Despre BAC, partea a II-a: Un sistem irațional și umflat cu pompa*

Trebuie să recunosc că gândesc puțin altfel de când citesc cărțile lui Tim Harford. Tipul e un economist foarte bine ancorat în realitate, care caută să explice logica și raționalitatea oamenilor în diverse ipostaze din viața reală. El explică despre profit, care, în context, nu înseamnă profit monetar în mod obligatoriu, ci o serie de factori ce influențează deciziile oamenilor. În ceea ce urmează, mă voi lega mai puțin de bacalaureat (mai mult simptomatic) și voi încerca să propun niște modele raționale pentru sistemul educațional, toate aceste cugetări profunde ale mele izvorând din propunerea unei cunoștiințe, “la o bere”.

Dar, inevitabil, totul pornește de la Bac. Ideea era după cum urmează: dacă atât de puțini oameni trec bacul și există atât de multe locuri acreditate la facultate, atunci inevitabil locurile la facultate se umplu cu... să nu le spunem idioți... locurile se umplu de oameni cu pregătire intelectuală și educațională slabă. Aceiași oameni trec cu chiu cu vai de facultate, având mai mult sau mai puțin 5 pe linie, toți dați prin restanțe și milă din categoria “l-oi trece și pe ăsta/asta, ce-oi face cu el/a?” (vezi și partea I, despre corectitudinea în evaluare). Până aici nicio surpriză. Însă punctul de divergență a fost discuția despre cum statul vrea să interzică acordarea titlurilor după terminarea facultății, adică să facă masteratul semi-obligatoriu. Pe principiul că din facultate se iese doar subinginer sau ajutor programator, ucenic veterinar etc. Motivația acestei decizii ar fi, de altfel, faptul că oamenii descriși mai devreme, cei care o lălăie prin facultate, ar fi pregătiți mai bine dacă ar face și cei doi ani în plus. Or, aici a intervenit punctul de divergență.

În primul rând că așa cum poți lălăi prin facultate 3 ani sau 4, așa poți lălăi și 5 sau 6. (Vă rog, ignorați uzul frecvent al verbului a lălăi. Ar trebui să fie ceva puțin mai răutăcios, dar ținând cont că îmi citește și mama blogul, asta e cea mai apropiată interpretare fonetică și semantică a acțiunii făcute de oamenii ăștia prin facultate). Doi ani în plus, fără schimbări la calitatea și controlul educației, sunt absolut degeaba și în niciun caz nu vor produce absolvenți mai bine pregătiți.

Apoi, hai să privim lucrurile din punctul meu de vedere, ăla libertarian, de care tot vă povestesc. Ăla care spune că statul nu are ce căuta să încerce să îndrepte lucruri care se pot îndrepta mai bine prin sistemul însuși. Pentru asta, să luăm un exemplu economic, unul aproape de casă: programatorii. Să zicem că Gigel a văzut că programatorii nu o duc rău, că, cel puțin în Cluj, programatorii buni sunt plătiți bine, au program flexibil, beneficii etc. Gigel se va orienta spre o facultate care îl pregătește să devină programator. Cu cât competiția e mai mare între firme pentru captarea absolvenților cei mai buni ai facultăților de informatică, cu atât pariul lui Gigel e mai greu, pentru că trebuie să parieze pe cea mai bună facultate și să termine printre primii. Așadar, cu cât e mai mare competiția între firme, cu cât e mai riguroasă selecția în cadrul firmelor, cu atât competiția între facultăți va fi mai mare. De asemenea, Gigel va lua în considerare un loc la taxă doar în cazul în care beneficiul final e destul de mare, adică facultatea îl va pregăti îndeajuns pentru postul de super-programator la o super-firmă. Dacă slujba de programator nu e destul de atractivă, Gigel nu are niciun motiv să plătească 3-4 ani degeaba. Așadar, cu asta am împușcat următorii iepuri metaforici: Datorită unei concurențe bune pe piață și a unei selecții riguroase a angajaților, proprie firmei, fără apariția unor legi care “să repare sistemul”, studenții/elevii sunt motivați să învețe, facultățile oferă un număr de locuri adjustat la cerința pieței, iar firmele au oameni pregătiți care propagă mai tare dezvoltarea pieței.

Să nu uităm, de asemenea, că și statul poate fi o firmă în anumite cazuri... și de aici se trage buba mai mare. Statul nu asigură o selecție riguroasă sau beneficii atractive în unele domenii, precum medicina sau învățământul, ceea ce duce la scăderea numărului de studenți și profesioniști. A se vedea, de exemplu, salariile mizere de la stat (exceptând cazul în care ești șef, și din câte știu nu este nicio facultate care te pregătește expres pentru asta), sau selecția penibilă a profesorilor titulari, care nu sunt în stare să ia un 5 amărât la examen, dar ei vor să îndrume viitoarea generație.

Închei prin a spune că Gigel nu e neapărat un viitor programator. Poate fi un viitor medic, caz în care el pariază pe satisfacția profesională, cunoștiințele proprii și dorința de a salva vieți, mai mult decât pe beneficiile financiare imediate. Situația e aceeași, pentru că pariul e identic, se schimbă doar “moneda de schimb” a mizei. Gigel poate fi orice. Dar e important să poată fi ceea ce i se potrivește cel mai bine. Pentru asta, un NU hotărât legilor de îndreptare care mănâncă anii tinerilor degeaba**. Mai bine s-ar crea condițiile pentru o piață competitivă. Dar e greu, pentru că nici guvernanții noștrii, dragii de ei, nu par să fure rațional din punct de vedere economic. Dar despre asta vom vorbi altădată.

* "umflat cu pompa" e românismul meu aproximativ pentru englezescul bloated
** a nu se înțelege că masteratul e o pierdere de vreme, însă putem recunoaște că nu este potrivit pentru oricine și în niciun caz nu ar trebui să devină obligatoriu la angajare

Despre BAC, partea I: Mihai Mocean

Am mai explicat oamenilor că nu sunt o persoană foarte politically correct. Sunt o persoană tolerantă, cred în egalitatea de șanse până în pânzele albe, cred în dreptul natural al oricărui om de a nu fi pre-judecat, așa cum mă strădui să nu judec pe nimeni înainte de a cunoaște persoana. Și da, uneori fac eforturi. Uneori trebuie să încerc, să mă strădui să cunosc pe cineva, deși ar fi mult mai simplu să îmi bag în cap ideea că oamenii care sunt diferiți de mine nu mă interesează și nu merită cunoscuți. E calea pe care o aleg mulți. Dar eu vreau să vorbesc, aici, despre cealaltă extremă. Despre extrema care duce politically correctness-ul la extrem și înțelege greșit egalitatea de șanse.

Caz real: Bacalaureatul. Să spunem din start că, așa cum zicea mai devreme piticigratis, Bacalaureatul nu e mare lucru. E un examen simplu, pentru elevii care vor să continue la facultate. Asta nu înseamnă că trebuie să îl dea toată lumea care a terminat liceul, ci doar că toată lumea care a terminat un liceu are dreptul să îl dea. Da? E o mică diferență topică ce duce la o diferență semantică mare. Pornind de la premisa asta, nu e cazul să se scandalizeze oamenii că e promovabilitatea mică la Bac, pentru că o mare parte dintre cei care dau Bacul nici nu au ce căuta acolo. O evaluare corectă la Bacalaureat înseamnă a renunța la orice fel de preferințe, atât pentru cei piloși/bănoși/etc., cât și pentru eșalonul inferior. O evaluare corectă la Bac și, de altfel, la școală, nu înseamnă să treci elevii din milă. Asta e ceea ce, de obicei, se uită când e vorba de corectitudine. Că se aplică și în partea din stânga a clopotului lui Gauss. Partea aia care merită note de 3 și de 4, dar primește 5.

Nu știu dacă Mihai, elevul cu sindrom Down a luat bacul pe merit sau nu. E dincolo de nivelul meu de informare, așa cum e dincolo de nivelul meu de interes. Dar, să nu uităm două lucruri: Mihai nu e etalonul. Nu arată că cei ce dau bacul sunt mai proști sau mai deștepți decât un standard de retard mintal, pentru că el nu e standardul respectiv. Arată, în schimb, că bacul se poate lua prin muncă și perseverență. Al doilea lucru ce nu trebuie uitat este că cei din școlile ajutătoare sunt profesioniști în tratarea problemelor copiilor cu Down, iar aducerea lui într-o școală normală, așa cum a fost prezentată în diversele articole de pe Internet, a părut mai degrabă o ambiție a mamei care voia să “aibe un copil normal”. E posibil ca Mihai să fi suferit mai mult în sistemul de învățământ decât într-o școală ajutătoare. Dar în niciun caz asta nu trebuie să ducă la concesii în evaluarea lui. Nu trebuie trecut clasa din milă, nu trebuie să își ia corigențele din compasiunea profesoarelor și în niciun caz nu trebuie să ia bacul doar pentru că “bietul de el, încearcă”. În momentul în care copilul face pe el la oră și îl trimiți acasă, aia nu e discriminare, e corectitudine față de colectiv. Dacă nu știe să scrie, e normal să aibă corigență la limba română. It’s harsh... Dar dacă a făcut toate astea fiind, pe tot parcursul, evaluat corect, fără așa-zisa milă pentru condiția lui și fără note preferențiale, atunci Mihai are tot respectul meu. Fără cele de mai sus, îmi pare rău pentru el.

Link cu articolul cel mai complet pe care l-am găsit eu: http://www.ziardecluj.ro/mihai-moceanu-rebut-pentru-teologi-mandria-orasului/

Nu urâți tânăra generație

Există multe specii de curioși. Există curioșii aceia inofensivi, care își bagă fața printre crăpăturile de la gardul șantierului de lângă mine, o specie mult mai numeroasă decât ați crede, pentru că de fiecare dată când vin sau ies din casă găsesc măcar vreunul-doi agățați de gard, observând atent ce se întâmplă. Dar cei mai groaznici sunt curioșii de meserie, pe care nu îi interesează ce se întâmplă fizic într-un spațiu, ci efectiv cine ce face. Oamenii ăia pe care îi roade curiozitatea legată de alții. De exemplu, tanti din bloc care îmi face observație când mă vede cu rufele că, dacă le spăl atât de des, iese culoarea din ele.

Am găsit azi pe wall-ul de pe Facebook o știre (din păcate nu am salvat-o la timp dar promit să revin cu linkul dacă o regăsesc) despre cum s-au dus elevii de a 12-a să bea în club după ce au terminat cu bacul. Și de aici o groază de comentatori s-au apucat să îi bălăcărească pe tinerii absolvenți că la vârsta lor, când nici nu știu dacă au trecut bacul sau nu l-au trecut, mai bine ar pune mâna să își găsească de lucru sau să tremure de frica notelor, nu să meargă să bea în cluburi. Cum își permit, ei, pramatiile, să sărbătorească bacul?

Uite-așa. Oameni buni, tinerii de clasa a 12-a au peste 18 ani și au tot dreptul să bea alcool. Apoi, că ei vor o seară de distracție după bac, de ce se bagă toată lumea la comentat? Pentru faptul că au dat bacul nu sunt și ei oameni? Nu au voie să se distreze? Nu au voie să se simtă bine după ce au terminat cu un examen greu? Să se călugărească? Mi se pare o ipocrizie de nedescris. Dar, asta este, oamenilor le place să creadă că doar ei au anumite drepturi, alții trebuie să stea să sufere în tăcere doar pentru că sunt mai tineri. Așa cum femeile trebuie să stea la cratiță, persoanele cu handicap să nu se tot plimbe și să ceară căi de acces, iar ungurii să rămână în țara lor. Bigotismul ăsta...

Cea mai enervantă reclamă

De departe, premiul pentru cea mai oribilă reclamă pe care am auzit-o vreodată e porcăria aia de la Info Trafic în care un meltean își înșeală logodnica cu soacra, apoi rezolvă totul cu o rochie de mireasă de la M**a Fashion.

Ce au vrut ei să se înțeleagă:
Rochiile noastre de mireasă sunt atât de frumoase încât uiți de orice dramă.

Ce s-a înțeles:
Toate femeile "e" proaste și ușor de manipulat de către orice meltean infect, atât timp cât melteanul are bani de cumpărat o cârpă albă cu Sfarofschi pe ea. Toate femeile "e" obsedate să fie mirese, de parcă am fi în show-urile alea americane stupide în care mireasa face crize de apoplexie pentru că fața de masă trebuia să fie crem, dar e bej deschis și asta îi strică cea mai importantă zi, de parcă cu fața de masă se mărită, nu cu bărbatu-său. Iar pentru că e atât de important să fii mireasă, puțin îți pasă de incest în familie. Dacă melteanul îți ia ochii cu o cârpă și flori, totul e cool.

În fine... ce jeg de oameni.

Între cremă și operație estetică - o scară personală a frumuseții

Cu titlul ăsta probabil că am îndepărtat deja jumătate dintre cititorii de sex masculin, însă, pentru cei doi-trei care ați ajuns și la rândul acesta, vă rog să nu vă închipuiți că cele ce urmează sunt lucuri ce le privesc doar pe fete. Dimpotrivă, la multe dintre concluziile și ideile de mai jos am ajuns din discuții cu băieți. Și atunci, ce îmi propun eu pentru acest post? Ei bine, vreau să încerc să delimitez dacă există o linie între îngrijirea personală obligatorie și cea superfluă, chiar deranjantă (i.e. trendul pițipoancelor).

Pornesc de la certurile cu Dodo. Mi-e dor de Dodo (pentru cei ce nu au recunoscut indicativul, e vorba despre un coleg de-al meu plecat acum la facultate în Franța și care avea o serie de idei foarte bine înrădăcinate și cauzatoare de dezbateri lungi cu mine și nu numai, supranumite de către cunoscuți certuri). Ei bine, el susținea modul de gândire că femeile trișează mereu. Că trișează folosind orice produs, făcând orice ca să își sporească frumusețea, că “păcălesc” bărbații doar pentru a “pune mâna pe ei”, după care revin la starea inițială de... ei bine, urâte. Nu sunt de acord cu asta și voi explica mai târziu de ce.

Apoi, e celălalt mod de gândire, cel care spune că nu există femei urâte, doar femei neîngrijite. Mult prea discutabil. Într-adevăr, putem trișa cât vrem noi, dar unele sunt fără scăpare... Eventual cu operații estetice sau mai știu eu ce, dar unele nici așa nu se pot corecta.

Mai e modul de gândire de pițipoancă, deși recunosc că nu am auzit vreuna să-și exprime această părere live, însă martorii oculari susțin că pițipoancele sunt preocupate DOAR de frumusețe. EXCLUSIV de frumusețe. Ceea ce mi se pare mai îngrijorător decât oricare ipoteză de până acum, nu numai pentru că neglijează cu totul intelectul (nu știu voi, dar eu prefer un tip care să aibă ce vorbi cu mine și să mă facă să râd, nu unul cu mușchi care scoate tâmpenii secvențiale pe gură... să îndrăznesc să presupun că e așa și cu femeile?), dar și pentru că, după cum voi explica mai jos, ce-i prea mult e prea mult.

Primul argument contra oricăreia dintre ipotezele de mai sus este că e foarte important contextul. Lumea se așteaptă că, dacă fetele pun preț pe hainele de gală, la nuntă, la operă, la bal sau mai știu eu pe unde, tot ele ar trebui să aibă grijă să-și asorteze hainele la o coafură frumoasă și la un machiaj discret. De la fotomodele la fel se așteaptă să fie machiate și photoshopate, tocmai pentru că jobul lor nu este să prezinte realitatea, ci idealul, irealul, scăparea (o idee marca Emil, foarte valabilă). În lumea reală femeile nu umblă pe copite a la Lady Gaga, sau cu freza mai mare decât capul, dar la ele asta e arta. Mai pe scurt, să ne punem de acord că sunt unele categorii sau situații ce se exclud de la regula obișnuită care, după umila mea părere, spune că...

Naturalul e natural, dar când exagerează, e ok să fie corectat. Prea complicat? Să mă explic. Dodo, acum sute de ani când femeile erau naturale și nu se machiau, trăiau la țară. La aer curat, făceau mișcare toată ziua și duceau un cu totul alt stil de viață decât astăzi. Deci, să presupunem că e “natural” să ai tenul curat ca și cum ai sta la aer liber. Apoi, adaugă la asta faptul că trăim în orașe murdare, stăm toată ziua în fund în fața calculatorului și lângă mine mai e și șantier. Or, eu de la șantierul ăsta, doar că intru și ies din bloc de vreo 2-3 ori pe zi, seara când mă demachiez (deși nu m-am machiat), discheta aia de vată iese maroneagră. Și atunci, nu am voie să mă demachiez? Nu am voie să îmi dau cu o cremă sau să merg la cosmetică să îmi tratez tenul agresat de praf? Trișez? Teoretic, nu trișez. Amintiți-vă că parcă era “natural” cu tenul stând curat, la aer liber...

Și teoria asta se aplică în mai multe cazuri. Dacă cineva ți-a rupt nasul, normal că îl pui la loc. Dacă ai avut cancer la sân, normal că îți pui silicoane. Dacă porcăriile din mâncare și din mediu îți dau coșuri groaznice, cauți un dermatolog, faci un peeling cosmetic sau, în cel mai ieftin caz, dai cu o soluție de coșuri. Dacă ai ochii inegali, îi corectezi cu un machiaj simplu. Părul la subraț și pe picioare, la femei, nu are niciun rol natural, dar mă îndoiesc că Dodo e de acord cu senzația catifelată a codițelor împletite axilare.

E o mare diferență între asta și a-ți umfla buzele peste măsură, după care să le ungi cu untură de-aia scârboasă, roz-fosforescent și să le țugui la oameni. A-ți face operații doar de dragul de a le face mi se pare o prostie. Umbla pe net filmulețul cu Bianca Drăgușanu înainte de (primele) operații, când ea era încă blonda lui Bote și încă nu exagerase într-atât cu machiajul, anorexia și țuguiatul buzelor. Oameni buni, mi se pare de bun simț că și-a scos negii de pe față, și-a îndreptat dinții și și-a schimbat coafeza. Negii sunt o problemă de sănătate, de cele mai multe ori, dinții i-ar fi recomandat orice stomatolog să și-i repare, iar părul îi era creponat, uscat, și nesănătos. Ca să nu zic de machiajul urât pe care îl purta atunci...

atunci

între timp

still nice

???

... și una mai recentă

Și da, aici intervine din nou feminismul meu constant, de altfel, de-a lungul acestui blog: păcat că o femeie care se îngrijește și/sau se aranjează e mai des pusă la zid cu pițipoancele superficiale, Botoxate și siliconate. Ba mai mult, orice femeie are obligația să se îngrijească. Și nu pentru bărbați, nu ca să pună mâna pe un fraier, ci ca să se simtă bine. Știu, e un clișeu, dar e adevărat. O cremă de față, una de corp, un epilat din când în când și, la ocazii, un machiaj discret și elegant* pot face minuni.

* dacă vă plac posturile astea de fete, promit să vă scriu și despre câteva principii de bază de machiaj, de exemplu cum nu se combină creionul de turcoaz sclipitor cu rujul fuchsia și de ce fondul de ten nu se aplică prin tencuire.

We the people

De oricâte ori citesc cărți*, articole sau văd emisiuni ori clipuri americane din sfera drepturilor omului, mă trece câte un fior. Pentru că nicăieri altundeva nu apare mai flagrantă diferența între “noi” și “ei”. Noi, cei gata oricând să acceptăm judecata statului pentru că “așa e bine”, “așa face toată lumea” și ei, care pun totul la îndoială, care “cer socoteală”. Dar așa sunt libertarienii. Au o profundă admirație pentru cei ce au scris Constituția și pentru ideea că guvernul e în slujba alegătorilor, nu vice-versa. Au o cultură a exprimării libere fantastică și o lipsă de docilitate rar întâlnită pe plaiurile noastre mioritice, unde, dacă popa, șeful sau primarul spun ceva, atunci automat îi urmăm ca oile. Însă, dincolo de toate faptele astea, oare de ce nu le este și lor frică?

Frica aceea de consecințe pe care o avem noi... Frica de părinți pentru care nu ne urmăm visele și carierele dorite, ca să ajungem toți medici și ingineri. Frica de a ne contrazice șeful ca nu cumva să ne dea afară. Frica de popă că, dacă nu votăm cu cine zice el, ne bate Dumnezeu. Frica de a cere servicii corecte și transparente pentru că poate, dacă cerem ceea ce ni se cuvine, nu ni se va da deloc - vezi șpaga prin spitale și multe alte exemple. Frica de a schimba serviciile prestate prost pe unele mai bune, că “măcar pe ăștia îi știm. Cine știe cum o fi dincolo?”

Pe scurt, frica față de autoritate. Suntem ca niște copii fâstâciți de oricâte ori ne găsim într-o situație mai dificilă, în loc să avem curajul să ne cerem drepturile. Dreptul la a judeca singuri ce e bine și rău pentru noi, dreptul de a face alegeri informate, dreptul de a fi tratați ca egali.

Am citit mai demult un studiu comparativ ce urmărea copiii asertivi față de cei supuși și temători față de lumea adulților. Aparent, un copil căruia i se pare normal să comunice ca de la egal la egal cu adulții are mult mai mult succes în viață decât unul care vede adulții ca pe niște ființe atotștiutoare, superioare și care dețin tot controlul.

Așa că admir asta la americani. Admir faptul că sunt adulții, nu copiii sistemului lor.

* Recomand Andrew Napolitano: It’s dangerous to be right when the government is wrong.

Fetița cu bentița

Ok, hai să ne punem cu toții de acord că jurmalismul românesc.. pute. Știu, sună urât, sună de parcă emit judecăți de valoare fără să fiu de specialitate, dar vreau să pornesc de la această premisă pentru următoarea postare. Și mai vreau să pomenesc un banc:

Un om se plimba prin Central Park, in New York. Deodata vede o fetita atacata de un pitbull. Alearga spre fetita si incepe sa se lupte cu cainele. Reuseste in cele din urma sa omoare cainele, salvand astfel viata fetitei. Un politist care privise scena vine la el si ii spune:
- Esti un erou, maine vei putea citi in toate ziarele: "Un brav New York-ez a salvat viata unei fetite."
- Dar eu nu sunt New York-ez!
- Oh, in acest caz se va scrie in ziarele de maine dimineata: "Un brav american a salvat viata unei fetite."
- Dar nu sunt american. Sunt afghan!
A doua zi in ziare se scria: "Un extremist islamist a ucis un caine american."

Și acum, despre fetița cu bentița.

Jurnaliștii români se plictisesc când Băsescu nu dă subiecte de discuție. Și, când jurnaliștii se plictisesc, se nasc furtuni în paharul cu apă și scandaluri pe unde nu este cazul. Poate fi vorba despre carnea de cal. Poate fi vorba despre chimicale în lapte. (Vai de mine, și noi, inocenții telespectatori credeam că laptele din magazin e natural, cu balegă și toate cele! Ce bine că ne-au deschis ochii cei de la televiziuni!). Poate fi și mai rău. Spre exemplu, presa povestește despre o fetiță cu bentiță de prin Covasna care a purtat tricolorul pe cap și a fost persecutată de “ungurii ăia șovini care este”, că profesoara i-a tăiat bentița, colegii au amenințat-o cu moartea, că povestea a pornit încă de la 1 Decembrie când la serbare, maghiarii i-au huiduit pe români când au cântat imnul. Că e pe cale de a fi exmatriculată pentru românism, whatever that means.

De ce sunt sceptică? În primul rând că 1 Decembrie a picat ultima dată într-o sâmbătă, or sâmbăta nu se prea ține școală. În al doilea rând, copila a purtat bentița 3 zile la rând fără să pățească nimic, până s-au trezit într-un final băieții cu scandalul. Apoi, să fim serioși, povestea cu exmatricularea nu poate fi adevărată, pentru că e nevoie de mai mult decât o bentiță pentru a fi exmatriculat, mai ales că fata e pe a noua și e obligatoriu să se facă minim 10 ani de școală. Nu în ultimul rând, e posibil ca “profa aceea violentă și rea” care i-a luat bentița să o fi făcut cu intenții bune, ca fata să nu primească vreun croșeu de la vreun șovin, cum și-o tot căuta cu lumânarea. Fata a vrut să atragă atenția și a reușit. I-a luat 3 zile până a fost observată, dar, într-un final, a ajuns vedetă pe Facebook. Atenție, spun că sunt sceptică la povestea din presă, nu că așa ar sta situația. De fapt, dacă investigațiile duc la concluzia că într-adevăr, fata ar fi fost persecutată din cauza tricolorului, trebuie sancționată profesoara cea rea, consiliul de administrație și tot restul tembelilor care au persecutat-o. Dar pentru asta, trebuie să așteptăm detaliile, nu să luăm foc cu toții la prima poză pusă pe Facebook.

Să nu judecăm a priori. Acestea fiind zise, un duș rece celor care spumegă pe Facebook, forumuri, site-uri și comentatorilor de știri inflamați, atât celor care urlă despre Ungaria Mare, cât și celor care urlă despre România Mare. Oamenii civilizați se respectă între ei indiferent de etnie. Și un alt duș rece, cu mențiunea: "Ce vă mai place scandalul, scandalagiilor!", merită marii ziariști de investigație care au pornit totul.