Întrebări economice pre-decembriste

Da, citesc și ziare serioase din când în când. Mai exact, am dat astăzi peste un articol din gândul în care niște liceeni de clasa a zecea își dădeau cu părerea despre Ceaușescu, fiind menționat faptul că nu au învățat nimic istoric (încă), iar părerile lor sunt bazate pe simplă anecdotică. Nimic greșit în asta, e chiar ilustrativ modul în care ei repetă ceea ce li s-a spus de către părinți și bunici. Pe de altă parte, nu cred că e treaba lor, așa cum nu e nici treaba mea, să comentez comparativ politica de atunci cu cea de acum, pentru simplul fapt că nu au (sau nu am) trăit-o. Am spus mereu că am fost copilul tranziției și nici măcar de atunci nu îmi amintesc mare lucru. De aceea, cer sprijinul cititorilor mei mai experimentați, cu un minim de amintiri de pe vremea pre-’89. Întrebarea mea pentru ei este de ce toată lumea dă ca exemplu pozitiv faptul că oamenii aveau loc de muncă, chiar dacă salariul era mic și nu era nimic de cumpărat? La modul cel mai serios, crescând în capitalism nu înțeleg de ce locul de muncă ar trebui să fie ceva nesatisfăcător, dar călduț și sigur?

Cum văd eu lucrurile: Locul de muncă este un loc destinat muncii (Mă repet, dar o fac cu licență poetică). Adică omul merge acolo, arată cât este de eficient în a îndeplini o anumită sarcină și este ținut în funcție din două posibile motive: 1. își face treaba, 2. e nevoie de el acolo unde este.

Posturile artificiale de “ajutor de băgător de seamă” și de “observator peste umărul aghiotantului secundar peste linia ferată 3” nu sunt, după părerea mea, posturi reale și nu ajută cu nimic economia, ba chiar o îngreunează prin plata gratuită a unor oameni care ar putea să se reprofileze undeva unde este nevoie de ei... A plăti slab mulți oameni de care nu ai nevoie e cu totul antiintuitiv, față de a plăti bine o mână de oameni pricepuți.

Prin urmare, nu ar fi cinstit ca forța muncii să înțeleagă conceptele de competitivitate și dinamism? Nu e de dorit ca oamenii harnici și cunoscători să fie premiați? Repet, nu încerc nici să fiu obraznică, nici să dau cu parul sau să emit judecăți de valoare legate de epoci în care nu am trăit... Încerc numai să înțeleg conceptul de “niște bani, chiar dacă erau o sumă puțină, erau asigurați”. Asigurați? Adică bani pe gratis?

PS: Ce mă miră cel mai mult sunt copilele de a zecea care își dau cu părerea că “eh, toată lumea avea de mâncare, ce dacă stăteai două ore la coadă?” sau “bine a făcut că restricționa accesul la televizor”. Vedea-le-aș pe vreuna din ele stând la coadă două ore fără să intre pe Facebook de pe telefon ca să afle bârfele. Că alea nu sunt restricționate.

Gânduri semi-mature despre maturitate

Mi-am pus întotdeauna problema echilibrului psihic. Nu în sensul în care m-aș fi considerat vreodată nebună (deși, într-o lume în care fiecare are “păsărelele” lui, a fi normal e mai degrabă echivalent cu a avea cele mai standardizate nebunii), ci în ideea în care sunt sigură că toată lumea trece prin roller-coasterul de emoții prin care trec și eu, dar nimeni nu o arată... așa cum nici eu nu o arăt. Sunt convisă că suntem, ca oameni, ființe instabile, și totuși unii dintre noi reușesc să găsească echilibrul în această instabilitate.

M-am lovit recent de drama maturității. Ok, râdeți. Dar, după cum am mai spus-o și înainte, e o chestie atât de incredibil de diferită față de copilărie. E atât de ușor să îți imaginezi că mâncarea crește în frigider în stare de preparat sau semi-preparat, că detergentul nu se termină niciodată și că poți mânca oricâtă ciocolată Milka cu lapte, pentru că, întotdeauna, va apărea în mod magic o bucată nouă în cămară. E atât de ușor să deschizi cutia poștală de oricâte ori treci pe scara blocului, să pui corespondența pe hol și să îți iei gândul cu totul. Dar e altă distracție când toată ți se adresează ție... și are cifre, nu litere. E greu să îți asumi responsabilitatea pentru un stil de învățat care nu e obligatoriu, unde nu se pune absență și se știu dinainte datele examenelor.

De ce v-am plictisit cu această lungă introducere? În mod evident, nu ca să vorbesc despre mine și despre cum îmi cumpăr eu detergent. Ci din cauza unui eveniment ce a avut loc săptămâna aceasta într-un context relativ apropiat mie și care m-a pus pe gânduri cu privire la așteptările pe care oamenii le au, VERSUS ceea ce își asumă alți oameni că vor face. Bine, e destul de vag cum am pus problema, dar hai să o clarific în felul următor: E o mare diferență între așteptările părinților și ceea ce sunt pregătiți copiii să îndeplinească. De multe ori, ei vor depăși așteptările, însă niciodată, dar niciodată, nu trebuie judecați prin prisma așteptărilor părinților.

Părerea mea este că cel mai important este tupeul. Tupeul de a le spune părinților că nu ți se potrivește o facultate. Tupeul de a pierde ani de facultate schimbând specializarea sau plecând din țară. Tupeul de a spune că nu vrei să faci facultatea și te descurci și fără. Tupeul de a fi adult. Pentru că a crește, a fi matur, înseamnă mult mai mult decât a plăti facturi și a-ți face singur de mâncare. Înseamnă a te ridica în picioare în lume și a înfrunta orice, inclusiv alți adulți. Rolul părinților e să ne crească și să ne protejeze, dar până când?

Nu e cazul meu. Mie îmi place foarte mult ceea ce studiez, oamenii pe care i-am cunoscut și oportunitățile pe care le-am avut în ultimul an și ceva pe care l-am petrecut la facultate. Însă există aceia care au fost crescuți toată viața cu gândul că sunt buricul pământului, că nimeni nu poate fi mai deștept, mai frumos și mai interesant decât ei. Cum ar spune americanii, that ship has sailed long ago. Întodeauna vor fi aceia care sunt mai frumoși, mai deștepți, mai economi, mai stabili emoțional, mai de succes, mai populari... Or, să ai 20 de ani și să nu conștientizezi asta... Să ai 20 de ani și să intri în depresie pentru că “ți-e greu”...? “La tăți ni-i greu!” Dar trăim cu asta.