pe Gică Popescu făcând petiții online (care, apropo, nu au valoare pentru nimeni pentru că nu sunt petiții adevărate, e ca și cum aș face o pagină de Facebook și aș aduna like-uri), târând pe la televizor pițipoance cu botul țuguiat, în culori țipătoare, dar îmbrăcate în tricouri cu Free Gică. Trebuie să îl înjurăm pe Băsescu pentru că nu îl grațiază. Trebuie să ne punem cenușă în cap, să ne lamentăm și să facem pe bocitoarele că nu mai există iubire creștină în lume dacă Gică Popescu face pușcărie. Sincer, mi-ar fi rușine.
La o emisiune se discuta despre faptul că grațierea este o lege gândită pentru un președinte cu iubire creștină, capabil de iertare și bunătate, insinuându-se astfel că Băsescu ar fi crud și nemilos. Or, când s-a ajuns aici cu discuția, deja îmi luaseră foc toate alarmele de bun simț logic posibile. În primul rând, grațierea e un vestigiu legal al puterii monarhului „uns de către Dumnezeu” de a-și arăta mila față de supuși. Grațierea nu se face înspre slava lui Dumnezeu, ci înspre slava monarhului, cel puternic dar milos. În niciun caz nu e vorba de iertare creștină, care se face din suflet, prin mărinimie dezinteresată, ci de o condescendență autoritativă a celui care grațiază. În al doilea rând, Isus însuși spune, în Noul Testament: „să dăm Cezarului ce e al Cezarului”, cu alte cuvinte autoritatea laică să nu fie contestată de către autoritatea religioasă ci, dimpotrivă, sprijinită. (Pentru programatorii care mă citesc, e exact așa cum sunt regulile de moștenire de clasă, pedeapsa divină poate fi doar la fel de strictă sau mai strictă decât cea laică.)
Bineînțeles, eu îmi răcesc gura degeaba. Telespectatorii emisiunii probabil că au dat aprobator din cap și au fost convinși, în majoritatea lor, că președintele e rău pentru că nu e creștin. Și nu e creștin pentru că nu vrea să scoată din închisoare o persoană care nu dorește să fie scoasă din închisoare de către președinte, în acest mod, deși mii de oameni au semnat o petiție online. Mult noroc în a le explica asta prietenilor din străinătate, atunci când vă întreabă despre ce mai scrie presa din România în zilele astea.
