Am mai explicat oamenilor că nu sunt o persoană foarte politically correct. Sunt o persoană tolerantă, cred în egalitatea de șanse până în pânzele albe, cred în dreptul natural al oricărui om de a nu fi pre-judecat, așa cum mă strădui să nu judec pe nimeni înainte de a cunoaște persoana. Și da, uneori fac eforturi. Uneori trebuie să încerc, să mă strădui să cunosc pe cineva, deși ar fi mult mai simplu să îmi bag în cap ideea că oamenii care sunt diferiți de mine nu mă interesează și nu merită cunoscuți. E calea pe care o aleg mulți. Dar eu vreau să vorbesc, aici, despre cealaltă extremă. Despre extrema care duce politically correctness-ul la extrem și înțelege greșit egalitatea de șanse.
Caz real: Bacalaureatul. Să spunem din start că, așa cum zicea mai devreme piticigratis, Bacalaureatul nu e mare lucru. E un examen simplu, pentru elevii care vor să continue la facultate. Asta nu înseamnă că trebuie să îl dea toată lumea care a terminat liceul, ci doar că toată lumea care a terminat un liceu are dreptul să îl dea. Da? E o mică diferență topică ce duce la o diferență semantică mare. Pornind de la premisa asta, nu e cazul să se scandalizeze oamenii că e promovabilitatea mică la Bac, pentru că o mare parte dintre cei care dau Bacul nici nu au ce căuta acolo. O evaluare corectă la Bacalaureat înseamnă a renunța la orice fel de preferințe, atât pentru cei piloși/bănoși/etc., cât și pentru eșalonul inferior. O evaluare corectă la Bac și, de altfel, la școală, nu înseamnă să treci elevii din milă. Asta e ceea ce, de obicei, se uită când e vorba de corectitudine. Că se aplică și în partea din stânga a clopotului lui Gauss. Partea aia care merită note de 3 și de 4, dar primește 5.
Nu știu dacă Mihai, elevul cu sindrom Down a luat bacul pe merit sau nu. E dincolo de nivelul meu de informare, așa cum e dincolo de nivelul meu de interes. Dar, să nu uităm două lucruri: Mihai nu e etalonul. Nu arată că cei ce dau bacul sunt mai proști sau mai deștepți decât un standard de retard mintal, pentru că el nu e standardul respectiv. Arată, în schimb, că bacul se poate lua prin muncă și perseverență. Al doilea lucru ce nu trebuie uitat este că cei din școlile ajutătoare sunt profesioniști în tratarea problemelor copiilor cu Down, iar aducerea lui într-o școală normală, așa cum a fost prezentată în diversele articole de pe Internet, a părut mai degrabă o ambiție a mamei care voia să “aibe un copil normal”. E posibil ca Mihai să fi suferit mai mult în sistemul de învățământ decât într-o școală ajutătoare. Dar în niciun caz asta nu trebuie să ducă la concesii în evaluarea lui. Nu trebuie trecut clasa din milă, nu trebuie să își ia corigențele din compasiunea profesoarelor și în niciun caz nu trebuie să ia bacul doar pentru că “bietul de el, încearcă”. În momentul în care copilul face pe el la oră și îl trimiți acasă, aia nu e discriminare, e corectitudine față de colectiv. Dacă nu știe să scrie, e normal să aibă corigență la limba română. It’s harsh... Dar dacă a făcut toate astea fiind, pe tot parcursul, evaluat corect, fără așa-zisa milă pentru condiția lui și fără note preferențiale, atunci Mihai are tot respectul meu. Fără cele de mai sus, îmi pare rău pentru el.
Link cu articolul cel mai complet pe care l-am găsit eu: http://www.ziardecluj.ro/mihai-moceanu-rebut-pentru-teologi-mandria-orasului/
