O scurtă dizertaţie despre bunul simţ vestimentar. Înţeleg nevoia domnişoarelor de 18 ani de a-şi arăta bunăciunea şi - implicit - cracii (scuzaţi expresia). Înţeleg să îţi decupezi rochia din perdele, într-un gest a la Scarlett O'Hara, să îţi scurtezi rochiile şi fustele, dar în momentul în care îţi iei o bluză lălâie şi o prinzi cu o curea, uitând pantalonii acasă, gestul nu se numeşte nici ingeniozitate vestimentară, nici inspiraţie inginerească. Se numeşte că ori nu îţi permiţi o rochie, ceea ce mă îndoiesc că e cazul, ori că ţii neapărat să ne arăţi chiloţii. Pentru asta poţi să vii direct în chiloţi, fără subtilităţi şi te înţeleg. Tot e mai ok decât stilul ăla de rochii mini fără bretele, care sus acoperă jumate de bust şi jos nici atât. Bineînţeles că, atunci când se lasă, tragi de material în sus şi iese câte o juma' de bucă. Tragi de material ca să acoperi fundul, iese o juma' de sân.
Related topic: hairstylingul la un majorat. Nu este un eveniment la care vii cu un elastic, scuipi in palmă şi îţi faci freza înainte să intri. De asemenea, am văzut o tipă chiar drăguţă cu breton a la Cleopatra Egiptului şi mă mir că, în loc să-şi arate figura, tipa a abordat o freză tipică urâtelor. Ştiţi voi, alea care îşi acoperă faţa cu păr şi cu ochelari mari de piţi, doar-doar arată decent. De ce ai face aşa ceva când arăţi bine?
Speranţa de IQ. Aceasta se va ilustra anecdotic. Suflând sărbătorita în artificiul de pe tort care, desigur, nu se stingea, o tipă ia artificiul, îl orientează cu partea aprinsă în jos şi îl înfige în tort ca să îl stingă. E greu cu neuroni ce se plictisesc de singurătate...
Muzica ce ne place. După cum am mai spus, nu am nimic cu cei care practică ascultarea manelelor ca hobby. Contrar aparenţelor, deşi comentez mult şi ironizez în draci, nu am nimic împotriva diverselor categorii socio-culturale formate în jurul ideilor de rasă, religie, muzică sau orice altceva. Ceea ce mă deranjează pe mine este că unii nu se pot conforma normelor sociale în cadrul unui eveniment. Cu câteva excepţii, am fost dezamăgită să văd că, în loc să se ridice de pe scaun ca sărbătoritul să se simtă bine la cheful lui, să vadă că lumea se distrează, unii strâmbă din nas la orice înseamnă muzică diferită de cea pe care ei o preferă. Niciodată nu am fost genul care să nu dansez pe manele sau pe house pentru că nu ascult acasă. La chef sunt ca la chef şi ştiu să mă simt bine, indiferent de grup. Tocmai de aceea m-am simţit foarte bine la majoratul de faţă, îi urez sărbătoritei încă un La mulţi ani! şi sper că, din toţi cei ce citiţi aceste rânduri, măcar câţiva vă ridicaţi în picioare când trebuie încins un chef!
