FIN

Am terminat astăzi un curs foarte interesant ce a durat două săptămâni și am impresii la cald, atât bune cât și rele. În principiu, aș dori să mă exprim în ceea ce privește diferența dintre bătrâni și persoane cu dizabilități, dar până atunci voi mai trece prin câteva idei. Cursul avea tema “User Friendly Design and Innovations for Senior Citizens”, dar ni s-a vorbit și despre nevoile specifice persoanelor cu dizabilități.

În primul rând, aș remarca importanța de a avea într-o echipă mulți oameni diferiți, dar competenți în domeniile lor. Mi-a prins foarte bine să lucrez cu oameni care nu aveau gândire de computer engineering, să mă ocup de probleme multidisciplinare și mai ales de proiectul final, care a fost, per echipă, designul unei case tehnologizate (Smart Home) specială pentru un cuplu în care el are 83 de ani și Parkinson’s (fiindu-i necesar în curând și un scaun cu rotile), iar ea 75 și forță musculară slăbită. Pentru fiecare echipă, scenariul era diferit, de la două surori locuind în același apartament la un bărbat sănătos și sportiv care însă are pacemaker ș.a.m.d. De-a lungul cursului am învățat foarte multe despre soluțiile pentru persoane cu dizabilități și chiar am exprimentat cu scaune cu rotile și cu o Smart Home adevărată, plină de soluții comode pentru toată lumea, așa că la sfârșit trebuiau filtrate informațiile respective și aplicate la scenariile noastre particulare.

Și-aici vine buba. Mie mi se pare că, dintre cei care au participat la acest curs, prea puțini au avut experiență cu oameni în vârstă activi, și că prea puțini dintre acești “interesați” de designul centrat pe om iau în considerare personalitatea clientului. Mai exact, cred că am fost singura echipă care a precizat cât de importante ar fi discuțiile cu cuplul căruia îi reconstruim casa, ca să vedem dacă le place sau nu organizarea, partiționarea, dacă le convine prețul și dacă am reușit să ne ocupăm de toate problemele... În fine, eu personal cred că psihologia e foarte importantă în orice.

Oamenii în vârstă sunt în continuare oameni. Și, ca oricare alți oameni, nu le place să li se amintească că îmbătrânesc, că le slăbește sănătatea, că vai săracii de ei! Aproape toate echipele au inclus în designul băii o toaletă cu nivel adjustabil, ca pentru scaun cu rotile. Chiuvetă adjustabilă, ca pentru scaun cu rotile... toate “în caz că”. Mi se pare din start abordarea greșită. Odată pentru că nu toți bătrânii ajung în scaun cu rotile. Apoi pentru că nimănui nu îi place să i se amintească faptul că “vine și ziua aia când o să ai nevoie, tataie!”. Să faci o rampă de n metri în fața casei pentru că odată și odată s-ar putea să fie nevoie să intri cu scaunul cu rotile mi se pare atât stupid cât și insultător. Bunică-mea a aruncat odată un scaun de legănat pentru că îi semăna prea mult a scaun cu rotile.

Situația persoanelor cu dizabilități e complet diferită. Da, în locurile publice sunt absolut pentru Design For All (pentru toți), unde pentru toți înseamnă că rampa sau elevatorul nu e doar pentru cei în scaune cu rotile, ci și pentru mamele cu cărucioare, pentru tinerii pe role, sau pentru persoanele care se mișcă greu, de exemplu. Într-adevăr conceptul de Smart Home se aplică perfect pentru casele lor. Tot ceea ce înseamnă accesibilitate, comfort și spațiu pentru ei am văzut în Smart Home-ul pe care l-am vizitat și mi se par lucruri fenomenale. Pe scurt, am văzut live că poveștile mele cu tehnologia în ajutorul umanității nu sunt povești de adormit copii. Mai rar ai ocazia să îți vezi idealurile în exercițiul funcțiunii...

Neamțul neamț și în Finlanda

Am povestit și eu ca tot țăranu’ plecat la civilizație cum e prin vest, dar până acum nu și pe blog. În decursul a patru zile recunosc că m-au uimit multe, dar ultima a fost o știre de proporții... Pentru cei ce au deschis televizorul mai târziu, eu sunt plecată în Finlanda de sâmbătă, pentru un curs intensiv de două săptămâni, asemănător unui Erasmus intensiv, pe tema soluțiilor inginerești pentru seniori și nu numai.

Prima chestiune care mi-a sărit în ochi a fost câtă încredere au în oameni. Adică, spre deosebire de eterna și fascinanta țărișoară de baștină a mea, aici se pornește de la premisa că cine intră în incintă e cinstit și nu trebuie verificat sau ținut sub observație. Micul dejun e inclus pentru noi, dar se dă într-o sală unde sunt puse și alte produse de patiserie, sucuri și cafele care nu sunt incluse în prețul micului dejun. Nimeni nu stă de capul clienților să vadă ce iau și ce mănâncă și nici camere video nu sunt, pentru că fiecare client, după ce mănâncă și îi tihnește, merge și îi roagă pe cei de la recepție să îi ia banii corespunzători. Mi se pare că în România așa ceva ar fi de-a dreptul halucinant, cu clienții având buzunarele pline de “gratisăciuni” și râgâind maxime inteligente de soiul “hă hă, ce prost e și patronul ăsta. Păi numa’ io singur l-am fraierit de vreo zece gogoși!”

Iar oamenii își lasă bagajele nesupravegheate când merg până în benzinărie după un suc sau o cafea, apoi se întorc la ele fără nici cea mai mică grijă. Sunt clădiri în renovări sau în construcție, pe lângă care zac nesupravegheate materialele de construcții, care la noi ar fi dispărut demult.

Dar ceea ce m-a siderat cu totul și cu totul, a fost o relatare din cursul de astăzi despre Instrucțiuni de Asamblare. Cursul a fost ținut de un profesor din Germania care a prezentat și situația curentă a liniilor de asamblare speciale din țara lui. Adică există la ei linii de producție dedicate aproape în totalitate persoanelor cu dizabilități, dintre care majoritatea suferind de dizabilități cognitive sau emoționale, deci care nu se pot integra într-un mediu de lucru normal. Am avut o tresărire când mi-am dat seama că persoanele cu dizabilități din Germania muncesc la fel ca ceilalți, că pentru ei e mai mult “pot duce o viață normală și harnică la fel ca ceilalți” decât “lasă, nene că și așa am ajutor social...”. Însă ceea ceea ce a urmat a fost pentru mine cu adevărat șocant: salariul. Atenție că e peste ajutorul social pe care oricum îl primesc, dar poate fi undeva între 60 și 600 euro, salariul mediu fiind 159 de euro.

Câââât? 159 de euro e aproximativ 700 de lei, salariul minim al unui asistent de facultate, chiar când intră în domeniu. Păi băga-mi-aș picioarele că niciodată n-am înjurat pe blog, dar mie chiar îmi crește tensiunea când mă gândesc că un cadru academic (eventual și cu doctorat) e plătit cât pentru o muncă de retardat în Germania. Adică retardatul mediu din Germania ia, pe lângă ajutor social, un salariu de asistent? Că așa suntem noi. Ne pișăm pe ea educație. Ne bălăcărim în mediocritatea unor hăhăituri ieftine, a unor facultăți din care ieși leneș profesionist și în distracția generală a manelelor și pițipongismelor.

Și câți dintre noi, ăștia care suntem civilizați și plătim cinstit ceea ce mâncăm, sau credem că profesorii merită mai mulți bani decât retardații... Câți dintre noi vrem să rămânem în țară și câți s-ar muta mai bine în Germania?