Nu îmi place să dau bani la cerșetori. Pentru că, în general, aceștia sunt fie capabili de muncă și leneși, fie sclavii unor vicii ce le depășesc bugetul, fie delegați al celor de mai sus (i.e. copii care nu beneficiază deloc de banii respectivi). Cunosc atât de multe incidente, atât personale cât și prin relatări, în care oamenii ce “mureau de foame” și aveau nevoie de ajutor “să-și cumpere un codru de pâine” au refuzat cu o înjurătură bună orice alte modalități de milă decât banii. Pe scurt, cerșetorului nu îi pasă de ajutor sau de milă, ci de bani. Recomandarea mea personală este să nu dați nimic adulților,, iar în cazul copiilor ceva dulce sau ceva de mâncare e perfect, pentru că pe aia măcar le-o lasă lor...
Argument?: Eu le dau banii, am făcut o faptă bună, mi-am văzut de treaba mea, așa că nu îmi pasă ce fac ei mai departe.
Contra-argument: Și ce-ai rezolvat? Acea “faptă bună”, în accepțiunea comună, înseamnă un bine făcut cuiva. Or, dimpotrivă, prin bani se încurajează tocmai comportamentul vicios inițial. Unde e binele în a încuraja un om înapoi la lene, sticlă etc.?
Și atunci, dacă “a da bani săracilor” și-a decăzut din drepturile de faptă bună, de fapt ce înseamnă bunătatea? Prin ce se poate exprima, astăzi, milă și compasiune și, mai ales, de ce? De ce persoane non-religioase aleg să contribuie la cauze nobile? Nu ar trebui ca persoanele non-religioase să fie... rele?
O idee interesantă în cartea lui Dawkins, “The God Dellusion” este aceea că ființele umane au păstrat caracteristicile de compasiune și ajutorare a altor oameni* tocmai pentru că acestea sunt, evoluționar vorbind, fiabile pentru dezvoltarea speciei. Sprijinul reciproc e unul dintre premisele ce stau la baza societăților moderne. Undeva, la nivel subconștient, știm că o creștere a societății se poate face doar dacă toți (sau, oricum, marea majoritate) membrii ei cresc. Așadar, există posibilitatea distinctă ca altruismul să fie de fapt o simplă trăsătură evoluționară. Vom lăsa asta la libera dezbatere a filosofilor, totuși. Însă mai am o întrebare.
O persoană ce face fapte bune este bună? Aparent ar exista o funcție de catharsis în caritate, astfel încât, în cazul multor oameni, se vor corela nivelul de vină interioară cu o cantitate impresionantă de acte caritabile/fapte bune. Este, totuși, supus dezbaterii, având în vedere una dintre legile cele mai importante ale logicii: Corelația nu e Cauzalitate.
Consider că suma tuturor aspectelor personalității determină dacă vom evalua o persoană ca “bună” sau “rea”. Dar, fără îndoială, cea mai importantă parte a acestei sume o reprezintă umanitatea pur și simplu, comportamentul social în lipsa standardelor (să nu judeci o persoană după cum se comportă cu superiorii săi, ci după cum se comportă față de cei ce nu îi pot oferi nimic), toleranța și civilizația. Pe scurt, o persoană “bună” nu e, în niciun caz, “nesimțită”.
* În acest sens recomand spre citire nuvela autoarei Nancy Kress, “Beggars in Spain” (”Cerșetori în Spania”)
