Motivul pentru care am lipsit de la îndatoririle mele de membra a blogosferei este unul destul de simplu, şi anume acela că am petrecut o săptămână la malul gârlei, cu familionul, într-o staţiune care se cheamă Lignano Sabbiadoro şi se află undeva în zona Veneţiei.
Nisipul fin, soarele strălucios, am avut cărţi de citit pe plajă etc. [btw, Martin Eden de Jack London a fost atât de pasionantă încât am reuşit să o citesc în întregime de pe PDA]. Dar ceea ce este mai interesant este că am elucidat misterul apariţiei poporului român pe aceste meleaguri.
Aşa tipi frumoşi ca în Italia nu mai ţin minte să fi văzut prin alte părţi prin care am umblat. Veneţia e un oraş cu totul şi cu totul împodobit de gondolieri tipic italieni, bronzaţi de soarele care îi bate pe acolo, cu fibra numai bine pusă pe bicepşi de la împins la vâsle, maxilare puternice şi dinţi albi... Unii cu ochelari de soare, alţii fără; unii cu pălăriuţe, alţii fără, dar toţi cu tricouri mulate şi majoritatea frumoşi daţi naibii. Vorba mamei, ar fi fost posibil să îmi şterg zâmbetul tâmp de pe faţă numai cu câte o înghiţitură de suc de lămâie la fiecare pas, cu un surplus de vreun sfert de litru când treceam pe lângă "staţiile" de gondole unde stăteau băieţii la un taifas mic şi aruncau cu zâmbete în dreapta şi în stânga.
Aşadar presupunând că italienii sunt urmaţii logici ai romanilor, păi eu să fiu o gagică oarecare de pe la 105-106, aş fi lăsat încolo iubit cu căciulă şi barbă, cu miros de varză, mânz şi viezure şi zău că aş fi fost un factor important la romanizare. Şi zău că aş fi plâns la 271 [uimitor câte chestii din istoria de a opta îmi amintesc] când ar fi plecat exemplarele astea decupate parcă din reclamele la Peroni.
Divaghez, totuşi. Ideea pentru fete e să mergeţi să vedeţi Italia, iar pentru scumpii mei cititori de sex masculin să NU îşi ducă prietenele pe teritoriile cizmei... În rest, la Lignano foarte mulţi oameni cu copii, familioane şi toate cele, este un gen de staţiune anti-coolness, dar care are de oferit multă relaxare.
Am făcut şi karaoke, am cântat cu soră-mea pe Hotel California la ceva restaurant în aer liber, dar din fericire pentru noi, şi mai ales pentru mine care îl moştenesc pe tata în d-alde afoniei, nu s-a auzit cine ştie cât de tare. Dimineaţa pe plajă erau ceva trepăduşi care făceau streching şi acqua gym pe gratis, aşa că şi pe acolo m-am înfiinţat.
Cât despre întoarcere, nici nu am pus bine piciorul în aeroport că am auzit o piesă incredibil de stupidă la radio. Ceva că femeia e ca focul, nu uita, şi chiar dacă suferă şi plânge tot voinţa ei va învinge. Peniiibil... Dar despre asta altădată. Deocamdată să am şi eu puţin răgaz să verfic ce mai e nou pe net de când am plecat.
Ciao!
