Se spune că laptopul nu trebuie păstrat cu bateria încărcată la 100%, pentru că va scădea durata vieții bateriei. Motoarele de la mașină trebuiesc răcite și în niciun caz turate încontinuu. Ei bine, tot în același scop, eu folosesc emisiunile stupide pentru a-mi calma nivelul IQ-ului după o repriză dureroasă de învățat. Spre exemplu, în timpul semestrului, după un capitol din AIMA, Biblia Inteligenței Artificiale, capitol ce dura cam 3, uneori chiar 4 ore de aprofundat, era musai să dau cu câte un “Să te prezint părinților” sau “Pe banii părinților”.
Pentru cititorii mei intelectuali, cele două emisiuni sunt niște regii ieftine și pline de scandal ale Antenei 1, respectiv Kanal D, în care se urmărește viața unor familii simple aflate în situație de criză, i.e. căsătoria copiilor, respectiv rebeliunea copiilor. În “Să te prezint părinților”, un cuplu trebuie să obțină aprobarea părinților pentru căsătorie, fiind premiați cu o nuntă și o lună de miere exotică. În “Pe banii părinților”, părinții pun camere de supraveghere pe fetele lor, despre care bănuiesc că au probleme. Bineînțeles că toate au probleme, ba că fură sau fac escrocherii, ba că se încurcă cu bărbați însurați sau se implică în activități deșănțate din categoria masajelor erotice, dansurilor la bară etc.
Însă ce mă deranjează cel mai mult la tot story-line-ul “Pe banii părinților” este un misoginism clar. În primul rând că băieții nu au niciodată probleme, ca să fie puși sub supraveghere. Băieții nu se prostituează, nu fură, nu poartă sutiene deocheate. Băieții nu vor să plece în Spania la produs. Băieții nu sparg case. Dar, să trecem asta cu vederea. M-a enervat un episod cu o tipă ce făcea masaje erotice și era dispusă să plece în Japonia pentru 1300 de euro pe lună. Încă era revoltată de ce i se oferă doar 1000 de euro, că pe 1000 ea nu pleacă, doar pe 1300. Or, 1300 de euro e extrem de ieftin. Problema e că gospodinele ce stau acasă și se uită la emisiuni de doi lei nu trebuie să știe asta. Trebuie să aibă impresia că 1300 de euro pot fi doar bani necinstiți, că nu ai cum, ca femeie, să câștigi 1300 de euro pe lună și să îți păstrezi integritatea. Câștigi 1300 de euro? Ești curvă.
În alt caz fata susține că muncește, dar are suspect de mulți bani pentru că își permite să își cumpere pantofi. Asta o dă de gol. De fapt nu muncește, e curvă.
90% dintre poveștile de la “Pe banii părinților” încep cu plecarea tinerei la facultate. După nici jumătate de an, toate sunt depravate. Toate au mers la facultate și au fost corupte, acolo, de colegele lor fițoase, care le-au introdus în lumea dansului la bară și al prostituției de lux. Au mers la facultate și au fost convinse să plece în Dubai, la muncă. Sau au mers la facultate și s-au încurcat cu vreun profesor însurat, care o folosea ca complice în vânzarea examenelor. Morala? Nu mergeți la facultate, pentru că facultatea e de curve. Fetele cuminți stau acasă.
Și, deși scrie clar la începutul fiecărui episod că totul e un scenariu și că personajele sunt fictive, reacția gospodinelor din fața ecranului e “da, dar e bazat pe fapte reale...”. Și uite așa ajunge lumea să creadă că facultatea e un focar de tâmpenie și, nu în ultimul rând, că orice femeie tânără cu un venit frumos e curvă.
PS: Mama, știu că îmi citești blogul și care sunt cele două lucruri pe care le ai de zis.
1. era nevoie de cuvântul ăsta mai vulgar ca o licență poetică, altfel nu ar fi părut atât de grav cazul prezentat
2. știu că e sesiune, promit să mă întorc la învățat după ce apăs butonul de "Publish"
Un telefon deștept pentru un om deștept
Nu am fost niciodată de acord cu ideea că tehnologia ar distruge noua generație. Orice invenție poate avea utilizatori buni sau răi, care o vor folosi în scopurile sale bune, respectiv rele. În definitiv, Oppenheimer e celebru pentru citatul pe care l-a reprodus din Bhagavad Gita la detonarea primei bombe atomice, șocat de adevărata amploare a descoperirilor sale, “I am become Death, the destroyer of worlds.” (”Sunt prefăcut în moarte, distrugătorul lumilor”). Dar, să revin asupra subiectului. Multă lume consideră smartphone-ul gadgetul ce va pune capăt inteligenței și culturii noii generații. Desigur, așa au fost și televizorul, playerele de muzică portabile, calculatorul... Dar, de data asta e sigur! Pentru că adolescenții și tinerii petrec atât de mult timp în fața smartphone-ului sau a tabletei, aparate ce combină interactivitatea calculatorului cu portabilitatea atât de căutată într-o lume ocupată, e clar că nu mai rămâne nici măcar un minut pe zi pentru creștere personală.
Fals. Cel puțin la mine este complet fals, pentru că am descoperit, de când am smartphone, o serie de lucruri ce îmi fac nu doar viața mai ușoară, dar mă ajută și la propria dezvoltare.
1. Twitter și de ce am “mutat șandramaua” acolo
Înainte să am cont pe Twitter, mă întrebam care poate fi utilitatea unei platforme care limitează într-atât interacțiunea? Nu tu galerii de poze ca pe facebook, nu tu libertate de exprimare vastă, ca pe bloguri, nici măcar muzică, sau ceva mai antrenant. Ei bine, adevărata putere a Twitter stă în oamenii cărora le dai follow (pe partea de câștig intelctual) și în rapiditatea cu care se pot trimite linkuri interesante (pe partea de dăruire intelectuală, ca să îi spunem așa).
Facebook nu e locul unde să cauți articole interesante sau lucruri inteligente. Pe Facebook se pierde aproape instantaneu un share inteligent către un articol, o campanie, un site sau o mișcare interesantă, îngropat între pozele cu botic în fața oglinzii, galeriilor de poze de la Revelion (toată lumea ține morțiș să arate cât de fain se distrează), check-in-urilor la cafeluță în mall cu prietenele ș.a.
Să presupunem că vreau să arăt mai multor oameni un link interesant. Pe Facebook, după cum spuneam, se ignoră. Pe blog trebuie să petrec cel puțin 30 de minute scriind ceva despre acel link, punând contextul, comentând sau pur și simplu motivând de ce l-am pus. Frumusețea Twitter este că limitarea la un număr de caractere duce la concizie. Nu pot motiva. Nu pot explica sau exemplifica. În maxim un minut am dat și altora ceva ce m-a făcut să mă simt mai bogată din punct de vedere intelectual. Atât și nimic mai mult.
2. Flipboard
Din același considerent, recomand tututor celor care au un smartphone (și mai ales o tabletă, pe tabletă arată superb aplicația) să își instaleze Flipboard.
Flipboard e un agregator de conținut, în sensul că, bazat pe input de la utilizator, va recomanda articole online cu o precizie fantastică, rafinând tot mai mult căutările pe parcursul folosirii aplicației. De exemplu, dacă în feed-ul de Technology am cam ignorat știrile despre Windows Phone, găsesc mai puține știri despre Windows Phone data viitoare și mai multe despre Android sau iOS. Există articole preluate din rețelele sociale, dar și căutări simple bazate pe interesele utilizatorilor.
Am găsit pe Flipboard majoritatea articolelor pe care le-am “împrăștiat” pe Twitter, de la colecții interesante de fun facts, la chestii de programare/tehnologie sau simple știri care mi s-au părut că merită.
Am descoperit revista Mental Floss, care e minunată pentru knowledge junkies, am descoperit Twitter-ul și am descoperit că pot să găsesc lucruri pe gustul meu folosind tehnologia atât de blamată de cei care nu au încercat-o încă, sau nu știu să o folosească la adevărata capacitate...
BONUS: anti-plictiseală la sală. Dacă sala la care mergeți are wireless, folosiți aplicația 8tracks pentru playlist-uri specifice de sală (marcate “workout”). E diversitatea de muzică necesară celor care s-au plictisit de aceleași mp3-uri vechi, dar totuși nu suportă reclamele și aiurelile de radio în timpul antrenamentului.
BONUS pentru potențiali followers: pe Twitter sunt @Calina_C
Fals. Cel puțin la mine este complet fals, pentru că am descoperit, de când am smartphone, o serie de lucruri ce îmi fac nu doar viața mai ușoară, dar mă ajută și la propria dezvoltare.
1. Twitter și de ce am “mutat șandramaua” acolo
Înainte să am cont pe Twitter, mă întrebam care poate fi utilitatea unei platforme care limitează într-atât interacțiunea? Nu tu galerii de poze ca pe facebook, nu tu libertate de exprimare vastă, ca pe bloguri, nici măcar muzică, sau ceva mai antrenant. Ei bine, adevărata putere a Twitter stă în oamenii cărora le dai follow (pe partea de câștig intelctual) și în rapiditatea cu care se pot trimite linkuri interesante (pe partea de dăruire intelectuală, ca să îi spunem așa).
Facebook nu e locul unde să cauți articole interesante sau lucruri inteligente. Pe Facebook se pierde aproape instantaneu un share inteligent către un articol, o campanie, un site sau o mișcare interesantă, îngropat între pozele cu botic în fața oglinzii, galeriilor de poze de la Revelion (toată lumea ține morțiș să arate cât de fain se distrează), check-in-urilor la cafeluță în mall cu prietenele ș.a.
Să presupunem că vreau să arăt mai multor oameni un link interesant. Pe Facebook, după cum spuneam, se ignoră. Pe blog trebuie să petrec cel puțin 30 de minute scriind ceva despre acel link, punând contextul, comentând sau pur și simplu motivând de ce l-am pus. Frumusețea Twitter este că limitarea la un număr de caractere duce la concizie. Nu pot motiva. Nu pot explica sau exemplifica. În maxim un minut am dat și altora ceva ce m-a făcut să mă simt mai bogată din punct de vedere intelectual. Atât și nimic mai mult.
2. Flipboard
Din același considerent, recomand tututor celor care au un smartphone (și mai ales o tabletă, pe tabletă arată superb aplicația) să își instaleze Flipboard.
Flipboard e un agregator de conținut, în sensul că, bazat pe input de la utilizator, va recomanda articole online cu o precizie fantastică, rafinând tot mai mult căutările pe parcursul folosirii aplicației. De exemplu, dacă în feed-ul de Technology am cam ignorat știrile despre Windows Phone, găsesc mai puține știri despre Windows Phone data viitoare și mai multe despre Android sau iOS. Există articole preluate din rețelele sociale, dar și căutări simple bazate pe interesele utilizatorilor.
Am găsit pe Flipboard majoritatea articolelor pe care le-am “împrăștiat” pe Twitter, de la colecții interesante de fun facts, la chestii de programare/tehnologie sau simple știri care mi s-au părut că merită.
Am descoperit revista Mental Floss, care e minunată pentru knowledge junkies, am descoperit Twitter-ul și am descoperit că pot să găsesc lucruri pe gustul meu folosind tehnologia atât de blamată de cei care nu au încercat-o încă, sau nu știu să o folosească la adevărata capacitate...
BONUS: anti-plictiseală la sală. Dacă sala la care mergeți are wireless, folosiți aplicația 8tracks pentru playlist-uri specifice de sală (marcate “workout”). E diversitatea de muzică necesară celor care s-au plictisit de aceleași mp3-uri vechi, dar totuși nu suportă reclamele și aiurelile de radio în timpul antrenamentului.
BONUS pentru potențiali followers: pe Twitter sunt @Calina_C
Politică și fotbal - o selecție
Umblă o vorbă că tot românul se pricepe la politică și la fotbal. Aș adăuga că majoritatea se pricep foarte bine și la dat indicații în timp ce altul muncește, dar nu am început un post nou pe blog, după atâta amar de zile de inactivitate, ca să fac profilul psihologic al românilor. Ideea e alta. În cele ce urmează mă voi deroga de atribuțiile mele implicite de cunoscătoare a politicii și fotbalului, recunoscând că, de fapt, habar nu am cu ce se mănâncă una sau alta.
1. Micuța mea experiență politică
Înainte de vara asta am avut tentativa de a intra într-un tineret politic, unde m-am lovit de o realitate destul de urâtă. Nu contează în care dintre ele, suficient să spunem că, dacă aș fi trecut de mersul la două-trei ședințe și aș fi mers până la capăt cu adeziunea, aș fi fost acum colegă cu un cioban. M-am dat de gol cumva? Ei bine, ce m-a deranjat pe mine era că, de la o săptămână la alta, s-a schimbat cu totul formația politică în care aveam de gând să intru. Dintr-odată, eram prieteni cu vecinii de mai sus, de la celălalt sediu politic. Dintr-o dată, de la discutat despre cum poate fi Clujul mai bun, despre ce putem face ca să trăim într-un oraș modern, am ajuns să se arunce cu noroi în adversari pe facebook și prin presă. Avem impresia că sunt pe cale de a intra într-un partid bipolar. Cum era posibil ca partidul român cel mai apropiat de ideologia mea politică, cu oameni faini (pentru că am cunoscut oameni faini acolo), cu inițiativă și forță, să fie partidul care se aliază, în mod nefiresc, cu un partid de doctrină aproape opusă? Cum a ajuns posibil ca, dintr-un partid serios, istoric, să fie un ghiveci de doctrine și interese? Cum s-a ajuns la scandalul din toamnă, unde, în loc să mai aștepte puțin și să își construiască credibilitate, super-alianța a arătat că e la fel de scârboasă ca orice conducere politică de până acum? Cum s-a ajuns, de la figura prim-ministrului demn care a fost Călin Popescu Tăriceanu, la o pereche de copii răzgâiați că nu-și primesc jucăria (în cazul de față, conducerea țării). Am fost dezamăgită. Am constatat că nu am cui să dau votul meu. Dar să facem încet încet tranziția la fotbal.
Mi-am amintit că trebuie să vă povestesc despre partid abia când am văzut pe Facebook o postare anti-Alin Tișe, care a fost văzut la meciul CFR deși s-a declarat anterior fan “U” Cluj. Ceea ce mă aduce la...
2. Ce nu înțeleg eu din fotbal
Când ai două echipe locale, nu e bine pentru orașul și mândria ta, ca ambele echipe să fie bune? Normal că, într-o confruntare directă, există întotdeauna o favorită. Chiar și în campionat mai vrea “U” ca CFR să ia bătaie și invers. Dar nu pot să înțeleg de nicio culoare în ce constă ipocrizia crasă și atât de denunțabilă a lui Alin Tișe, care s-a dus să vadă un meci al CFR-ului în UEFA Champions League? Or, la un meci de Champions League mergi pentru spectacol, mergi pentru că vin în orașul tău echipe mari, pe care nu le poți vedea altfel. Cu toată părerea de rău, a ajuns “Universitatea” vreodată să joace în Champions League?
Se tot vorbește zilele astea că “nu avem o alternativă bună” (a se vedea scandalul Voyo.ro vs. Vplay.ro, unde cei oleacă mai civilizați susțin că ar plăti un 5-7 euro pe lună pentru acces la seriale, exact așa cum fac americanii pe Hulu.com sau pe Netflix, dar nu au o astfel de alternativă legală și decentă, de-aia sunt forțați să apeleze la torrente și site-uri ilegale de streaming). Ei bine, e exact același lucru. Dacă CFR aduce spectacol la Cluj și asta nu are nimic, dar ABSOLUT NIMIC de a face cu Universitatea Cluj (care își crează singură problemele) după părerea mea e absolut ok să meargă oricine să vadă meciurile.
Dar poate mă înșel. Probabil pentru că sunt de sex feminin, probabil pentru că nu mă pricep nici la politică, nici la fotbal...
1. Micuța mea experiență politică
Înainte de vara asta am avut tentativa de a intra într-un tineret politic, unde m-am lovit de o realitate destul de urâtă. Nu contează în care dintre ele, suficient să spunem că, dacă aș fi trecut de mersul la două-trei ședințe și aș fi mers până la capăt cu adeziunea, aș fi fost acum colegă cu un cioban. M-am dat de gol cumva? Ei bine, ce m-a deranjat pe mine era că, de la o săptămână la alta, s-a schimbat cu totul formația politică în care aveam de gând să intru. Dintr-odată, eram prieteni cu vecinii de mai sus, de la celălalt sediu politic. Dintr-o dată, de la discutat despre cum poate fi Clujul mai bun, despre ce putem face ca să trăim într-un oraș modern, am ajuns să se arunce cu noroi în adversari pe facebook și prin presă. Avem impresia că sunt pe cale de a intra într-un partid bipolar. Cum era posibil ca partidul român cel mai apropiat de ideologia mea politică, cu oameni faini (pentru că am cunoscut oameni faini acolo), cu inițiativă și forță, să fie partidul care se aliază, în mod nefiresc, cu un partid de doctrină aproape opusă? Cum a ajuns posibil ca, dintr-un partid serios, istoric, să fie un ghiveci de doctrine și interese? Cum s-a ajuns la scandalul din toamnă, unde, în loc să mai aștepte puțin și să își construiască credibilitate, super-alianța a arătat că e la fel de scârboasă ca orice conducere politică de până acum? Cum s-a ajuns, de la figura prim-ministrului demn care a fost Călin Popescu Tăriceanu, la o pereche de copii răzgâiați că nu-și primesc jucăria (în cazul de față, conducerea țării). Am fost dezamăgită. Am constatat că nu am cui să dau votul meu. Dar să facem încet încet tranziția la fotbal.
Mi-am amintit că trebuie să vă povestesc despre partid abia când am văzut pe Facebook o postare anti-Alin Tișe, care a fost văzut la meciul CFR deși s-a declarat anterior fan “U” Cluj. Ceea ce mă aduce la...
2. Ce nu înțeleg eu din fotbal
Când ai două echipe locale, nu e bine pentru orașul și mândria ta, ca ambele echipe să fie bune? Normal că, într-o confruntare directă, există întotdeauna o favorită. Chiar și în campionat mai vrea “U” ca CFR să ia bătaie și invers. Dar nu pot să înțeleg de nicio culoare în ce constă ipocrizia crasă și atât de denunțabilă a lui Alin Tișe, care s-a dus să vadă un meci al CFR-ului în UEFA Champions League? Or, la un meci de Champions League mergi pentru spectacol, mergi pentru că vin în orașul tău echipe mari, pe care nu le poți vedea altfel. Cu toată părerea de rău, a ajuns “Universitatea” vreodată să joace în Champions League?
Se tot vorbește zilele astea că “nu avem o alternativă bună” (a se vedea scandalul Voyo.ro vs. Vplay.ro, unde cei oleacă mai civilizați susțin că ar plăti un 5-7 euro pe lună pentru acces la seriale, exact așa cum fac americanii pe Hulu.com sau pe Netflix, dar nu au o astfel de alternativă legală și decentă, de-aia sunt forțați să apeleze la torrente și site-uri ilegale de streaming). Ei bine, e exact același lucru. Dacă CFR aduce spectacol la Cluj și asta nu are nimic, dar ABSOLUT NIMIC de a face cu Universitatea Cluj (care își crează singură problemele) după părerea mea e absolut ok să meargă oricine să vadă meciurile.
Dar poate mă înșel. Probabil pentru că sunt de sex feminin, probabil pentru că nu mă pricep nici la politică, nici la fotbal...
Un viol adevărat
Nici nu pot să încep să îmi imaginez prin ce trece o femeie violată. Dincolo de asta, nici nu vreau să îmi pot imagina vreodată, pentru că sunt convinsă că e ceva extrem de traumatic, ce distruge psihic. Dar, pentru că feminismul și așa e la pământ, vreau să aduc în discuție unele aspecte ce apar din când în când în opinia publică.
Recent, un congressman din Statele Unite a făcut niște afirmații care au inflamat presa. Bineînțeles, este vorba de presa de afară, pentru că aici sunt ocupați cu alte lucruri (sper să apuc să scriu un post și despre asta în curând). Todd Akin, pentru că așa se cheamă individul cu pricina, a declarat live la un show de televiziune, că un viol autentic (”legitimate rape”) nu poate să lase femeia însărcinată, pentru că, aparent, corpul feminin se poate opune natural concepției în asemenea cazuri. Lucrurile au degenerat, apărând apoi detalii despre opiniile lui legate de avort, speculații cu privire la ce înseamnă “viol autentic”, ce înseamnă avortul, planificarea familială și contracepția la nivelul partidului Republican, au revenit în modă diverse opinii mai mult sau mai puțin extremiste legate de subiect.
Or, chiar așa, ce înseamnă “viol autentic”? Încă în secolul XXI, există persoane care dau vina pe femei pentru viol. Deci, din câte am înțeles eu din discuție, pentru ca un viol să nu fie tocmai “autentic”, femeia de fapt și l-a provocat singură. Toți mârlanii ies pe interval cu opinii de genul “Bă, și-a căutat-o cu lumânarea. De ce i-a trebuit să poarte fustă/decolteu? Păi aia cerea să fie violată.” și, tot de atâtea ori, mi se face greață că unii sunt în stare să gândească așa ceva. Ați auzit pe cineva să zică “E vina lui că a fost jefuit. De ce i-a trebuit să aibă portofel/ceas?” sau “E vina lui că l-au bătut. Ce i-a trebuit lui să umble cu maxilarul pe afară, ca să aibă ăia unde da?”. Dar, pe moment, să lăsăm analogiile și să revenim la treburi serioase. O femeie nu își dorește să fie violată. Nu se îmbracă pentru asta. Nu umblă pe tocuri ca să nu poată fugi. E o imbecilitate cruntă a susține asta.
Mai apoi, deseori cele timide, retrase sau cuminți sunt victime ale violului, pe principiul “Lasă că o învăț eu pe asta!”. Și, nu în ultimul rând, majoritatea cazurilor de viol nu sunt făcute exclusiv pentru plăcerea sexuală a violatorului, ci pentru senzația de frică a victimei [3]. Acum câțiva ani am auzit de un caz în care un violator castrat chimic ar fi recidivat, folosind jucării sexuale. Mi s-a părut ceva neobișnuit la timpul respectiv, după care a început să aibe sens. Recomand celor interesați articolele complete despre tipologia violatorilor. Aparent, pentru el conta doar faptul că victima opunea rezistență, că era terifiată și umilită... Toate astea pentru ca niște deștepți să poată spună că femeia și-a căutat-o cu lumânarea.
Părerea mea despre avort deja o cunoașteți. [dacă doriți să revedeți]
Surse:
[1] ThinkProgress: GOP Senate Candidate: Victims Of ‘Legitimate Rape’ Won’t Become Pregnant
[2] Evenimentul Zilei: Barack Obama, șocat de declarațiile congresmanului republican despre avortul după viol
[3] Wikipedia: Types_of_rape
Recent, un congressman din Statele Unite a făcut niște afirmații care au inflamat presa. Bineînțeles, este vorba de presa de afară, pentru că aici sunt ocupați cu alte lucruri (sper să apuc să scriu un post și despre asta în curând). Todd Akin, pentru că așa se cheamă individul cu pricina, a declarat live la un show de televiziune, că un viol autentic (”legitimate rape”) nu poate să lase femeia însărcinată, pentru că, aparent, corpul feminin se poate opune natural concepției în asemenea cazuri. Lucrurile au degenerat, apărând apoi detalii despre opiniile lui legate de avort, speculații cu privire la ce înseamnă “viol autentic”, ce înseamnă avortul, planificarea familială și contracepția la nivelul partidului Republican, au revenit în modă diverse opinii mai mult sau mai puțin extremiste legate de subiect.
Or, chiar așa, ce înseamnă “viol autentic”? Încă în secolul XXI, există persoane care dau vina pe femei pentru viol. Deci, din câte am înțeles eu din discuție, pentru ca un viol să nu fie tocmai “autentic”, femeia de fapt și l-a provocat singură. Toți mârlanii ies pe interval cu opinii de genul “Bă, și-a căutat-o cu lumânarea. De ce i-a trebuit să poarte fustă/decolteu? Păi aia cerea să fie violată.” și, tot de atâtea ori, mi se face greață că unii sunt în stare să gândească așa ceva. Ați auzit pe cineva să zică “E vina lui că a fost jefuit. De ce i-a trebuit să aibă portofel/ceas?” sau “E vina lui că l-au bătut. Ce i-a trebuit lui să umble cu maxilarul pe afară, ca să aibă ăia unde da?”. Dar, pe moment, să lăsăm analogiile și să revenim la treburi serioase. O femeie nu își dorește să fie violată. Nu se îmbracă pentru asta. Nu umblă pe tocuri ca să nu poată fugi. E o imbecilitate cruntă a susține asta.
Mai apoi, deseori cele timide, retrase sau cuminți sunt victime ale violului, pe principiul “Lasă că o învăț eu pe asta!”. Și, nu în ultimul rând, majoritatea cazurilor de viol nu sunt făcute exclusiv pentru plăcerea sexuală a violatorului, ci pentru senzația de frică a victimei [3]. Acum câțiva ani am auzit de un caz în care un violator castrat chimic ar fi recidivat, folosind jucării sexuale. Mi s-a părut ceva neobișnuit la timpul respectiv, după care a început să aibe sens. Recomand celor interesați articolele complete despre tipologia violatorilor. Aparent, pentru el conta doar faptul că victima opunea rezistență, că era terifiată și umilită... Toate astea pentru ca niște deștepți să poată spună că femeia și-a căutat-o cu lumânarea.
Părerea mea despre avort deja o cunoașteți. [dacă doriți să revedeți]
Surse:
[1] ThinkProgress: GOP Senate Candidate: Victims Of ‘Legitimate Rape’ Won’t Become Pregnant
[2] Evenimentul Zilei: Barack Obama, șocat de declarațiile congresmanului republican despre avortul după viol
[3] Wikipedia: Types_of_rape
The many faces of Bryan Cranston
Breaking Bad mi se pare cel mai bun serial, la ora actuală. Anterior vorbeam despre afinitatea mea pentru seriale, care e un caz particular din nenumărate altele. Dar e o chestiune de gusturi și voi încerca să nu intru în contradicție cu fanii înflăcărați ai altor seriale. Breaking Bad îmi place pur și simplu. Îmi place modul în care au evoluat personajele, fără personaje caricaturale sau vag redate, îmi place atmosfera pe care o crează fiecare episod, îmi place cum e filmat și regizat ș.a.m.d.
Am fost zilele trecute la Total Recall, remake-ul ăsta nou. Film de acțiune, interesant, pentru cei care au mersul la cinema ca hobby e numai bun, fiind plin de efecte speciale. Nu m-a dat pe spate filmul în sine, ci revelația pe care am avut-o în momentul în care cancelarul Cohaagen a intrat realmente în acțiune. Mi-a luat câteva minute bune să îmi dau seama că e Bryan Cranston, actorul principal din Breaking Bad, într-un rol foarte diferit. Or, îmi plac extraordinar de mult actorii care își joacă personajele în mod diferit.
Colin Farrell, personajul principal al filmului, e întotdeauna un tip musculos, sexy și ușor întunecat, indiferent de producția cinematografică la care ia parte. Una dintre cele două gagici, Jessica Biel, e mereu o fată simplă, la locul ei, tip girl next door. A fost așa de la 7th Heaven încoace (pentru cei ce nu-și mai amintesc, 7th Heaven era popular acum câțiva ani la TV și era serialul ăla cu un popă, nevastă-sa și cei 7 copii ai lor). În afara filmului Total Recall sunt chiar mai variate exemplele: Megan Fox e mereu o tipă sexy și prădătoare de bărbați, Julia Roberts e mereu o fată fină și fragilă, dar cu sentimente puternice, Bruce Willis e mereu un dur și jumătate, Seth Rogen e mereu un tip la care nu s-ar uita nimeni dar el țintește spre cea mai sexy gagică... să mai continui? Citisem undeva că producătorii Breaking Bad au avut dubii în alegerea lui Bryan Cranston în rolul principal, pentru că rolul era unul dramatic, iar Bryan Cranston era cunoscut pentru un rol comic, din Malcolm in The Middle. Până la urmă s-au lăsat convinși, iar Cranston, comicul, s-a transformat în Walter White, un personaj extrem de complex și schimbat gradual.
Dacă, la început, telespectatorii empatizează cu Walter White, un tip la a doua vârstă, profesor de chimie la liceu cu un copil cu probleme locomotorii și mentale, treptat, personajul se schimbă enorm, fără însă ca noi, privitorii, să știm ce ne-a lovit. Când am încetat să justificăm sau să aprobăm acțiunile lui? Când am putea noi înșine să tragem linia?
Or, în Total Recall, Bryan Cranston nu a fost nici simpatic, amuzant, comic, nici profund, dramatic, rațional sau crud. A fost, dimpotrivă, nervos, ambițios, aproape caricatural. Faptul că, așa cum spuneam și mai sus, mi-a luat câteva minute să mă prind că e vorba despre același om m-a convins că, dacă nu Breaking Bad în sine, atunci măcar actorul său principal e al naibii de bun.
Am fost zilele trecute la Total Recall, remake-ul ăsta nou. Film de acțiune, interesant, pentru cei care au mersul la cinema ca hobby e numai bun, fiind plin de efecte speciale. Nu m-a dat pe spate filmul în sine, ci revelația pe care am avut-o în momentul în care cancelarul Cohaagen a intrat realmente în acțiune. Mi-a luat câteva minute bune să îmi dau seama că e Bryan Cranston, actorul principal din Breaking Bad, într-un rol foarte diferit. Or, îmi plac extraordinar de mult actorii care își joacă personajele în mod diferit.
Colin Farrell, personajul principal al filmului, e întotdeauna un tip musculos, sexy și ușor întunecat, indiferent de producția cinematografică la care ia parte. Una dintre cele două gagici, Jessica Biel, e mereu o fată simplă, la locul ei, tip girl next door. A fost așa de la 7th Heaven încoace (pentru cei ce nu-și mai amintesc, 7th Heaven era popular acum câțiva ani la TV și era serialul ăla cu un popă, nevastă-sa și cei 7 copii ai lor). În afara filmului Total Recall sunt chiar mai variate exemplele: Megan Fox e mereu o tipă sexy și prădătoare de bărbați, Julia Roberts e mereu o fată fină și fragilă, dar cu sentimente puternice, Bruce Willis e mereu un dur și jumătate, Seth Rogen e mereu un tip la care nu s-ar uita nimeni dar el țintește spre cea mai sexy gagică... să mai continui? Citisem undeva că producătorii Breaking Bad au avut dubii în alegerea lui Bryan Cranston în rolul principal, pentru că rolul era unul dramatic, iar Bryan Cranston era cunoscut pentru un rol comic, din Malcolm in The Middle. Până la urmă s-au lăsat convinși, iar Cranston, comicul, s-a transformat în Walter White, un personaj extrem de complex și schimbat gradual.
Dacă, la început, telespectatorii empatizează cu Walter White, un tip la a doua vârstă, profesor de chimie la liceu cu un copil cu probleme locomotorii și mentale, treptat, personajul se schimbă enorm, fără însă ca noi, privitorii, să știm ce ne-a lovit. Când am încetat să justificăm sau să aprobăm acțiunile lui? Când am putea noi înșine să tragem linia?
Or, în Total Recall, Bryan Cranston nu a fost nici simpatic, amuzant, comic, nici profund, dramatic, rațional sau crud. A fost, dimpotrivă, nervos, ambițios, aproape caricatural. Faptul că, așa cum spuneam și mai sus, mi-a luat câteva minute să mă prind că e vorba despre același om m-a convins că, dacă nu Breaking Bad în sine, atunci măcar actorul său principal e al naibii de bun.
Țiganul de la casa omului
Spuneți-le “rromi”, dacă nu vă place “țigani”. Oricum ar fi, probabil că vă gândiți la specia aia de țigan murdar și hoț care v-ar da și în cap pentru câțiva lei, pe care să îi bea înainte să meargă acasă să își bată nevasta. În curtea mea este o clădire în care stau doar ei, țiganii, vreo 3-4 generații. Doamnele ofuscate din curtea de blocuri, o serie de femei care, în marea majoritate, nu au pus mâna la lucru aproape niciodată dar au pretenții înalte de “doamne de societate”, nu îi suportă. Pentru ele să stai în apropierea unui țigan este denigrant, omul respectiv nu merită nici măcar un “bună ziua” scârbit. Acum vreo câțiva ani, am salutat-o pe cea mai bătrână țigancă, bunica celor 4 generații, de față cu o doamnă din bloc. Ea s-a uitat siderată la mine și m-a întrebat “Vai, dar tu vorbești cu ăștia?”
Fast forward până la evenimentul de azi-noapte. Eram pe drum acasă dinspre sală când vecinii mei din bloc și din curte au auzit un zgomot puternic, ca de explozie, urmat de un susur continuu. Să fie gazul? Să fie din bloc de undeva? Ajungând peste vreo 5-10 minute și nefiind prezentă la începutul agitației, am ignorat grupul de oameni strânși în curte și am pornit spre apartamentul meu, unde aveam de gând să petrec o seară relaxantă. Să dorm, sau să îmi fac ceva ușor de mâncare și să mă așez la vreun serial... În fine, planurile mele au fost imediat invalidate de faptul că apartamentul meu arăta ca Veneția într-o zi ușor mai secetoasă. Am intrat în baie. Mi se spărsese conducta principală de apă (sunetul de explozie la presiune), apoi a început să arunce apă cu putere în perete (susurul) și implicit să curgă pe la mine prin casă.
Am fugit repede la doamna președintă de bloc (acum fostă președintă) să îmi dea cheile de la pivniță, de unde se închide apa. Mi-a aruncat un “dar eu nu mai sunt președintă...”, soțul ei aprobând și completând cu “sun-o pe administratoare. [soția mea] nu se mai bagă, ea nu mai e președintă. Descurcă-te”. După insistențe, primesc și cheile de la pivniță și închidem apa, asta în timp ce singurii care au pus mâna să mă ajute la strâns covoare și scurs apa au fost nimeni alții decât vecinii mei țigani. Ah nu, să nu credeți că doar ei știau, pentru că am avut destui curioși care s-au retras odată ce au fost satisfăcuți cu imaginile inundației de la mine din casă. Două dintre vecinele din “casa veche” de țigani m-au ajutat să îmi întind covoarele mari și grele pe balcon, să măturăm apa spre canalizare și, cireașa de pe tort, mi-au și chemat instalator.
La 11 noaptea, instalatorul (dada, ați ghicit, țigan și el) a venit, a vorbit cu tata, a mers după materiale la unul care dormea și el ca oamenii la ora aia (sau cel puțin era în pijama), după care mi-a înlocuit țeava, pentru că, deși am închis robinetul principal, închiderea e proastă și încă mai curgea apă. Dacă o lăsam până a doua zi, nu numai că ar fi plătit întreg blocul apă de li s-ar fi încrețit în portofel banii de pensie, dar poate s-ar mai fi și infiltrat la magazinele de jos, de la parter. Ideea e că, totuși, la ora înaintată, omul a rezolvat o urgență. Femeia care l-a chemat a făcut pe dracu-n patru și cumva, cum a putut, a ajutat un om căruia nu-i datora nimic.
Îi respectam pe țiganii din curte și înainte. Dar seara trecută, văzând că toți curioșii blocului nu ridică măcar un deget, ba chiar unii mai îmi pun și piedici, în timp ce țiganii pe care atâția vecini îi disprețuiesc sunt cei care mă ajută, mai ales că și ei aveau problemele lor (după bunica lor venise salvarea noaptea trecută, iar ziua următoare nu a fost mult mai bine ca sănătate)... au tot respectul meu. Așa țigani să tot ai la casa omului.
Să nu ne răsfățăm...
Îmi place foarte mult laptele Milli. Are un gust foarte bun, se potrivește grozav cu veșnicele mele cereale de la micul dejun și vine la sticlă de 1.5L, care e cantitatea perfectă pentru o tură de cumpărături la Auchan. Dar îmi place și promoția pe care o au ei acum, în care se pot câștiga 20.000 euro pentru studii. Iar acel “pentru studii” merită tot respectul. Cunosc foarte mulți copii buni care se îndatorează pe termen lung pentru a putea urma studiile dorite, în străinătate, sau, mai rău, nici nu ajung să își urmeze studiile tocmai din cauza lipsei de fonduri.
Ok, să comparăm toată discuția asta cu cazurile de pe TLC, de la Outrageous Kid Parties. Vă spuneam că eu am doar o rablă de televizor în casă, care începe să bârâie ca pick-hammerul după 10 minute de la deschidere, așa că mă feresc să deschid televizorul pentru mai mult de 10-15 minute, cât îmi pot și mie nervii (combinația dintre bârâituri mecanice și prostie pură pe sticlă are un efect puternic coroziv asupra sistemului nervos). Așa că, dacă mai trec pe la ai mei sau prind la sală, așa mai iau și eu contact cu ce se întâmplă pe lumea asta... Revenind, ieri am fost la ai mei și m-am uitat cu soră-mea la o emisiune de pe TLC numită Outrageous Kid Parties, care expune răsfățul unor prunci de bani gata, mai ceva ca My Super Sweet Sixteen. În primul rând pentru că, hai, să zicem că Sweet Sixteen e o petrecere cam ca majoratele noastre, iar oareșce excese pot fi făcute. Însă a face unui prunc răzgâiat de 8 ani o zi de naștere cu limuzină, artificii, 100 de persoane, trupă rock și tort cât pruncul de mare, rotitor... “mai taie din ele dă-le dreacu”.
Știu, momentan cele două alineate de mai sus nu prea au mare legătură între ele, dar elementul care le leagă este faptul că, în timp ce unii ar crede că 20.000 euro sunt o sumă frumoasă din care să îți faci studiile, mama din emisiunea cu pricina a considerat că 29.000$ sunt o sumă frumoasă pentru a-și răsfăța copilul o singură zi. Copil care, de altfel, nu era nici prea deștept nici prea interesant, dar voi reveni la asta mai târziu. După cum ziceam, pe mine comparațiile astea mă cam indispun. Opt ani nu e un prag de vârstă. Nu îți iei buletinul, nu ai dintr-o dată voie să bei, să conduci mașina sau să iei decizii de capul tău. Opt ani e o vârstă la care copilul poate să se mulțumească și cu 15 invitați și un tort simplu, pentru că e atââââât de ușor să le distragi atenția la vârsta aia, că orice vor face li se va părea incredibil de amuzant și de interesant. Așa că, de ce nu, hai să le facem un chef ca la nuntă doar pentru că zbiară că vor petrecere de rock-star.
Dar stați, mai am un punct de vedere și abia apoi îmi termin pledoaria pe ziua de astăzi. Răzgâiata aia mică ținea morțiș să aibă petrecere de rock-star și să cânte ea pentru că asta își și dorește să devină. Ei bine, mă-sa o lăsa să umble pe stradă cu mișcări de curvuliță minoră. Pramatia mai avea defectul de vorbire al lui Elmer Fudd și își cam scuipa interlocutorii când vorbea dar nimeni nu încerca să facă ceva în privința asta. Și mai era și jegoasă cu frate-său, care era puțin gelos pentru că pe ziua lui se cheltuiseră doar 100$, și nu 29.000$, așa că nenorocita mică îi scotea tot timpul ochii cu tortul ei în formă de chitară life-size, artificiile și trupa ei rock. Și da, fetița, afonă cum era, a cântat la ziua ei cu trupa de rock și toți i-au suflat în fund că ce frumos cântă... Pentru că nimeni nu o să îți spună că ești o pramatie răzgâiată fără voce, peltică, proastă și înfumurată, când sunt la ziua ta. De-aia fetele trebuie să fie prietene cu mami, că poate le zice cineva cu sinceritate că se fac de râs. Sau poate le trimite la logoped, ceva...
Subscribe to:
Posts (Atom)