O şansă pierdută
De ce Angelina Jolie nu va fi niciodată imaginea unei companii de anticoncepţionale? Uite de ce.
Frigu'
Apropo de învăţământ, ştiaţi că puterea de concentrare şi capacitatea de memorare/învăţare creşte la temperaturi scăzute? Am aflat şi eu astăzi, când a fost un frig în clase de crăpau pietrele şi m-am putut concentra mult mai bine la faptul că îmi e frig. În Cluj, la liceu central, nu în şcoala generală din Cucuieţii din Deal.
Situaţia nu e nouă, dar până acum nu m-a prea afectat direct. La redacţia revistei şcolii e cald şi acolo am fost vineri şi după cele două ore de matematică de luni. Da, două ore e suportabil, dar iaca încercaţi voi să staţi în frig 7 ore. Pe scaun. Atenţi. Încercând să nu vă îngheţe degetele pe pixuri sau să vă concentraţi la caligrafie cu mănuşile pe voi... Nu prea merge, nu?
Dar e şi mai mişto treaba: unele săli sunt încălzite, altele nu. Adică la noi e frig, în biroul directoarei e cald. În MI2 e ca de Bobotează, pe coridoare e plăcut. În clasă la soră-mea, compromis: pute, pute, da-i călduţ (o citez: "Păi la noi e sala mică şi ne agităm, aşa că e cald").
Încă nu vi se pare super-românească faza? Păi atunci hai să trecem în revistă soluţiile propuse pentru această problemă:
Situaţia nu e nouă, dar până acum nu m-a prea afectat direct. La redacţia revistei şcolii e cald şi acolo am fost vineri şi după cele două ore de matematică de luni. Da, două ore e suportabil, dar iaca încercaţi voi să staţi în frig 7 ore. Pe scaun. Atenţi. Încercând să nu vă îngheţe degetele pe pixuri sau să vă concentraţi la caligrafie cu mănuşile pe voi... Nu prea merge, nu?
Dar e şi mai mişto treaba: unele săli sunt încălzite, altele nu. Adică la noi e frig, în biroul directoarei e cald. În MI2 e ca de Bobotează, pe coridoare e plăcut. În clasă la soră-mea, compromis: pute, pute, da-i călduţ (o citez: "Păi la noi e sala mică şi ne agităm, aşa că e cald").
Încă nu vi se pare super-românească faza? Păi atunci hai să trecem în revistă soluţiile propuse pentru această problemă:
- jocuri active cu dansat şi alergat printre bănci (propusă de dna profesoară a grupei de franceză, la prima oră)
- să plecăm de la ultimele 2 ore în semn de protest (propusă de colegi, dar o făcuseră deja cei din MI2 cu o zi înainte, deci nu era tocmai original)
- să vorbim cu dna directoare (propusă de dna profesoară de etică, în timp ce ne-a prins pe coridor încercând să
plecămprotestăm)
A toci sau a nu toci, asta e întrebarea
Uite ce îmi trimite mama pe mess, aşteptându-se probabil să scriu pe blog despre asta, sau măcar să trag nişte concluzii: Sistemul de învăţământ cu finalizare: O olimpică la biologie joacă într-un film porno
De ce întotdeauna tocilara? Serios vorbind, întotdeauna e de aşteptat ca tipele emancipate să cadă în depravare, cele care au avut prieten de la 5 ani şi care fac absenţe tot timpul... Dar când e tocilara, povestea parcă e puţin altfel, capătă iz de poveste cu tâlc, moralizatoare, are miros de telenovelă sau film de pe ProTV cu troubled teenagers. Olimpică? Şi mai bine!
Pentru că se presupune că seriozitatea şcolară merge mână în mână cu seriozitatea personală, treabă care poate e adevărată pentru unii elevi, dar nu pentru toţi. Tipa a intrat într-un Colegiu Naţional, e olimpică la chimie, biologie şi română, vrea să dea la medicină. Până aici e copilul perfect. Ei, după olimpiadă s-a decis să intre în industria porno/să facă sex neprotejat şi să rămână gravidă/să se drogheze/să bea alcool/să aibă un anturaj nepotrivit pentru ea, de unde a încetat să mai fie întruchiparea perfecţiunii. Cu alte cuvinte, din Olivia Roşu (prietenii ştiu de ce), ea se transformă în Alina Plugaru.
Este practic, firul epic al acestui gen de melodrame... Melodrame atât de penibile încât mă lasă rece, cu excepţia unei singure obiecţii pe care aş dori să o ridic: Ce aveţi cu tocilarele, frate?
Mă simt vizată.
De ce întotdeauna tocilara? Serios vorbind, întotdeauna e de aşteptat ca tipele emancipate să cadă în depravare, cele care au avut prieten de la 5 ani şi care fac absenţe tot timpul... Dar când e tocilara, povestea parcă e puţin altfel, capătă iz de poveste cu tâlc, moralizatoare, are miros de telenovelă sau film de pe ProTV cu troubled teenagers. Olimpică? Şi mai bine!
Pentru că se presupune că seriozitatea şcolară merge mână în mână cu seriozitatea personală, treabă care poate e adevărată pentru unii elevi, dar nu pentru toţi. Tipa a intrat într-un Colegiu Naţional, e olimpică la chimie, biologie şi română, vrea să dea la medicină. Până aici e copilul perfect. Ei, după olimpiadă s-a decis să intre în industria porno/să facă sex neprotejat şi să rămână gravidă/să se drogheze/să bea alcool/să aibă un anturaj nepotrivit pentru ea, de unde a încetat să mai fie întruchiparea perfecţiunii. Cu alte cuvinte, din Olivia Roşu (prietenii ştiu de ce), ea se transformă în Alina Plugaru.
Este practic, firul epic al acestui gen de melodrame... Melodrame atât de penibile încât mă lasă rece, cu excepţia unei singure obiecţii pe care aş dori să o ridic: Ce aveţi cu tocilarele, frate?
Mă simt vizată.
Un post, mai multe zile
Da, ştiu, nu am updatat măgăoaia de mult. Mii de scuze, aşa că să intrăm în pită.
Vineri am avut o mică aventură cu maşina. În sensul că am de gând să mă apuc în curând de şcoala de şoferi, iar tata s-a hotărât să facem o mică încercare. Bunica mea, la care merg de obicei în weekenduri şi vacanţe, stă pe o stradă destul de puţin circulată, mai ales noaptea, când am pornit noi spre ea. În maşină, tata îmi zice, cu cea mai mare naturaleţe "Te duc numai până în colţ, apoi mergi singură." Revoltată că voi merge pe jos, zic "Cu bagajele după mine? Dar tu unde mergi cu maşina?", ca să primesc răspunsul că nici vorbă de mers pe jos, că eu se presupune că voi porni maşina. Am rămas la stadiul de presupunere, probabil pentru că sunt blondă şi nu pot coordona piciorul de pe ambreiaj cu cel de pe acceleraţie, cu mâna de pe schimbătorul de viteză şi cu ochii de la cadranele de bord nici măcar cât să o iau din loc... Nu ştiu, voi, care v-aţi luat carnetul, aţi păţit asta vreodată, sau sunt chiar aşa anti-talent încât nu e de mine la şcoala de şoferi?
Sâmbătă dimineaţă am mers la Olimpiada de Engleză. Problema era că meciul Universităţii începea de la 11, şi eu urma să fiu blocată în sala aia infectă, de un portocaliu psihedelic, al Liceului Ghibu. Am terminat într-o oră şi jumătate subiectul pentru care aveam 3 ore şi am fugit spre Moina. Acolo, alt bai: casa de bilete închisă, geandarmu' că "data viitoare". Stresată la culme, îi explic că am avut Olimpiadă şi chiar aş vrea să îmi susţin echipa la ultimul meci de pe dream theater (recte Ion Moina). Până la urmă m-a lăsat cu condiţia ca nota de la olimpiadă să îmi fie peste 8. Nenea de la intrare, dacă, printr-o coincidenţă absurdă, îmi citiţi blogul, a fost 9, nu eraţi departe.
Nu am să povestesc mult despre meci. Nu prea am ce povesti. "U" este o echipă care, poate, pentru outsideri, ar putea părea nedemnă de atâta încredere şi de atâta susţinere din partea suporterilor ei. Ei bine, nu este aşa. Pentru că indeiferent de rezultate, indiferent de divizie, indiferent dacă după demolare va fi mall sau stadion nou, noi vom striga în continuare "Haide U!". Şi, aşa cum bunicii noştri le-au transmis iubirea pentru echipă părinţilor, care ne-au pasat-o nouă, peste ani şi ani va creşte o nouă generaţie e suporteri. Şi poate, odată cu ei, va creşte şi o nouă echipă. Una puternică, una care să fie demnă de toată iubirea lor, aşa cum, de bine de rău, Universitatea Cluj de astăzi este demnă de iubirea noastră.
Tot sâmbătă înainte să ies în oraş am prins o ediţie în reluare a Dansez pentru tine şi cică urma duelul. Au ţinut-o aproape o oră cu filmări de la repetiţii, cu povestea viselor concureţilor, cu transimisii de la Chişinău din casele familiilor care îi susţin, şi cu publicitate. Dar momentul culminant a fost, fără discuţie, când Ştefan Bănică Junior i-a adus fratele Alinei Dumitru din Canada, frate pe care nu l-a mai văzut de 6 ani. Nu vă pare cunoscut, parcă de undeva de la vreo rudă prin alianţă a Juniorului?
Duminica a fost zi de parastas pentru bunicii mei şi masă în familie. Motiv pentru care mi-am amintit de o fază de la ultimul parastas, cu un diacon la care, în mijlocul cântării, i-a sunat telefonul. Fără a schiţa cel mai mic gest şi continuând cu aleluia, aleluia, aleluia tipul a scos telefonul, s-a uitat la mesaj şi a pus aparatul înapoi în buzunar. Primise probabil, vorba lui tata, un apel de sus.
Azi am fost la teatru cu colegii, cam pe nepusă masă (credeam că e seara, pe la 6-7, ştiu eu? Când colo, la 3 aud la şcoală că piesa e la 3 jumate, deci abia am ocazia să halesc un Pontino Fornetti că trebuie să fiu în faţă la Teatrul Naţional), la O scrisoare pierdută, într-un soi de regie modernă. Actorii au improvizat poate cam mult pentru gustul meu, dar pe final mi-a plăcut mult. Poze cu nemiluita (îmi luasem aparatul-cărămidă la şcoală pentru nişte poze de revistă), pe care ar fi cazul să le descarc din aparat, altfel mi se urcă în cap tot liceul...
Cam atât a fost zilele astea care m-au ţinut departe de blog. Să nu uit, aici găsiţi ceva interesant. Numa' bine.
Vineri am avut o mică aventură cu maşina. În sensul că am de gând să mă apuc în curând de şcoala de şoferi, iar tata s-a hotărât să facem o mică încercare. Bunica mea, la care merg de obicei în weekenduri şi vacanţe, stă pe o stradă destul de puţin circulată, mai ales noaptea, când am pornit noi spre ea. În maşină, tata îmi zice, cu cea mai mare naturaleţe "Te duc numai până în colţ, apoi mergi singură." Revoltată că voi merge pe jos, zic "Cu bagajele după mine? Dar tu unde mergi cu maşina?", ca să primesc răspunsul că nici vorbă de mers pe jos, că eu se presupune că voi porni maşina. Am rămas la stadiul de presupunere, probabil pentru că sunt blondă şi nu pot coordona piciorul de pe ambreiaj cu cel de pe acceleraţie, cu mâna de pe schimbătorul de viteză şi cu ochii de la cadranele de bord nici măcar cât să o iau din loc... Nu ştiu, voi, care v-aţi luat carnetul, aţi păţit asta vreodată, sau sunt chiar aşa anti-talent încât nu e de mine la şcoala de şoferi?
Sâmbătă dimineaţă am mers la Olimpiada de Engleză. Problema era că meciul Universităţii începea de la 11, şi eu urma să fiu blocată în sala aia infectă, de un portocaliu psihedelic, al Liceului Ghibu. Am terminat într-o oră şi jumătate subiectul pentru care aveam 3 ore şi am fugit spre Moina. Acolo, alt bai: casa de bilete închisă, geandarmu' că "data viitoare". Stresată la culme, îi explic că am avut Olimpiadă şi chiar aş vrea să îmi susţin echipa la ultimul meci de pe dream theater (recte Ion Moina). Până la urmă m-a lăsat cu condiţia ca nota de la olimpiadă să îmi fie peste 8. Nenea de la intrare, dacă, printr-o coincidenţă absurdă, îmi citiţi blogul, a fost 9, nu eraţi departe.
Nu am să povestesc mult despre meci. Nu prea am ce povesti. "U" este o echipă care, poate, pentru outsideri, ar putea părea nedemnă de atâta încredere şi de atâta susţinere din partea suporterilor ei. Ei bine, nu este aşa. Pentru că indeiferent de rezultate, indiferent de divizie, indiferent dacă după demolare va fi mall sau stadion nou, noi vom striga în continuare "Haide U!". Şi, aşa cum bunicii noştri le-au transmis iubirea pentru echipă părinţilor, care ne-au pasat-o nouă, peste ani şi ani va creşte o nouă generaţie e suporteri. Şi poate, odată cu ei, va creşte şi o nouă echipă. Una puternică, una care să fie demnă de toată iubirea lor, aşa cum, de bine de rău, Universitatea Cluj de astăzi este demnă de iubirea noastră.
Tot sâmbătă înainte să ies în oraş am prins o ediţie în reluare a Dansez pentru tine şi cică urma duelul. Au ţinut-o aproape o oră cu filmări de la repetiţii, cu povestea viselor concureţilor, cu transimisii de la Chişinău din casele familiilor care îi susţin, şi cu publicitate. Dar momentul culminant a fost, fără discuţie, când Ştefan Bănică Junior i-a adus fratele Alinei Dumitru din Canada, frate pe care nu l-a mai văzut de 6 ani. Nu vă pare cunoscut, parcă de undeva de la vreo rudă prin alianţă a Juniorului?
Duminica a fost zi de parastas pentru bunicii mei şi masă în familie. Motiv pentru care mi-am amintit de o fază de la ultimul parastas, cu un diacon la care, în mijlocul cântării, i-a sunat telefonul. Fără a schiţa cel mai mic gest şi continuând cu aleluia, aleluia, aleluia tipul a scos telefonul, s-a uitat la mesaj şi a pus aparatul înapoi în buzunar. Primise probabil, vorba lui tata, un apel de sus.
Azi am fost la teatru cu colegii, cam pe nepusă masă (credeam că e seara, pe la 6-7, ştiu eu? Când colo, la 3 aud la şcoală că piesa e la 3 jumate, deci abia am ocazia să halesc un Pontino Fornetti că trebuie să fiu în faţă la Teatrul Naţional), la O scrisoare pierdută, într-un soi de regie modernă. Actorii au improvizat poate cam mult pentru gustul meu, dar pe final mi-a plăcut mult. Poze cu nemiluita (îmi luasem aparatul-cărămidă la şcoală pentru nişte poze de revistă), pe care ar fi cazul să le descarc din aparat, altfel mi se urcă în cap tot liceul...
Cam atât a fost zilele astea care m-au ţinut departe de blog. Să nu uit, aici găsiţi ceva interesant. Numa' bine.
The Story of Stuff
The Story of Stuff este un filmuleţ foarte interesant, cu o viziune nouă şi cu totul inedită a problemelor create de consumerism, importuri, exporturi, chimicale... de fapt, de felul în care trăim. Deşi Annie Leonard vorbeşte mai mult despre Statele Unite, marea majoritate a acestor probleme sunt universal valabile.
Aşadar, pentru toţi care vă întrebaţi de unde vine un iPod, de ce moda este schimbătoare şi cum s-a ajuns ca 99% din cantitatea de produse pe care o cumpărăm să fie aruncată în interval de mai puţin de 6 luni, videoul se poate urmări la acest link. Nu vă ia mai mult de 20 de minute şi sigur o să vă placă.
Aşadar, pentru toţi care vă întrebaţi de unde vine un iPod, de ce moda este schimbătoare şi cum s-a ajuns ca 99% din cantitatea de produse pe care o cumpărăm să fie aruncată în interval de mai puţin de 6 luni, videoul se poate urmări la acest link. Nu vă ia mai mult de 20 de minute şi sigur o să vă placă.
PowerPoint FAIL
... sau pur şi simplu folosiţi Slide Rocket. [din păcate nu ţine diacritice, altfel probabil nu aş mai folosi PowerPoint de loc]
Subscribe to:
Posts (Atom)