Opera "Carmen" în Piața Unirii - totuși, se poate!

Mi-e greu să exprim în cuvinte ceea ce am văzut aseară în Piața Unirii, la evenimentul organizat de Opera Națională Română din Cluj-Napoca, prin care cei de la operă au reușit să aducă actul artistic atât de aproape de clujenii de rând... Opera "Carmen" e tragică la final, dar nu am plâns niciodată, până ieri. Și, din suita sentimentelor și gândurilor care mă treceau atunci încerc să vă explic ce m-a atins cel mai mult.

În primul rând, piesa. Am văzut două versiuni ale acestei piese la Opera Națională, cu două distribuții diferite: Iulia Merca - Lopez? - Horațiu Ruști și Liza Kadelnik - Cristian Mogoșan - Martin Fulop. Mi-au plăcut la nebunie amândouă, în feluri diferite. Am downloadat celebra reprezentație cu Elina Garanca, Roberto Alagna și Teddy Tahu Rhodes, am ascultat opera întreagă și arii disparate pe YouTube, ajungând la concluzia că Anna Caterina Antonacci e perfectă în rolul principal, că aveau decoruri drăguțe și pe vremea când era Placido Domingo tânăr, că lui Dmitri Hvorostovsky îi place să intre în scenă dramatic, chiar și la recitaluri, că Agnes Baltsa avea o voce fenomenală și că "Seguidilla" e perfectă ca ringtone la telefon... în fine, ca să nu vă plictisesc, "Carmen" e un gateway drug perfect spre alte piese, pentru că are de toate: sex, violență, decădere/nebunie, toate pe un ritm alert și pe muzică bună. "Carmen" a fost ceea ce m-a readus în această lume.

În al doilea rând, reprezentația. Piesa a fost bine jucată, bine cântată, spectaculos pusă în scenă, iar miile de oameni veniți acolo au demonstrat asta. Iulia Merca a fost o Carmen grozavă, ca dovadă am auzit în jurul meu de multe ori exclamația "Da, așa trebuie să fie!". Seducătoare dar nu pornografică, încrezătoare în sine, zeflemitoare față de admiratorii ei. Cristian Mogoșan m-a făcut să îmi amintesc de un documentar interesant despre tenori, în care rolul lui Don Jose era explicat ca fiind dificil tocmai datorită tranziției treptate de la normalitate și moralitate, la nebunia totală indusă de Carmen și de viața de bandit a personajului, turbat de-a dreptul spre final. Cât despre Zoltan Nagy în rolul lui Escamillo cred că nici nu mai e cazul să spun cât de mult mi-a plăcut aria toreadorului, pentru că 80% din spectatorii de sex feminin cred că sunt acum fane ale coridei. Tânăr, frumos și cu o voce pe măsură. Fun fact: baritonul e tipul meu preferat de voce, deci e posibil ca aici să fiu puțin subiectivă.

În al treilea rând, senzația de "uite că se poate!". V-am mai spus deja cât am cutreierat YouTube și Vimeo pentru scene și recitaluri din diverse opere. Și mereu mă încerca același sentiment de tristețe. A început când am văzut pentru prima oară filmat publicul de la un concert Domingo/Villazon/Netrebko, la un duet al celor doi tenori, tot dintr-o operă a lui Bizet - "Pescarii de Perle". Era un stadion întreg de oameni vrăjiți. Un stadion întreg de oameni care s-au strâns pentru a vedea staruri de talie mondială ale operei și pentru a fi încântați de vocile lor expresive și de poveștile ariilor. La noi niciodată nu am văzut ceva asemănător, de aceea urmăream orice clip de pe Internet cu o strângere de inimă. Aseară, când au dat artificiile, am plâns. Am plâns de fericirea de a vedea că mii de oameni s-au strâns aici, la mine acasă, în orășelul ăsta în care suntem obișnuiți să spunem "Ce țară nașpa, aici nu se apreciază cultura!". Aseară a fost altfel. Aseară s-a celebrat cultura, muzica bună și actul artistic. Se poate. Se poate și la noi. Bravo, Opera Națională Română Cluj-Napoca!

Olé!

Blog challenge - Day 16: Muzica de azi

Contrar a ceea ce cred majoritatea cititorilor mei, care s-au obişnuit cu stilul acid şi remarcile răutăcioase, nu sunt întotdeauna Gică Contra. Tema de astăzi este legată de muzica mainstream contemporană şi ceea ce cred eu despre ea. Sinceră să fiu, nu sunt foarte multe de zis.

În primul rând, cea mai bună muzică pe care am ascultat-o nu era contemporană şi nici foarte mainstream. Îmi place foarte mult să ascult rock classic, chiar şi metale grele de tot soiul, oldies but goldies, astea fiind în general piese cu mult mult feeling, cu mesaj şi cu instrumentaţie. Trupa mea preferată este Opeth, tocmai datorită combinaţiei între intensitatea melodiei, variaţia ritmului şi versurile de-a dreptul poetice. Tot între preferate mi se numără şi Queensrÿche, pentru că sunt ai naibii de expresivi, mergând până la recuzită ca să îşi spună povestea. De la noi îmi place Luna Amară şi Cargo, iar, în rest, depinde de starea în care mă aflu dacă aleg ceva spurcat (Slayer, Testament şi alte trupe pe care mama, care îmi citeşte blogul, n-are rost să le caute pe google că nu e aşa interesant) sau ceva liniştit (Red Hot Chilli Peppers, Scorpions), ceva clasic şi puternic ca Aerosmith sau Metallica sau ceva mai zbenguicios ca Placebo sau Wintersun.

Însă, mă repet, nu sunt Gică Contra. Ascult foarte multă muzică mai slabă din punct de vedere calitativ şi pe care o voi uita complet în 2-3 ani. O ascult pentru că, în general, e muzică alertă şi bună de dansat. În sesiune îmi pun OneFM în VLC, pentru că muzica lor are un ritm bun pentru învăţat şi nu mă duce niciodată pe gânduri, aşa cum o fac unele piese de prin playlistul meu calitativ. Ascult muzică mainstream ca să fiu la curent cu ce se mai pune prin PHI18, să văd ce mai scot românii (care, din câte am înţeles, cam rup gura târgului european în materie de muzică, de la Inna încoace) sau pur şi simplu când am chef de dansat aiurea prin casă. Uneori fac mici obsesii de câteva zile, în care aceeaşi piesă nou apărută o ascult aproape încontinuu (am trecut prin asta cu Fly Project - Goodbye, Don Diablo & Dragonette - Animale, Far East Movement - Like a G6, şi Deepside Deejays - Never be alone, încă sunt acolo cu E.T. al lui Katy Perry). Nu îmi place în mod deosebit Lady Gaga, deşi în materie de stil vestimentar şi look al vedetelor, pare să dea tonul. Sunt câteva piese care mă calcă pe nervi ceva de groază (J.Lo & Pitbull - On the floor, Jessie J - Price Tag, Black Eyed Peas - The Time), dar şi piese pe care le citez în mod frecvent, ca Sak Noel - Loca People. Ascult chestii făcute pentru mişcare, ca Lucenzo - Vem dancar kuduro, Kesha - Blow, Afrojack - Take Over Control, Sasha Lopez - All my people, Nick Kamarera & Mike Diamondz - Thailanda, Narcotic Sound - Danca Bonito, ROA - Ne place şi multe altele. Ce trebuie menţionat, totuşi, e că în cazul muzicii comerciale nu pot să îmi stabilesc preferaţi, pentru că majoritatea trupelor scot una sau două piese şi apoi se scufundă în anonimat, iar cele care rămân în faţă mai mult timp se... "strică".

Numa' bine până mâine şi multe audiţii plăcute.

Blog challenge - Day 11: 10 melodii

Provocarea de azi era să îmi pun iPod-ul pe shuffle şi să scriu 10 piese care apar. Ei bine, având în vedere că nu am iPod, presupun că şi playerul de muzică de pe desktop e la fel de bun. Rezultatele sunt după cum urmează:

1. Aerosmith - Dream on
2. The Pussycat Dolls - I don't need a man
3. Lustra - Scotty doesn't know
4. The Veronicas - Revenge is sweeter than you ever were
5. Lil Wayne - Lollipop
6. Kings of Leon - Use somebody
7. Placebo - The bitter end
8. Bush - The chemicals between us
9. Queen - Killer Queen
10. Paramore - Misery business

Hit

Ştiţi remixul de la Smiley cu un crizat care spune la fiecare zece secunde "You know the hit man!" ? Ăla care a dat drumul pe radio la abominaţia aia... merită bătut cu lanţul.

Mică impresie

Mi-a arătat tata astăzi spectacolul pe care Black Eyed Peas l-au făcut în pauza de la Superbowl. Recomand să îl vedeţi şi voi, e fenomenal în adevăratul sens al cuvântului. Dar, o mică menţiune: Dacă Axl Rose ar fi fost mort, s-ar fi răsucit în mormânt când Fergie cânta Sweet Child O' Mine.

Justified

Motto: "Justify the motherf*cker!" [Alexandru Drăgoescu]

Mi s-a făcut un chef enorm de unul dintre comentariile alea răutăcioase pe care le făceam pe vremuri. Unul dintre răutăcismele acide autentice din vremurile de aur ale RealCrimson. Aşa că am ales, pentru o reiterare a acelor vremuri, subiectul perfect: Dan Bălan.

Cum adică cine-i Dan Bălan? Dan Bălan ex-OZone, autorul pieselor pline de succes dar lipsite de versuri Crazy Loop, Joanna shut up şi mai ales Chica Bomb. Ei bine, acum a scos acum o piesă foarte sexoasă (mi-am dat seama după faptul că la fiecare 2 cuvinte se aude o voce senzuală că zice "seeecs" şi după titlu, Justify Sex], care face ravagii prin topuri etc. La o asemenea piesă, se cerea un videoclip pe măsură, aşa că Dan Bălan a venit cu o idee originală. Atât de originală, încât scrie pe youtube la descriere că tot videoclipul e ideea originală a artistului. Deci totul a fost gândit de Dan Bălan, aşa deştept e el, mânca-l-ar mama. Despre ce e vorba în videoclip? Pregătiţi-vă sufleteşte, e atât de original încât o să vă taie respiraţia:

În acest clip (original), care este de fapt, după descrierea de pe youtube, un mini-thriller, Dan Bălan joacă rolul unui psihopat pe nume Jason Black, care omoară bunăciuni. Iar, la final... la final... ce credeţi că se întâmplă? E omorât şi el de o bunăciune. Vaaai, cât de original, Dan Bălan! Micloş îţi transmite că e mai tare decât finalul de la Shutter Island. E cel mai tare mini-thriller pe care l-am văzut vreodată şi, dragi cititori, vă voi da şi vouă linkul, ca să vă clătiţi ochii şi să simţiţi tensiunea poveştii de mini-thriller. Dar, mai întâi, trebuie să treceţi prin corvoada impresiilor mele [sau dacă vreţi să vedeţi direct bunăciunile, scroll în jos şi ignoraţi următoarele pasaje].

În primul rând, tipele sunt bune. Nu comentez. Sunt sexoase, sunt pe măsura clipului, au tot ce le trebuie. Asta ca să nu ziceţi că nu apreciez feminitatea. Dar cine mama mamii ei se urcă pe tocuri când merge până la frigider? Cine face curat în sutien şi tanga? Cine umblă noaptea prin pădure în boxeri şi maieu prin care se văd silicoanele? Probabil e universul ăla în care bărbaţii umblă numai cu bretele şi cască de pompier, sparg lemne toată ziua în blugi şi bustul gol, sau fac pe instalatorii. Nu cred că mi-ar displace să trăiesc în universul ăla...*

Revenind, veţi observa că Dan Bălan e cel mai puţin credibil psihopat pe care l-am văzut în viaţa mea. Adică, la mine în cămară nu se poate închide geamul şi nu pot să merg până la frigider toată bună, cu ţâţe şi tocuri, dar presupunând prin absurd că un psihopat ca Dan Bălan (...mă scuzaţi, vroiam să zic Jason Black) ar veni să mă omoare, aş pufni în râs. Şi poate, dacă aş avea chef, i-aş adresa un "mă băiete, vezi că blochezi calea de acces şi mă trage curentul de la geamul care nu se poate închide". A, uitasem să adaug că nu mă impresionează nici faptul că iese din lac şi e uscat.

Iată aşadar linkul la piesa minunată a lui Dan Bălan, în care Dan Bălan nu cântă mare lucru, dar măcar a avut ideea originală a videoclipului:

*Adevărul e că azi-vară şi eu spălam geamurile dinspre stradă în pantaloni scurţi, cu maieu, şi nu prea îmi păsa de geniile neînţelese de pe stradă care mai comentau câte una. Şi da, când am chef să dansez prin casă, o fac indiferent de gradul de îmbrăcare în care mă aflu. Dar nu se pune, că eu nu sunt chica bomb şi am celulită.

În căutarea pantalonilor pierduţi

Subtitlul, dacă Blogger mi-ar permite un asemenea lux, ar fi O poveste de majorat. Exact. E vorba despre un majorat la care am participat vinerea trecută, şi despre care am promis să scriu pe blog, ca urmare a numeroaselor remarci ironice ce trebuie consemnate în analele istoriei. Păstrez numele sărbătoritei treaba mea şi a celor care au mai fost la eveniment, pe care îi rog, la rândul lor, să nu divulge datele esenţiale. E mai pitoresc aşa... Să trecem la treabă:

O scurtă dizertaţie despre bunul simţ vestimentar. Înţeleg nevoia domnişoarelor de 18 ani de a-şi arăta bunăciunea şi - implicit - cracii (scuzaţi expresia). Înţeleg să îţi decupezi rochia din perdele, într-un gest a la Scarlett O'Hara, să îţi scurtezi rochiile şi fustele, dar în momentul în care îţi iei o bluză lălâie şi o prinzi cu o curea, uitând pantalonii acasă, gestul nu se numeşte nici ingeniozitate vestimentară, nici inspiraţie inginerească. Se numeşte că ori nu îţi permiţi o rochie, ceea ce mă îndoiesc că e cazul, ori că ţii neapărat să ne arăţi chiloţii. Pentru asta poţi să vii direct în chiloţi, fără subtilităţi şi te înţeleg. Tot e mai ok decât stilul ăla de rochii mini fără bretele, care sus acoperă jumate de bust şi jos nici atât. Bineînţeles că, atunci când se lasă, tragi de material în sus şi iese câte o juma' de bucă. Tragi de material ca să acoperi fundul, iese o juma' de sân.

Related topic: hairstylingul la un majorat. Nu este un eveniment la care vii cu un elastic, scuipi in palmă şi îţi faci freza înainte să intri. De asemenea, am văzut o tipă chiar drăguţă cu breton a la Cleopatra Egiptului şi mă mir că, în loc să-şi arate figura, tipa a abordat o freză tipică urâtelor. Ştiţi voi, alea care îşi acoperă faţa cu păr şi cu ochelari mari de piţi, doar-doar arată decent. De ce ai face aşa ceva când arăţi bine?

Speranţa de IQ. Aceasta se va ilustra anecdotic. Suflând sărbătorita în artificiul de pe tort care, desigur, nu se stingea, o tipă ia artificiul, îl orientează cu partea aprinsă în jos şi îl înfige în tort ca să îl stingă. E greu cu neuroni ce se plictisesc de singurătate...

Muzica ce ne place. După cum am mai spus, nu am nimic cu cei care practică ascultarea manelelor ca hobby. Contrar aparenţelor, deşi comentez mult şi ironizez în draci, nu am nimic împotriva diverselor categorii socio-culturale formate în jurul ideilor de rasă, religie, muzică sau orice altceva. Ceea ce mă deranjează pe mine este că unii nu se pot conforma normelor sociale în cadrul unui eveniment. Cu câteva excepţii, am fost dezamăgită să văd că, în loc să se ridice de pe scaun ca sărbătoritul să se simtă bine la cheful lui, să vadă că lumea se distrează, unii strâmbă din nas la orice înseamnă muzică diferită de cea pe care ei o preferă. Niciodată nu am fost genul care să nu dansez pe manele sau pe house pentru că nu ascult acasă. La chef sunt ca la chef şi ştiu să mă simt bine, indiferent de grup. Tocmai de aceea m-am simţit foarte bine la majoratul de faţă, îi urez sărbătoritei încă un La mulţi ani! şi sper că, din toţi cei ce citiţi aceste rânduri, măcar câţiva vă ridicaţi în picioare când trebuie încins un chef!

Cum să nu le iubeşti?

Connector

Cică faimosul cântăreţ Connect-R a cerut-o pe prietena lui în căsătorie, pe motivul că aceasta are "creier mişto, ambalaj mişto, suflet mişto". Pot numai să îmi imaginez scena cu Connect-R flexându-şi pectoralii şi spunând "Rappinooooun' Baby! Cea mai mishto girl ever. Yeah. Vhrei să fii my nevastă?"

Thoughts on Eurovision

Mă enervează oamenii care nu ştiu să piardă. Înainte de concurs, abia se pronostica un loc 10 pentru piesa României. După o fracţiune de secundă de bucurie că am ieşit pe locul 3, apar şi haterii, ca ciupercile după ploaie, că vezi-Doamne Paula merita primul loc, nu drogata de Lena care nici măcar nu ştie citi o notă muzicală.

Lena, reprezentanta Germaniei, mi s-a părut tare drăguţă pe scenă. Simpatică şi zâmbitoare, îmbrăcată frumos, fără prea multe artificii scenice, fără dansatori, a făcut totul din carismă şi a ştiut foarte bine să îşi pună în valoare piesa. Am observat că, în general, la Eurovision se merge ori pe spectacol, ori pe lălăituri sentimentale. Ei bine, Lena s-a descurcat cu piesa ei fără a apela la astfel de tertipuri şi s-a dovedit a fi o mişcare bună. A câştigat pentru că a fost diferită.

Nu mă înţelegeţi greşit, mi-au plăcut foarte mult Paula şi Ovi. Pentru prima dată în mulţi ani, avem o piesă de Eurovision fredonabilă şi ne-enervantă, care a meritat aprecierea primită. S-a văzut pe scenă energie, au avut voce bună, dar asta este. Nu au luat locul 1. Ce să mai vorbim despre moldoveni, care şi ei au avut o piesă drăguţă şi s-au trezit prin coada clasamentului. În orice caz, faptul că nu a câştigat România nu dă dreptul şi ultimului trepăduş să strige hoţul.

Am văzut un material despre cum Lena a avut o scenă de film în care îi apăreau sânii. Acum, toată lumea se scandalizează de moralitatea ei îndoielnică. Mare fâs, uităm oare câţi sâni de aşa-zis vedete apar frontal în tabloide? Blonda lui Bote vă spune ceva? Bomba sexy care e faimoasă pentru că e prietena unui fotbalist? Laura Plugaru şi eleva porno? Şi apoi comentăm că o puştoaică simpatică nu merita să câştige Eurovisionul pentru că anul trecut i-au apărut sânii pe RTL câteva fracţiuni de secundă?

Și ce fac eu cu certificatele lor?

Dezabaterea săptămânii a fost, bineînțeles, reforma din învățământ. Mie sincer îmi plăcea Funeriu ăsta până am auzit declarația lui de ieri seară, că cică n-a murit niciun profesor de foame până acum. Poftim, domnu'? Poftim? Când oamenii ăștia își strofoacă nervii la catedră zilnic în fața a 30 de mini-infractori? Când trăiesc mai degrabă din banii de meditații decât din salariu?

Eu una am un dispreț incredibil față de toți trepădușii care denigrează meseria de profesor. Se datorează poate faptului că îmi respect profesorii, respect munca pe care ei o depun, dar mai ales respect un profesor care știe cum să fie profesor. Și sunt atâția oameni competenți, atâția oameni pasionați care renunță la ideea de a preda din considerente financiare [veșnicul "Și ce? Vrei să mor de foame cu Literele în spate?"]

Lăsând la o parte remarca penibilă a domnului ministru, cred că nu mai e cazul să îmi exprim dezacordul legat de noul proiect de lege a învățământului. Am fost din principiu împotriva certificatelor de competențe, dar să aud că toate evaluările se vor baza pe certificate de competențe mă ucide încet. Dacă li se dă mură în gură certificatul de competențe la tot felul de porcării amestecate (cocktail de matematică și științe, ghiveci de limbi moderne/materne), de ce ar fi copilul mai fraier să depună și efort, să și învețe? Copilul, ținut în palme 12 ani, fără competiție și fără rigurozitate a notării, dă apoi de lumea reală și are un șoc: Vai doamne, în lumea asta chiar trebuie să muncesc? Chiar trebuie să ating niște scopuri și termene precise?

Ce să mai vorbim de porcăria cu clasa a noua introdusă la gimnaziu, când sunt profesori care nu știu materia de a noua. De fapt, a muta a noua la gimnaziu implică să întârzii programa cu un an. Prelungesc cu un an programa de pe clasele V-VIII și rămâne cu o clasă mai puțin. Deci copii mai prost pregătiți, copii care au făcut vectorii abia în clasa a XI-a și polinoame pe a XII-a. Copii care nu își dau bacul, ci sunt promovați ca la fotbal, în următoarea divizie. Sau, mai rău, ca la modelling, pe bază de portofoliu.

Vom ajunge un neam de tăntălăi cronici și de șmecheri de Dorobanți. Cât despre cei cu oareșce gândire critică, ultimul care pleacă stinge lumina.

De încheiere, ca și Valentin Stan, las linia melodică următoare, cu o amară ironie:

Updates

Știu că am ajuns să scriu mai rar. I-ar fi rușine Zelist-ului cu mine, ar spune haterii că nu am o atitudine profesională față de cititorii mei și, ce-i drept, ar avea dreptate. Așa că am să vă dau câteva updates la situația mea actuală.

1. Sunt foarte obosită și sper să îmi tihnească vacanța asta. Bineînțeles că la școală se simte deja miros de facultate, la cum dăm testele în regim de sesiune [de-ar anunța toți profesorii testele așa cum o face dl Sitaru, la început de semestru...]. Mai mult decât atât, acum trebuie terminată și revista, acum mi se așază cărțile în stivă din lipsă de timp de a le citi, acum trebuie mers la retușuri de poze, de vreo trei săptămâni mi-au scos iar unghia încarnată, acum două săptămâni a fost chef cu invitați de marcă de ziua mea, acum se încheie mediile, iar astăzi tocmai ce [un fleac] m-au vaccinat împotriva HPV. La matematică trag în mod constant. Cui nu-i place tehnica, să sară peste punctul 2. [Asta sună ca melodia "cui nu-i place dragostea, hei-ha!..."]

2. Tot astăzi am reușit într-un final să îmi configurez noul laptop așa cum am nevoie. De sâmbătă l-am primit [mulțumesc sponsorilor], un Lenovo ThinkPad SL510 cu o configurație foarte drăguță via emag.ro. Aceasta este prima postare pe blog făcută de pe minunata mașinărie, care are Core 2 Duo, 3 GB de RAM cu maxim 8 GB, DDR3, hard 250 GB, porturi de toate cele, destul de ușor la 2.24 kg... Dar, revenind la problemele cu configurarea, l-am primit cu Windows 7 Home Premium de 64 biți preinstalat și m-am chinuit trei zile să instalez tot ce avea nevoie. Or, dacă cu Yahoo Messenger și PeaZip nu am avut probleme, a fost un adevărat chin până am reușit să pun un SQL Server Management Studio Express. Am căutat pe 'jdemii de forumuri, de bloguri, am intrat de o groază de ori pe msdn, și am reușit abia cu un kit de Developer Edition, pentru instalarea căruia a trebuit întâi să scot Visual Studio de pe calculator. Și, minune, a mers. Desigur, când am încercat să reinstalez Visual Studio, am scăpat de dracu' și am dat de mă-sa. Sau de Bill Gates, depinde pe cine înjurați voi când nu vă merg instalările de chestii de la Microsoft. Până la urmă am reușit să rulez în compatibility mode și de instalat să îl instalez... dar de rulat nema noroc. Am sfârșit prin a umbla în regiștri [ca de obicei, cu frica-n sân] și finalmente am ieșit plină de glorie... Mintea umană bate mașinăria.

3. Întrebarea mea existențială de azi: Oare dacă s-ar întâlni Ioana Bălaș cu Ale Dascăl, m-ar mai iubi vreuna? Nu știu, dar cu siguranță că eu nu m-aș schimba nici față de una, nici față de celalaltă.

4. Iaca și un video des urmărit pe parcursul acestei zile:

Când remakeurile merg prea departe

Am tăcut când a fost vorba de Puff Daddy şi Every breath you take. Nu am zis nimic despre Guess Who şi Noi în anul 2000. Dar când e vorba de asta:



.. păi, scuză-mă, dar vorba lui Picard:

Blonde muzicale

Nici nu mai am cuvinte pentru a descrie stupiditatea muzicii noi de pe plaiurile mitoritice. Următoarea piesă am auzit-o ieri, la patinoar, şi este dovada supremă că pentru a fii cool şi club este necesar [şi suficient] să ai versuri în engleză, oricât de simpliste şi proaste ar fi. Adicătelea piese care în română ar fi bune de cântat cu doamna educatoare, în cerc, aparent se bucură de mare apreciere [Să fie pentru că gagicile care o cântă sunt blonde?]

Aşadar vă prezint piesa care se traduce cam aşa:
Zboară, zboară...
Zboară, zboară, fluturaş,
Dragostea ta e foc.


Dj Layla feat Alissa - Butterfly

După cum spuneam, nici nu mai am cuvinte...

PS: Este vreo piesă de-a lui Connect-R sau Alex ăla în care Connect-R să nu zică "aww right"?

0h, J00lie!

Am descoperit muzica perfectă pentru programare. În sensul că mă simt cel mai în largul meu în C# când îmi sună în urechi Shakin' Stevens. Oh, Julie!, Lipstick, Powder and Paint, chiar şi Cry just a little bit sunt fenomenale. Merg obiectele si bazele de date pe ele ca pe apă, parcă tastatura le-ar scrie singură [hm, sau IntelliSense-ul?].

Chiar sunt curioasă pentru voi ce înseamnă muzică de programat. Asta având în vedere că am destui cititori din domeniu. Vă invit să lăsaţi nişte commenturi. Ciao!

Tinerelor generaţii

Ştiţi ce se asculta pe vremea mea? Asta:

Exotic - Un sarut

Bruneta cică a apărut recent la tembelizor, spunând că acum i-ar fi jenă să cânte că instinctul ei de fată mare nu o-nşeală. Se mai întâmplă. Observaţi vă rog şi restul versurilor de inteligenţă submanelară.

Tembelizorul. Veşnicul...

Mă amuză clipul lui Connect-R, Burning Love. E o piesă destul de feşănăbăl, sau era ultima dată când am verificat, dar clipul este, pe alocuri, de un ridicol monumental. În primul rând pentru că wookie-ul ăla epilat are o scenă de tandreţe în pat, printre cearşafuri albe, cu o gagicuţă minionă, având probabil vreo 30% din masa lui. Dă-o-ncolo de treabă, tipul pare a avea pectorali de cupa C, plus că e pachet de muşchi puţin peste nivelul estetic, subnutrita aia din pat abia ar fi reuşit să-i ia în braţe bicepsul, ce să mai vorbim să-l îmbrăţişeze aşa cum părea să încerce să facă.

Omule, nu îl pui pe Connect-R în scene tandre. Sau dacă o faci, mai pui o cămaşă, ceva, pe el, că zici că e Incredible Hulk cu nivelul de clorofilă sub normă şi parcă o stropşeşte pe biata femeie.

Musik

Un roc belăd. Cu versuri faine. Revin când am un dram de timp liber să scriu despre Halloween Party, ca să nu-l dezamăgesc iar pe Gârby. Ne citim mai încolo.


Def Leppard - Love bites

Cu dedicaţie

Din seria "măcar odată pă lună să ducem o veaţă bună", Dany, frate, ia uită-te tu decât la linkul ăsta: click aici. Sigur îţi va plăcea.

This guy pwns

Chiţă, liţă looooon! Da' le cântă nenea, nu glumă.