Emo nu sunt, viaţă naşpa nu duc, sunt la fel de sensibilă ca o cizmă şi totuşi, ceva în clipul ăsta atinge coarda mea sensibilă... Finalul îl văd întotdeauna printre lacrimi. Curios e că melodia în sine nu mă deranjează să o aud, dar clipul e superb.
Dacă totuşi, cu fiecare mişcare a noastră, renunţăm la o fărâmă de inocenţă? Şi dacă singurul mod de a o recăpăta este cel de a da timpul înapoi? Şi dacă ne bucurăm atât de puţin de lucrurile simple încât doar când vom fi bătrâni ni le vom aminti la adevărata lor intensitate? Trebuie să recunoaşteţi că e un clip bun, chiar dacă poate pe voi nu vă atinge cum mă atinge pe mine.
Ei, asta e. Postarea asta e mai cu efuziuni sentimentale.
