Owen Wilson

Deci n-am făcut eu mari boacăne când eram mică şi am ajuns să le fac acum. Povestea de astăzi este cum deşteapta de mine, m-am sprijinit de o masă. Cum adică şi ce dacă m-am sprijinit? Păi am aflat destul de curând că masa respectivă era nici mai mult nici mai puţin decât o minune a tehnicii moderne. Era camuflată să arate ca o masă normală, dar era de fapt tunată astfel încât inginerii să-şi poată face planşele pe ea. Drept urmare, rabata. Am aflat acest fapt interesant legat de mesele din Observator în urma unui impact frontal şi aproape instantaneu cu solul, care, vorba aia, mi-a dat de m-a julit.

De fapt mi-a dat un pic mai mult decât necesar să mă julească... Mi s-a rupt pielea la baza nasului în urma întâlnirii cu capătul mesei, respectiv cu podeaua, că cine mai ştie când am început să împroşc cu sânge repetiţiile de flashmob când totul s-a desfăşurat atât de repede? Aşadar după ce am picat plăcintă pe jos şi m-am ridicat, observ că am sânge pe parbriz. Bine, nu pe parbriz, dar sună mai mişto expresia sânge pe parbriz decât sânge pe tricou. Mă aşază oamenii, mă dezinfectează, dau telefon la mama care apare aproape instantaneu, de mână cu tata, la sediul OSUT. Mare panică mare. Eu le-am zis că doar "m-a julit" dar mama insista că poate nu rămân urâtă dacă mergem la doctor. Pentru cei care cunosc bancul "Călina e urâtă", lăsaţi-o pe mama să creadă că încă nu sunt destul de urâtă încât să apar acasă ca Chucky şi să nu îşi facă griji. Ca de obicei, exagerez.

Am aterizat cu Loganul la urgenţe, la ORL şi am avut revelaţia că mă aflu iar la History Museum London, că doar acolo am mai văzut o recreere atât de fidelă a epocii războiului. M-am dezmeticit, amintindu-mi că e treabă serioasă şi că nu pot râde ca să nu mi se întindă iar pielea din jurul rănii. Imaginaţi-vă deci, cum îmi trec mie prin cap toate dumele posibile şi încerc să am o expresie perfectă de Botox. Mă uitam pe pereţi pentru a alunga gândurile despre cum, la întoarcerea armelor, au schimbat pacienţii nemţi şi s-au apucat să scoată gloanţe din ruşi sau despre cum Alexandru Ioan Cuza a participat la înfiinţarea spitalului, într-un schimb diplomatic la Cluj. Rezultatul a fost că, observând faianţa galbenă, groaznică, ce se scorojea de pe pereţii secţiei de urgenţă, ORL, sau ce o fi fost, m-am gândit cât de entuziasmat trebuie să fi fost inventatorul faianţei albe când i-au spus că primii clienţi vor fi un spital care are nevoie de renovări.

Cireaşa de pe tort a fost când asistenta i-a spus, nonşalant, doctoriţei, că i-a pus pe masă suliţa şi acul. Doamne Dumnezeule, m-am gândit! De ce nu i-au dat şi piatra ascuţită cu care se omoară mamuţii sau cuţitul de sacrificiu din silex? Plus că civilizat ar fi fost să mă adoarmă întâi cu o lovitură de bâtă... Linişteşte-te, Călina. Nu mi-a făcut nimic, m-a trimis doar la radiografie să vadă să nu fie rupt, apoi m-a curăţat şi m-a trimis acasă. Cică dacă nu perturb crusta, nici nu voi avea cicatrice. Yeah right, mai vedem noi de-astea.

Totuşi sunt optimistă. Nu râdeţi prea tare când mă vedeţi, că aş râde şi eu din tot sufletul, da n-am voie. Ca să reduc riscul unei surprize, vă trimit cu un link spre o poză din Naruto pe care, de cinci minute, mi-a arătat-o soră-mea pe motiv că arată ca mine: click aici.