Dacă ceva mă calcă pe nervi, atunci aia e ipocrizia. Și lenea. Și amândouă combinate. Am avut astăzi norocul de a călători cu două autobuze ocupate de câte o cerșetoare, diferite și totuși atât de asemănătoare...
Prima individă era cazul clasic. Aptă de muncă, probabil mieroasă în vorbe (eram cu căștile în urechi, i-am făcut semn că nu îi dau nimic), expresivă în modul în care i s-au umezit ochii de lacrimi (probabil ca să mă facă să mă simt ultimul om pentru că nu mi-e milă, din nou i-am făcut semn că nu-i dau nimic) și aprigă la mânie. În ceea ce sunt convinsă că au fost înjurături și blesteme exhaustive, pentru că nu m-am obosit nici măcar atunci să îmi scot căștile, ne-a blagoslovit atât pe mine, cât și pe o doamnă care era la fel de rezistentă la lacrimi de crocodil ca mine. Presupun că e un subiect deschis spre dezbatere dacă am suflet sau nu, dar voi spune din start că lacrimile oamenilor ăstora mă dezgustă. Adică părinții mei lucrează din greu ca eu să fac o facultate și să am cele necesare până le voi putea agonisi eu, și vine o femeie chiar bine hrănită și, cu riscul de a mă repeta, PERFECT CAPABILĂ să muncească, o femeie plină de ipocrizie și de falsitate, care de altfel probabil că mi-ar fi dat în cap dacă nu eram în autobuzul plin de oameni și se așteaptă să îi dau ceva? Bani? Nici gând. Nici măcar empatia mea.
A doua ființă era gravidă și s-a pus în genunchi în mijlocul autobuzului. Eram în continuare cu căștile în urechi, dar bănuiesc că a cântat clasicul "sunt copilul străzilor", uitând să precizeze că, la fel ca în Idiocracy, copilul străzilor mai are vreo 5 copii proprii plus cel la purtător, o generație ce va cânta "sunt copilul copilului străzilor" sau mai succint "sunt nepotul străzilor". Și m-a făcut să mă gândesc cât de mult se pot umili unii pentru un ban. Nu cred că aș avea vreodată puterea să mă pun în genunchi în fața cuiva pentru a cere ceva. Iar faptul că până și acel gram de demnitate lipsește la oamenii ăștia mă întristează.
Nu vă mai legați de căpșunari. Nu disprețuiți gunoerii, măturătorii sau pe cei care își câștigă traiul cărând greutăți. De fapt, știți ce? Până și hoții sunt cu o treaptă mai sus decât cei cărora le pute munca și își cer mila în genunchi.
Prima individă era cazul clasic. Aptă de muncă, probabil mieroasă în vorbe (eram cu căștile în urechi, i-am făcut semn că nu îi dau nimic), expresivă în modul în care i s-au umezit ochii de lacrimi (probabil ca să mă facă să mă simt ultimul om pentru că nu mi-e milă, din nou i-am făcut semn că nu-i dau nimic) și aprigă la mânie. În ceea ce sunt convinsă că au fost înjurături și blesteme exhaustive, pentru că nu m-am obosit nici măcar atunci să îmi scot căștile, ne-a blagoslovit atât pe mine, cât și pe o doamnă care era la fel de rezistentă la lacrimi de crocodil ca mine. Presupun că e un subiect deschis spre dezbatere dacă am suflet sau nu, dar voi spune din start că lacrimile oamenilor ăstora mă dezgustă. Adică părinții mei lucrează din greu ca eu să fac o facultate și să am cele necesare până le voi putea agonisi eu, și vine o femeie chiar bine hrănită și, cu riscul de a mă repeta, PERFECT CAPABILĂ să muncească, o femeie plină de ipocrizie și de falsitate, care de altfel probabil că mi-ar fi dat în cap dacă nu eram în autobuzul plin de oameni și se așteaptă să îi dau ceva? Bani? Nici gând. Nici măcar empatia mea.
A doua ființă era gravidă și s-a pus în genunchi în mijlocul autobuzului. Eram în continuare cu căștile în urechi, dar bănuiesc că a cântat clasicul "sunt copilul străzilor", uitând să precizeze că, la fel ca în Idiocracy, copilul străzilor mai are vreo 5 copii proprii plus cel la purtător, o generație ce va cânta "sunt copilul copilului străzilor" sau mai succint "sunt nepotul străzilor". Și m-a făcut să mă gândesc cât de mult se pot umili unii pentru un ban. Nu cred că aș avea vreodată puterea să mă pun în genunchi în fața cuiva pentru a cere ceva. Iar faptul că până și acel gram de demnitate lipsește la oamenii ăștia mă întristează.
Nu vă mai legați de căpșunari. Nu disprețuiți gunoerii, măturătorii sau pe cei care își câștigă traiul cărând greutăți. De fapt, știți ce? Până și hoții sunt cu o treaptă mai sus decât cei cărora le pute munca și își cer mila în genunchi.
