Să vărsăm o lacrimă

Să vărsăm o lacrimă jurnalistică pentru cei leneşi. Citesc în gândul un material despre obezi, însă nu despre cei cu probleme glandulare sau mai ştiu eu ce... efectiv despre cei care mănâncă până nu mai pot. Cu toţii au nişte poveşti foarte tragice, de ordinul "vai, mănânc atât de mult şi sunt atât de grasă încât nu pot munci nimic şi trebuie soţul meu să întreţină toată familia", "soţul m-a părăsit pentru că eram prea grasă", "nu mă angajază nimeni pentru că sunt prea gras" et caetera.

Una dintre ele e poveste cu happy-end, tipa făcându-şi operaţie de micşorare a stomacului şi revenind la o greutate normală. Acum, ce probleme am eu:

1. Nu mai folosiţi scuze slabe ca să nu puneţi osul la muncă. Ceea ce doamnele din material numeau gravă problemă şi cât se compătimeau ele că sunt grase şi că le doare până şi să măture în curte se numeşte pe româneşte LENE. Iar faptul că sunt grase e doar un pretext ca să pozeze în victimele supreme ale umanităţii crude, că vezi-doamne ele ar vrea să muncească da' nu pot, săracele. Păi atunci dacă vor să muncească, de ce nu se opresc naibii din mancat? Dacă îşi doresc atât de mult să lucreze, să-l ajute pe capul familiei [care între două grase leneşe şi fiind singurul care munceşte, mă mir că nu şi-a luat lumea-n cap], de ce s-au lăsat în halul ăla? Ceea ce mă aduce la următoarea problemă...

2. Cum te laşi să ajungi aşa? Eu înţeleg că la juma' de tonă nu îţi surâde ideea să te apuci de slăbit, că te gândeşti că ai de slăbit sute de kilograme, dar atunci de ce nu te-ai gândi când ajungi la 100 că e cazul să laşi ciocolata? De ce nu te-ai gândi atunci când ai cu 10-15 kilograme peste normalul vârstei? Veţi spune că poate speră că, mai târziu, scapă cu ceva dietă minune. Scuzaţi limbajul: BULLSHIT. Se slăbeşte prin efort fizic şi mâncând puţin. Trebuie pus osul, trebuie chinuit un pic organismul, dar se slăbeşte. Anul trecut, prin mai, aveam 57-58 de kilograme, mă îngrăşasem în jumătate de an cum n-am fost niciodată. M-am văzut apoi în nişte poze, comparativ cu nişte bunoace şi am decis că e cazul să iau măsuri. Totuşi, m-am trezit la timp, când 7 kilograme erau de ajuns cât să fiu iarăşi "bine". Într-o lună aveam 49-50 de kilograme şi am rămas aşa. Dieta minune? Peşte, salată, pâine prăjită, porţii mici, nevoia de dulce satisfăcută cu un rând de Milka Diät pe zi şi o îngheţată pe săptămână [nu am renunţat la Cola, totuşi, care se consideră dulce]. Am revenit apoi la dieta normală, cu grijă totuşi la cantităţile şi la calitatea mâncării [mănânc la McDonalds sau KFC atunci când am poftă, dar nu abuzez de chestii la pungă - Viva Snacks, chipsuri, prăjiturele la ambalaj colorat]

Morala aici este că dacă chiar vrei, atunci poţi. Mai ales într-un domeniu atât de trivial ca alimentaţia. Nu din experienţa mea, care, sinceră să fiu, nu am avut mari probleme, dar de la alţii care au aplicat această metodă "simplă" şi eficientă. Dacă ai voinţa să nu te îngraşi, atunci nu te îngraşi, indiferent ce drame ai putea invoca pentru a-ţi justifica proporţiile (binecunoscutele motive "m-am lăsat de fumat", "sunt stresat/ă", "mi-a murit pisica şi simt nevoia să ingurgitez cantităţi uriaşe de maioneză"). Şi nu, nu mă impresionează absolut deloc povestea lacrimogenă, tragică şi plină de regrete a Danielei şi Mariei, care "nici nu ştiu cum se ţine o dietă". Of-of...