Cel mai mult mi-a plăcut la tae-bo, mai ales că, pe vremea când mă ţineam de el, dădea rezultate faine. Dar acum sala de aerobic a lui Miki e în Mănăştur şi nu pot să îmi iau angajamentul că ajung la ore specifice, când începe ora de tae-bo, mai ales că durează o oră până iau 6-le, ajung acolo şi mă schimb. Practic îmi iese, dus-întors, prin frig, 3 ore de lipsit de acasă pentru o oră de workout. Invariabil, încep abonamentul şi mă las păgiubaşă. Ceea ce mă atrage la sala de fitness este că am flexibilitatea de a mă duce oricând am o oră liberă şi vreau să o petrec făcând mişcare, mai ales că tata e la aceeaşi sală şi mă mai duce cu maşina când merge şi el. Mai mult, este una în Mănăştur şi una în Gheorgheni, la care se intră cu acelaşi abonament.
Mă simt mai bine de când mişc ceva. Stând toată ziua ca leguma în faţa calculatorului, toate oasele îmi pocneau, mă simţeam amorţită şi statică. Acum, deşi nu pot spune că am slăbit, pentru că nimic nu dă rezultate atât de repede, parcă altfel mi se aşază muşchii pe mine. Stau mai drept, îmi încord abdomenul, am o stare generală mai activă şi mai bună. Am început chiar să pot să mă culc devreme, pe la 11-12 în loc de 2 noaptea, în zilele fără chefuri.
Până acum am lucrat luni la picioare şi abdomen, marţi braţe, piept, spate şi un pic de abdomen, iar azi fund şi ceva picioare. Câte două ture de alergări pe bandă sau bicicletă eliptică în fiecare zi. Instructorii de pe acolo sunt ok, mai ales unul care vine dupămasa în Mănăştur şi e numai bun să te motiveze. Tot e înalt, cu muşchi discreţi (nu de-ăia scârboşi de culturist), semipiţiponc (aşa cum îmi place mie) şi mai şi zâmbeşte frumos. Nu de alta, dar am la ce mă uita când îmi dau sufletul pe bicicletă. Ceva mai fain decât imaginea mea transpirată şi chinuită.
