Gică contra sportului

Am prins un video de pe net cu Carmen Brumă făcând sport în scara blocului. Descrierea profund jurnalistică era ceva de genul "Vrei să faci sport, dar nu vrei să dai banii pe sală? Carmen Brumă te învaţă cum se consumă caloriile pe scara blocului!" Yeeee! De altfel, ca să nu mă trezesc că ajunge şi blogul meu faimos pentru că mă înjură Mircea Badea, părerea mea e următoarea: Tipa e toată bună pe ea şi demersul e ok, e pentru sport şi toate cele, dar nu are aplicabilitate, având în vedere mentalitatea generală, sublim sintentizată de unul din comentatorii de pe youtube ("În scara blocului nu se face sport, se bea bere").

Ţineţi minte acum câtva timp când o atletă româncă a fost stropită cu bere pe când alerga la pădure? Exact, tot aşa îmi imaginez că nu vor ieşi pe scara blocului toate gagicuţele fragile îmbrăcate în sutiene sport, doar ca să primească seminţe în freza săltăreaţă pe ritmuri cardio. Pe lângă asta, e atât de frig încât n-aş scoate nici câinele pe scară să alerge. Dacă merg fără palton pe scara blocului, înjur în sinea mea în aşa hal că mama s-ar oripila să mă audă.

OK. Să presupunem că sunt foarte rezistentă la frig. Că pentru mine pantalonii de trening şi o bustieră sunt la fel de satisfăcătoare din punct de vedere temic precum 3 pulovere, 2 ţiţo-nădragi suprapuşi, o ushanka şi un palton gros. Cine îndrăzneşte să pună mâna pe jos ca să facă flotări pe scări? Ăla io, ăla io...? Păi noroiul ăla adus de bocanci şi cizme în incinta blocului era zăpadă acum nici două zile. Pretenţioşilor. Mergeţi la sală dacă aveţi atâtea fiţe.

Cine îşi face treaba

Mă deranjează lipsa de respect pe care le-o arătăm celor care muncesc. Pentru că foarte puţini oameni vin să bată pe umăr pe cineva care are îşi face datoria cât de bine poate. Nimeni nu e perfect, dar totuşi ne găsim câte unii mai deştepţi să zicem că toţi profesorii e proşti, sau că toţi doctorii sunt nişte îmbuibaţi care şi-au făcut avere din şpăgi. De ce? Pentru că e foarte uşor să observăm numai aspectele negative, este foart uşor să considerăm ca fiind corectă o demonstraţie empirică, bazată pe experienţe aleatoare... În fine, să clarific despre ce vorbesc:

Alaltăieri am fost la pansat cu piciorul ce îmi tot face fiţe din când în când. Asistentele de acolo, pentru care am o mare consideraţie [având în vedere că două persoane fac faţă unui flux continuu de oameni pe care trebuie să-i programeze, să le facă tratamente simple şi să-i introducă în baza de date, să-i taie şi să-i cauterizeze pe unii şi să îi panseze pe alţii] fac greşeala de a plasa două individe în sala de aşteptare. Fiica, o piţipoancă de circa 20 de primăveri, tencuită cu fond de ten de parcă ar fi în programul cu izolaţia termică la blocuri, păr întins şi brunet, sprâncene desenate cu negru. Mamă-sa, o tipă solidă, cu siluetă destul de drăguţă de altfel, dar cam acoperită de câteva straturi slănină şi şunci, blond-oxigenată, cu cercei de aur în formă de covrig şi şlapi în picioare. Ce credeţi că se apucă ele două de făcut? Aşteaptă cuminţi la rând? Admiră sala de aşteptare?

Nici vorbă, se apucă ele două de bârfit despre cât de proaste sunt asistentele astea şi cum au îndrăznit să le facă pe ele să aştepte în loc să le ia imediat, că şi aşa una dintre asistente nu făcea nimic. Or, femeile acelea două se agitau încontinuu ca toată lumea să se fie în regulă, ca toţi să fie trataţi în mod egal şi cât se poate de eficient. Mi se pare culmea nesimţirii să vină două fufe precum cele două descrise mai sus, să comenteze pe marginea aşa-zisei lor prostii, numai pentru că fundurile lor preţioase nu suportă scaunele din sala de aşteptare pentru jumătate de oră.

Şi ce povestesc eu aici e un singur caz. De câte ori nu ne-am ofticat şi noi dintr-o toană de genul acesta? De câte ori nu am dat vina pe o singură categorie socială pentru probleme? De câte ori nu am generalizat, spunând toţi doctorii, toţi rromii, toţi avocaţii? Departe de mine gândul că toţi aceştia ar fi perfecţi, că toţi şi-ar face treaba aşa cum trebuie, dar ideea pe care vreau să o transmit e alta: Când o să ne vedem noi de treaba noastră, să încercăm noi să schimbăm ceva, în loc să criticăm treaba altora?

Ca un bonus, pe final, vă invit la un material superb despre profesori, pe care dacă vă ajută răbdarea şi cunoştiinţele de engleză, sper că îl veţi aprecia la adevărata valoare.

[link via Victor P]

Feminism

Stiu, nu ne-am mai scris si citit de ceva vreme, aceasta fiind datorata faptului ca am plecat la IPW, la un gen de scoala de vara de IT&stuff. Dupa cum ati observat, acest post nu va avea nici diacritice, din motive tehnice care tin de laptopul pe care l-am imprumutat, insa am dat de niste treburi destul de... suculente sa le zicem, pe net, chestii comentabile si care ma fac, deja dintr-un reflez, sa intind mana dupa tastatura si sa deschid blogger.com

Asadar, ceva bloggerita da sfaturi despre femei si cum ar trebui sa fie ele. Problema este ca viziunea superba pe care tanti aceasta o are este una parca picata din anii 1800 toamna. Dar, decat sa va explic, mai bine dau citatul:

Nu stiu ce sa simt mai intai cand vad o femeie moderna - uimire sau mila? Cel mai rau dintre toate este "femeia-cariera", un termen care descrie pe cea care si-a abandonat feminitatea pentru pseudo-barbatie. Una ca aceasta si-a tradat tot ce e nobil si frumos in sufletul femeii - s-a negat pe sine. Fetele lor sunt necajite, obosite inainte de vreme, fete pe care tooata frumusetea feminina s-a pierdut de mult si a trebuit sa fie inlocuita cu o "frumusete" artificiala - machiajul. [...] O, femeie, ce ai pierdut! Sotia si mama crestina, urmatoare traditiei milenare, libere de sclavia si pozitia servila a femeii din lumea pagana

Fontul folosit a ramas intact in citat. Si da, este fontul pe care toti il foloseam in clasa a 6-a la referate, Comic Sans MS. Voi realizati ca unii oameni chiar au parerea asta despre viata? Nu stiu cine zicea ca providerul de servicii de Internet ar trebui sa dea un test de inteligenta sau cel putin un test psihologic clientilor, inainte de a le da acces la www. Femeia cu cariera este demna asadar de mila? Care a tradat ce e nobil si frumos in sufletul femeii?

Daca e sa ne luam dupa citatul de mai sus, munca si dorinta de a munci sunt o contradictie cu frumosul, cu nobilul. Munca este redusa, de la stadiul de "bratara de aur" la cel de rusine, la cel de mizerie cu care doar barbatii ar trebui sa se indeletniceasca. Nu, nu e ok sa fii femeie-pilot sau femeie de stiinta, nu e ok sa fii casierita sau muncitoare, nu e ok sa muncesti ca sa asiguri un viitor si o stare materiala buna familiei. Cel mai bine este pur si simplu sa stai acasa, sa freci si sa cureti jeg si, docila, sa ii faci un masaj sotului cand vine acasa. Teoretic sotul cica aduce destul, si oricine se poate descurca cu mai putin, dar eu as spera ca pruncilor mei sa le dau o ciocolata, sa le cumpar un dulce sau o jucarie. Daca sotul, the big provider, e un betiv infect? Daca in loc de ciocolata la copii el cumpara jinars si Monopol? Atunci nu mai bine imi misc curul de pe canapea si sacrific natura mea feminina, atat de nobila si frumoasa dupa cum este descrisa mai sus, si pun mana sa fac niste banuti?

Ceea ce oamenii nu inteleg este ca a munci si a-ti dedica parte din timp muncii tale si carierei pe care o urmaresti nu este nici pe departe rusinos. De la oameni de servici la dealeri de Mertane, de la femei la barbati si de la vladica la opinca, munca ESTE bratara de aur. Nu este umilitoare, nu este rusinoasa. Eu, care mama are serviciu si totusi isi gaseste timp sa se ocupe si de noi, sa ne mai faca o coada impletita, sa ne mai duca prin parc, nu cred ca mi-as dori o mama care sa stea acasa, care sa puna inainte dadacitul si spalatul mai presus de demnitatea ei ca om, care sa nu urmareasca niciun scop personal si care sa asculte de astfel de bloguri precum cel citat mai sus.

Iar eu, niciodata nu m-as putea imagina in postura de femeie intretinuta. Cred ca si de ar castiga familia mea cu miliardele, tot as face un voluntariat, sau o munca care sa ma tina cat de cat in randul populatiei active. Nu e sclavie, e demnitate.

[sursa citatului]

Grădiniţiuţe

Vorba lui Peter din Family Guy, Another thing that grinds my gears is... numele grădiniţelor şi excesul de diminutive pe care adulţii îl folosesc când vorbesc cu pruncii. Sunt singura căreia i se pare că nu e nici amuzant, nici simpatic când adulţii stâlcesc cuvintele? Sunt singura care găseşte nume precum Grădiniţa Trenuleţul Veseliei, Grădiniţa Pisicel sau Grupa Buburuzelor [asta cred că e grupa mică] a fi o abominaţie?

Ok, înţeleg, copiii sunt drăguţi când spun lucruri trăznite, dar sunt simpatici numai pentru că sunt foarte mici. Încurajând defectele de vorbire prin imitaţie, oare copiii drăguţi care scot perle nu se transformă mai încolo în cocalari care emit tâmpeuri fără ca măcar să-şi dea seama? Întreb şi eu, că nu sunt de specialitate...

Cât despre numele astea, răsună a stupizenie. Grupa Buburuzelor? Ce? Nu e destul de politically correct să le zici grupa mică pentru că mic e cuvânt peiorativ? Mai bine le zicem iepuraşi, buburuze şi floricele? Asta, acum că trec în clasa a 12-ea, mă face elefant sau balenă, mami? În loc să faci copiii conştienţi de natura lor umană şi de implicaţiile ei, despre faptul că trebuie să fie oameni în primul rând, şi oameni mai buni, nu animăluţe inconştiente [dar drăguţe]...

Cât despre Trenuleţul Veseliei, nici nu încep să spun cât de nepotrivit mi se pare pe post de nume de grădiniţă. În primul rând pentru că vesel se traduce în engleză ca gay, iar până şi Grădiniţa nr. 69 sună mai respectabil decât The Gay Kindergarten. Nu că aş avea ceva cu orientările altora, dar pruncii sunt de 3-5 ani.

The w8

Ştiţi emoticoanele acelea de la Yahoo cu :-w ? Care de obicei sunt puse la nerăbdare, la aşteptare plicticoasă, etc. Este una dintre calităţile care ne definesc cel mai bine de decenii întregi. Noi niciodată nu acţionăm, mai tot timpul ni-s moi posmagii şi aşteptăm ca norocul să se reverse peste noi şi noi doar să stăm şi să ne lăfăim în el ca porcii în noroi.

Veţi spune că iar mă iau de exprimări nefericite şi că le caut paiul în ochi la cei care scriu articole, dar m-a şocat ceva de groază să văd, ca subtitlu la o ştire despre Bookfest, sintagma "Cultură la preţ redus!". Şi, dacă în ultimul post vorbeam despre intelectualitate şi despre cum termenul nu prea mai e valabil astăzi, termenul de cultură este cu totul altceva. NICIODATĂ, dar NICIODATĂ, cultura nu se va rezuma la cumpărarea unor cărţi. Pentru că valoarea cărţii nu stă în eticheta de preţ care îi este pusă, aceea fiind contravaloarea materialelor necesare tipăririi şi a salariilor celor din editură. O carte e o investiţie, în sensul că valoarea ei iniţială nu se măreşte decât dacă este citită, dacă oferă proprietarului ei senzaţii şi lumi noi, nu dacă este bibelou în bibliotecă.

După cum probabil am mai zis, nu mă impresionează absolut bibliotecile de bibelouri. Dacă Sandra Brown şi Danielle Steel sunt uzate şi roase de atâta citit, iar Codul bunelor maniere zace neatins, laolaltă cu alte cărţi status-symbol [Hemingway, Tolstoi &co.], e clar că investiţiile nu au avut mare succes. E ca şi cum ţi-ai cumpăra Lamborghini când stai în chirie la bloc; contravine logicii.

Revenind, ceea ce exprimă cuvintele "Cultură la preţ redus!" este că putem cu minimul de efort să facem rost de cultură. Nu să citim, să gândim, să judecăm cu propria materie cenuşie, ci să zacem confortabil în timp ce cultura ni se bagă ea singură în sistem. Problema cea mai stringentă este că nu numai cultura, dar şi bunăstarea, fericirea şi împlinirea, în timpul în care trăim, nu sunt gratis. Niciodată nu au fost şi niciodată nu vor fi. Cultura nu este ieftină, ci cere timp, dedicaţie şi interes. Bunăstarea nu vine din Occident şi ne cuprinde dintr-o dată, ci trebuie noi să ne întindem după ea, să muncim pentru a ne fi mai bine.

Bine-ar fi să nu gândim aşa:

Dar, dacă putem fi ca Monica Columbeanu şi să ne pice din cer tot binele, de ce să ne mişcăm fundurile şi să punem mâna pe ceva?

Oamenii din popor ştiau să scoată nişte maxime destul de inteligente. Una dintre ele era că Dumnezeu îţi dă, da' nu-ţi bagă-n traistă...

Pozitive

Îmi spunea mama la un moment dat că tot ce scriu eu pe blogul meu este contra. Într-adevăr, în general sunt acuzatoare, acidă, rea, dar uite cum uneori scriu şi lucruri de bine. Un lucru de bine mi se pare ştirea celor din Click!, potrivit căreia un francez a primit un transplant de braţe, el fiind de 6 ani lipsit de ambele membre superioare. Se vorbea şi despre tipa care a fost mutilată de câinele ei şi a primit transplant parţial de faţă... În orice caz, mă face să mă gândesc până unde a ajuns medicina, câţi oameni pot fi ajutaţi să ducă vieţi normale, câtă suferinţă putem alina în 2009 faţă de 1809, de exemplu.

... Şi cum umanitatea, încet dar sigur, se duce spre ceva mai bun. Există două viziuni asupra lumii: cea că, pe zi ce trece, suntem tot mai hedonişti, mai cruzi, mai aroganţi şi mai egoişti şi cealaltă - că ne maturizăm ca rasă, că ajutăm, că înflorim. Da, la o vedere îngustă se văd numai cele rele, dar oameni ca cei 30 de doctori care l-au operat pe fermierul francez mă fac să cred că o specie de extratereştri care ne-ar cunoaşte cu adevărat ar avea respect pentru noi. Pentru modul în care tragem din greu spre progres, pentru faptul că nu ne mulţumim cu puţin, pentru faptul că ne mişcăm înainte.

Apropo, pentru cei cu stomac tare, găsiţi poze cu Isabelle Dinoire (tipa cu transplant de faţă) pe pagina ei de wikipedia.

Cum îţi dai seama că vin Paştile?

Varianta romantică este că începe să miroasă a miel, lumea colorează ouălele şi toţi ne simţim mai puri şi mai buni. Varianta consumeristă zice că vine Apocalipsa, pentru că tot boborul se înghesuie la cumpărături festive. Dar adevăratul barometru al paştelor este televizorul. Superbul program cu aceleaşi 3-4 miniserii vechi pe care le dau ăştia şi de Crăciun: Jandarmul, Academia de Poliţie, Uite cine vorbeşte, Singur Acasă.

Singurii băieţi cu adevărat cinstiţi, care nu intră în stand by de sărbători, sunt Diaconescu şi comedianţii neamuzanţi de la HBO. Cu Diaconescu e clar că mereu bate aceleaşi ape în aceeaşi piuă, cu televiziunea poporului, cu Free Becali [apropo, cred că nici Willy nu s-a bucurat de atâta suport popular], cu Madga Porno şi Piticul Ciumac. Iar cei de la Stand-up Cafe, când apar cu bancurile lor idioate ai zice că eşti într-o cameră plină cu Zyklon-B. Iar moartea prin intoxicare intelectuală e la fel de gravă de fiecare dată. Eu până acum am reuşit numai să intru în comă.

Dar perseverez. Eu mereu perseverez.

Evidentul zilei

Pentru că atunci când nu sunt ştiri, reporterii născocesc cele mai senzaţionale chestii, iată o infimă parte din revista presei de azi:

• Mircea Solcanu [da, ăla gay] şi-a tamponat posteriorul
• Angelina Jolie e actriţă
• Rabla merge prost

DĂĂĂ...

De ce apatie?

Astăzi am fost la marea adunare a suporterilor Universităţii Cluj, băieţi simpatici, din peluză + sămânţarii din tribune. Fulare, steaguri, cântece... printre care şi dragul meu Din dragoste pentru culori, eu voi cânta mereu/Şi nimeni nu mă va opri, aici e locul meu!

Şi am văzut în ochii suporterilor, aşa cum văd întotdeauna când sunt în peluză cu ei (şi nu la televizor, unde apar numai golanii care se declară fani "U" de dragul bătăilor), că merită o echipă mai bună. Toată înfocarea cu care cântăm, toata pasiunea pe care o punem în strigăte, toate răguşelile noastre şi speranţele cu care intram pe poartă la Ion Moina, zâmbindu-i portarului... oare toate acestea nu merită un răspuns din partea a 11 oameni care aleargă după o băşică?

În faţa Primăriei, se striga "Stadion! Stadion! Stadion", însă printre două exclamaţii se mai auzea şi câte un dezolant "Echipă..."

La ultimul meci al Universităţii în liga I, când a pierdut cu CFR, am plâns. Curgeau şiroaie lacrimile pe faţa mea şi tata, care a venit cu mine la meci, încerca să mă liniştească. Îmi spunea că "uite, CFR erau în divizia C şi în numai 6 ani au devenit campioni. Lasă, că aşa va fi şi cu Universitatea. Va veni cineva cu bani şi va face echipă...". Îmi spunea câte-n lună şi-n stele. Însă ştiam că atunci a murit Universitatea mea. Că nimeni nu va veni cu bani să ne scoată din c**at, că în curând de vom uza vocile pentru o echipă de liga II, sau poate chiar III.

Şi nu îi învinuiesc pe mahării care au spălat bani sau pe cine vrea să facă mall pe locul fostului Ion Moina. Învinuiesc toată generaţia asta plină de apatie, în care sportul nu mai este sport sau competiţie, ci femei, cluburi, freze gelate, salarii imense şi presa gâdilând orgoliile jucătorilor buni. De ce să conteze proştii ăia şi mitingul lor? De ce să joc mai bine pentru miile de suporteri care îşi pun speranţele în mine? De ce să fac efort când am aceleaşi performanţe la gagici şi la alcool?

Credeţi că se rezumă numai la sport? Dimpotrivă, e o boală înfiorătoare, care parcă stă să clatine tot ceea ce au vrut să construiască părinţii, bunicii noştri şi toţi cei care au murit încercând să facă o lume mai bună. Pentru că noi suntem generaţia care trebuia să aducă viitorul. Viaţa 2.0. Atitudinea socială, implicarea, performanţa. Trebuia să fim aprigi, trebuia ca totul să fie, pentru noi, o provocare. Şi fiecare provocare trebuia câştigată.

Nu am devenit ceea ce trebuia să devenim. În schimb, bine că avem telefoane cu Swarowski şi Audi A seis.

Taxi Driver

Ar fi cazul să îmi iau carnetul de şofer. Aptă psihologic (cică) sunt, cu autobuzul mă deprimă să merg (tanti cu copii isterici, tipi transpiraţi sau manelişti cu telefoane pe loudspeaker, boschetari) şi azi am avut una dintre cele mai terifiante experienţe cu taxiul de până acum.

Totul a început cu frigul de afară şi cu mine aşteptând 24-le, ca să mă duc, ca orice soon-to-be tânăr adult, la şcoala de şoferi, pentru testul psihologic. Stand de bilete ia-l de unde nu-i, ghiozdanul plin cu tot felul de dosare, agende, cărţi (am trecut pe la bibliotecă şi nu m-am putut abţine), hârţogărie etc. Tocmai în staţie, opreşte un taxi din care se dă jos o doamnă. Într-o fracţiune de secundă, îmi trece prin cap că şi aşa nu am bilet, pe jos prin coclaurile din Gheorgheni nu am mare chef de plimbare pe tocuri, mai ales că toată fiind roşie şi cu fundiţă în păr, un număr impresionant de bădărani găsesc nimerită replica "Halo, scufiţa roşie! Uite, mă, Gicule, ce draguţă e!"... şi ce dacă m-aş urca în taxi?

Big mistake. Urc şi mă izbeşte un sunet de house de-ăla cu başi mulţi, că dacă eşti hipertensiv trebuie să-ţi iei Distonocalmul înainte să fii apt să asculţi aşa ceva. Taximetristul şi mai şi: ochelari de soare imenşi (vă reamintesc că e decembrie şi -23445 de grade), părul gelat pe spate, cercel cu cristal de sticlă de geam în ureche. Mai lipsea geaca cu "de puta madre traficante" şi fugeam cât vedeam cu ochii. Îmi scapă printre buze "La şcoala Alfa, vă rog." A fost a doua mare greşeală.

- Examenul? zice şoferul şi îmi adresează un zâmbet de cocalar a la carte.
- Nu, testul psihologic.
- Aa, să vezi cum e când mergi la examen.

Şi aici a început o poveste lungă despre cum el, 5 ani, a condus în cartier la el fără permis, s-a lăsat de învăţat într-a cincea, când a rămas şi repetent pentru prima oară şi de-aia i-a venit greu să înveţe legislaţia. A picat de 2 ori, apoi a treia oară a trecut, după care i s-a suspendat carnetul pentru 3 luni. Îngrozită, deja mă gândeam ce ilegalitate a comis şi dacă voi ajunge întreagă fizic la testul psihologic... Dar ideea principală era că sunt emoţii mari. Chiar şi el, care a avut probleme cu Poliţia, a avut proces şi condamnări, niciodată nu a avut aşa emoţii cum a avut la examenul pentru şcoala de şoferi.

Mi-am forţat faţa să zâmbească, în timp ce creierul mi se crispa la imaginea cocalarului de la volan în costum portocaliu, cu puşca (şi cureaua lată cu D&G, desigur) în mână, sau probabil fiind şoferul unui grup de jefuitori de bănci, deci tipul care ţinea motorul cald cât timp amicii lui, cu ciorapi lycra pe cap, întindeau saci goi unor funcţionare speriate (dar, desigur, la fel de înţepate ca majoritatea funcţionarelor).

Dar, dovadă că stau în faţa tastaturii şi scriu pe blog, am supravieţuit encounterului cu taximetristul. Măcar omul a fost sincer cu povestea lui (ori m-a îngrozit în mod deliberat) şi mi-a urat succes... Nimic nu s-a schimbat, deşi, probabil, data viitoare când îmi voi reprezenta mental scena unui jaf armat, hoţii imaginari vor purta cercei ieftini din sticlă. Deşi s-ar putea ca tipul să fie condamnat pentru alte chestii. Pentru omor calificat, de pildă.

Gata cu vacanţa (şi pe blog)

Ooo, da! Au fost două săptămâni de relaxare aproape totală. Să-mi fie ruşine că nu am mişcat nici măcar un deget pentru CPE, dar măcar am învăţat engleza "practică" din Star Wars: Knights of the Old Republic II: The Sith Lords... niciodată nu m-am considerat mare gameritza, ci abia împătimită Star Wars. Se pare că a fost de ajuns.

Mi-am dat seama, astăzi, că nu sunt singura persoană arogantă pe care o cunosc şi că, de fapt, marea majoritate a populaţiei este de o aroganţă fantastică, invocându-l pe Dumnezeu ca să justifice faptul că oamenii nu se trag din maimuţe. Tot nu am înţeles ce legătură are una cu cealaltă... De ce nu puteţi accepta că oamenii şi maimuţele au un strămoş comun, că evoluţia şi-a urmat cursul firesc, miraculos şi divin fiind doar faptul că, din fiinţe organice, ne-am ridicat (cu ajutor divin sau fără, depinde de convingerile fiecăruia) la stadiul de fiinţe inteligente, raţionale şi conştiente? Nu, nu suntem maimuţe. Dar, şi dacă am fi fost vreodată, să lăsăm fiţele de genul "Vai, dar sunt murdare şi proaste, cum să ne tragem noi din aşa ceva?". Tocmai asta ne face oameni, faptul că nu am rămas la stadiul de primate, că am evoluat spre nişte fiinţe ceva mai curate şi mai deştepte decât eram mai demult... [am impresia sau încep să aduc a TLP?] Oricum, dacă creaţia lumii sau efectiv pasul pe care l-am făcut spre umanitate, au avut de a face cu Dumnezeu sau nu, asta nu pot să spun; fiecare să judece singur.

Încă ceva: Eram pe autobuz cu o pungă Auchan în mână (duceam o Cola în ea, nu încercam să impresionez pasagerii), când m-a întrebat o tanti dacă am primit punga gratis, că cică la Carrefour te pune să o plăteşti. Am îngăimat ca la Auchan e gratis şi am rămas oarecum contrariată. Ori suntem prea eco, ori e din cauza crizei.

În rest, alte ştiri simpatice sau comentarii acide marca RealCrimson nu mai am pentru astăzi, aşa că am să mă întorc la Sith Lords, dacă nu vă supăraţi.

Decenţa cere decenţă

Cu toţii aţi primit probabil pe messenger filmuleţul cu Fernando de la Caransebeş, manelistul care cântă "m-am căsătorit cu un bărbat tâmpit". Şi bineînţeles că aţi râs de penibilitatea lui, de versurile de grădiniţă şi de, overall, prostia lui. Aşa cum aţi râs de ţăranul în Spania, de 6 cai!, de tipul cu extorsiunea şi de băbuţa care se spăla pe cap cu oţet de mere. De fapt, aşa cum aţi râs de toate viralele neaoşe... Ei bine ce i s-a făcut băiatului ăsta întrece deja orice măsură.

Când Fernando nu îşi dă seama singur de penibilitatea lui, chiar vi se pare etic să vă bateţi joc de el la televiziunea naţională? Sigur, e una când generalizezi batjocura la personajul-prototip (piţipoanca, rocărul, cocalarul, manelistul, gay-ul, copilul emo), alta e să vină omul la tine în emisiune şi toţi să îşi bată joc de el, de la moderator până la invitaţi. Departe de mine gândul de a-l susţine pe Fernando în cariera lui muzicală, ale cărui piese sunt mai mult decât groaznice. Tipul nici măcar nu cântă...

Dar dacă tot e să aibă visul ăsta, că el e idolul femeilor, că acum are succes, lăsaţi-l în amarul lui. Vine şi face scandal la emisiune? Dă-l afară. Altfel, atunci când vacile şi boii pe care i-ai mai invitat (în platou sau în public) îşi bat joc de el, temperează-i. Când sună Nikita, vaca şefă, nu o lăsa să-l înjure şi să-şi demonstreze, astfel, şi ea, clasa. Băiatul e prostuţ, dar nu mă atrage deloc ideea unei emisiuni în care este speculată prostia, în care se promovează circul şi bătaia nemiloasă de joc... Poate îi atrage pe alţii, pe fanii Magdei Ciumac, ai Alinei Plugaru şi ai lui Sexy Brăileanca.

Depinde de (prost) gust.

linkurile cu emisiunea Antenei aici (prima parte) şi aici (a doua).

Aparenţele

sau Cu ce se ocupă de fapt muncitorii bădărani care vă agaţă pe stradă

O şansă pierdută

De ce Angelina Jolie nu va fi niciodată imaginea unei companii de anticoncepţionale? Uite de ce.

Interzis minorilor

Cică Mihaela Rădulescu ar vrea să facă o emisiune pentru adulţi la Radio Zu. În momentul acesta îmi vin în minte atâtea referinţe subtile, acide şi răutăcioase la adresa ei şi a lui Dani [Otil], încât nu mă pot decide pe care să le postez.

Inventar

E interesant să ai fraţi şi surori mai mici. Şi e şi mai fain când colegii surioarei tale îţi dau motive de râs (sau de plâns, depinde) aproape încontinuu, astfel încât la 17 ani am ajuns şi eu să fac parte dintre cei care bombăne generaţia tânără. De departe cele mai trei bune faze pe care le-au produs colegii Florianei sunt după cum urmează.

Numele
Când a ajuns la şcoală, am fost de-a dreptul uimită de originalitatea părinţilor în ceea ce priveşte numele copiilor lor. Generaţia mea a reuşit să scape ca prin urechile acului de super-numele Isaura şi J.R., în schimb la ei e plin de nume exotice (Rafael, Orlando, Eric). Adevărata lovitură a fost însă noul lor coleg, care a ajuns abia într-a cincea să reprezinte minunatul nostru liceu. Pe copil îl cheamă Mark Anthony... Chiar Mark Anthony Cocârcă, nume ce reuşeşte cu brio să intre în lista celor mai stupide nume pe care le-am auzit şi despre care am scris.

Vedetele
Nu genul de vedete care umblă prin Obsession Bamboo, ci chiar vedete pe bune, care la 9 ani au şuviţe blonde şi roşcate, se îmbracă sumar şi fac playback pe scenă. Prunca respectivă a părăsit colectivul clasei anul trecut, dar am avut timp să ne dăm seama că nu prea era vinovată de nimic, la o serbare de Crăciun unde mămica ei a venit vopsită în 3 nuanţe de albastru pe păr. Din păcate, nu şi copila are vârsta ei, dar se mai fac uneori şi astfel de confuzii, unde supraestimăm liberul arbitru al bebeluşilor iubitori de haine originale.

Filmele
Aici deja nu mai e comic, e pur şi simplu revoltător. Să facem un mic sondaj de opinie... Amatorilor de pornache care îmi citiţi blogul, ia ridicaţi mâna câţi pe la ce vârste aţi început cu cinefilia? Nu de alta, dar am impresia că pe câţiva v-au cam întrecut o mână de copile de a cincea, în frunte cu una din colegele Florianei [surioara e fată serioasă, ea nu a stat cu ele]. Tipa şi-a adus laptopul, DVDuri şi toate cele într-o excursie şi a dat liber la clipuri video edificatoare din sfera video-"artistică" a reproducerii umane.

Nu-i dau numele copilei din respect pentru mamă-sa, care, în cazul în care nu ştie ce copil are şi ajunge la mine pe blog, să nu primească lovitura dură de la mine. Ceea ce e mai important este publicul. Nu băieţi proşti, nu oameni trecuţi de 18 ani. Filmele au rulat pentru câteva copile de 11 ani, care abia şi-au şters mucii de la nas, d-apoi să înţeleagă ce se întâmplă cu alte fluide omeneşti [scuzaţi-mi vulgaritatea].

Dar noi scoatem din programa de clasa a opta Mioriţa şi Baltagul, ca bieţii de ei să nu fie traumatizaţi. Credeţi-mă că şi eu aş fi traumatizată dacă la 10 ani aş avea un nume precum Cleopatra Beyonce Ciorogârla, poze în tanga pe hi5, câte un meleon pe zi pentru haine originale şi filme porno pe laptop.

O problemă de valori

Am dat azi dimineaţă peste începutul unui reality show despre modelling de pe Discovery Channel. Ceva cu Petra Nemcova şi 6 modele care tot ceea ce îşi doresc este un contract cu agenţia Next (Credeţi că e acelaşi Next care te ia de pe stradă şi îţi cere 50 de RON ca să-ţi pună pozele pe net şi promit să te contacteze ulterior pentru o carieră în modelling? Pentru că eu nu cred.)

În fine, era printre cele 6 norocoase un tipă slabă cât un ţâr, cu o faţă superbă. Problema era la corp. Se pare că tipa, care era cam cât jumătate din mine, are nevoie de 85-89 de ţenti peste şolduri ca să fie perfectă şi superiorii au trimis-o iute la o tură de slăbit cu un antrenor de aerobic. Asta era destul cât să mă revolte dar, în mod surprinzător, nu asta vreu să comentez.

Ceea ce mi s-a părut interesant a fost cum una dintre celelalte fete încerca să le convingă pe restul, în absenţa slăbuţei cu pricina, că slujba de modelling este perfectă. Aşadar, poate că trimiterea acelei colege perfecte la aerobic pentru a deveni şi mai perfectă nu este atât de crudă precum pare.

Modellingul este singura slujbă unde eşti plătit ca să ai grijă de tine, să mănânci sănătos şi să arăţi bine, pe când în lume sunt atâţia oameni plătiţi prost, supraponderali şi care nu au timp să se îngrijească, încheie tipa

Aici intervine problema de valori. Aici este unde eu şi modela de faţă de diferenţiem. Uite că dacă idealul ei în viaţă este să se înfometeze şi să facă execiţii de slăbit până ajunge la 85 de centimetri pe şolduri, doar pentru că e plătită bine, idealul meu este ca, în viitor, să îmi placă ceea ce fac. Chiar dacă voi fi grasă, urâtă şi neîngrijită, cum presupune domnişoara de faţă, măcar să fiu împlinită. Să am o slujbă creativă, nu una în care să se zgâiască oamenii la mine doar pentru fizic.

Nu mi-aş dori să fiu model. Puteţi spune că sunt ipocrită, că orice fată şi-ar dori să fie model*, doar că majoritatea nu arată destul de bine încât să aibă această şansă, dar ia uitaţi-vă puţin la feţele lor într-un reality show precum cel de pe Discovery, la feţele lor în afara podiumului, şi cum încearcă ele să se convingă că cei care le înfometează le vor binele.

Ce-ar fi să începem să ne îngrijim şi intelectualo-spiritual, nu numai fizic? Există Pilates pentru minte şi suflet? Sau astea nu trebuie să ajungă şi ele la dimensiuni standard?

----
* e drept că m-am visat la viaţa mea cântăreaţă, designer vestimentar şi prezentatoare tv. Doar am avut şi eu copilărie... şi încă o am, din punct de vedere legal, până în ianuarie.

Oh-la-la

Am văzut ceva din emisiunea Andrei de la ProTv şi tot nu îmi pot da seama de ce trebuie ea să se facă de toată jena la televizor când are o carieră bunicică în muzică? Nu ascult muzica ei, însă trebuie să recunoc că voce are ce are, aşa că de ce mai trebuie să facă şi pe moderatoarea?

Ca să arate amândoi, şi ea şi Măruţă, cât de deştepţi şi talentaţi sunt ei. Şi cât de multe lucruri ştiu să facă pe lângă a-şi lăuda consortul/a.

Emisiunea nu va avea viaţă lungă pentru că nu e live şi e făcută în stilul ăla nouăzecist al ProTv-ului, cum erau Ştii şi câştigi. Ei, aşa e şi Oh-la-la, unde nu contează că cânţi bine, ci doar că cânţi corect.*

*cu aproximaţie motto-ul lor

Top 5 desene idioate, plăceri vinovate

Tot timpul mă lovesc de desenele tâmpite de pe Cartoon Newtork, Jetix sau Minimax şi am tendinţa să mă iau de ele pentru idioţenia pe care o promovează şi cum strică ele noua generaţie... Însă ar fi cazul să recunosc şi eu că până nu demult îmi petreceam timpul cu o serie de desene la fel de tâmpiţele şi din care nu se poate învăţa nimic util. Nu elevate ca Dexter's Lab sau Johnny Bravo, ci pur şi simplu desene de proşti, dar în faţa cărora nu te poţi opri din privit. Fără să mă întind la vorbă, iată topul celor mai tari plăceri animate vinovate, după umila mea părere.

5. I am Weasel.
Dar nu Weasel, ci I R Baboon face tot spectacolul. Eram în stare să mă uit la porcăria aia foarte mult timp dacă nu o dublau în română, când toată savoarea vocilor retarde, bancurile de limbaj şi chiar superbul generic au fost stricate de admirabilii actori de la Zone Studio Oradea. I am Weasel şi I R Baboon nu erau altceva decât eterna confruntare a inteligenţei cu stupizenia şi cei care nu înţeleg asta, ori nu s-au uitat destul, ori nu au o înţelegere artistică aşa profundă...


4. Courage the cowardly dog
Courage era chiar tare. Ţin minte că mama nu îl suporta când îl vedea că zbiară din toate puterile şi dezgoleşte super-dantura aia a lui. Dar Courage era mai mult decât un desen idiot... Courage era simbolul sacrificiului pentru iubire. Sigur că era laş, sigur că toţi monştii cu care avea de a face erau îngrozitori, dar era vorba despre the things he does for love. Unde mai pui că Eustace şi Muriel erau două stereotipuri prinse superb de către producătorii serialului.


3. Cow and chicken
Nu, ăsta chiar nu avea mesaj. Personajele erau oribil desenate, totul era foarte scârbos, însă era ceva în conflict, în poveste, în felul în care Supercow (care vorbea spaniola de baltă) îl salva pe fra-su de la greu de fiecare dată. Să fi fost rolurile lui Red Guy (tipului roşu)? Faptul că părinţii vacii şi puiului nu aveau nimic mai sus de talie? Nu voi şti niciodată. Oricum, locul 3 revine senzaţionalului Cow and Chicken.


2. 2 stupid dogs
Hai că era tare. Deja mult mai complicat decât cele de pe locurile 5-3, personajele erau bine creionate, de la 2 stupid dogs începând, până la tocilara mică cu părul roşcat, tipul mare şi agresiv care apărea tot timpul (mai ceva ca Red Guy) şi versiunea vulgarizată de Scufiţa Roşie. Cum să nu iubeşti 2 stupid dogs când sunt atât de stupizi? Ce să mai vorbim de Super Secret Squirrel care era pe post de bonus.

(introul era banal, aşa că vă delectez cu episodul cu Red)

1. Sheep in the big city
No Comment. Era pur şi simplu genial.

Diaconescu în chiloţi de table

Am trăit s-o văd şi p-asta! Mi-a spus azi un coleg că a văzut faza în direct, dar nu am crezut că e chiar aşa grav...

Ai zice că OTV e o jucărie de-aia de copii, la cutie, cum era pe vremuri Să ţesem frumos, dar în varianta TV. Îmi şi imaginez că ar fi o afacere bună să vinzi kituri Do It Yourself TV cu

• garsonieră
• frecvenţă de emisie
• un caz de dispariţie/crimă atroce/viol cu babe
• doi cocalari
• o tipă machiată strident care îşi dă cu părerea deşi nu ştie despre ce vorbeşte
• un câştigător de categoria a treia de la Loto

Într-o seară, în lipsa vreunui subiect real de conversaţie (ca, de exemplu, ce mai face Elodia?, când se apucă Madga de spălat maşini? etc.), Dan Diaconescu joacă table în direct cu Florin Călinescu. Exact acelaşi lucru pe care l-aş fi văzut dacă aş fi trecut prin parc pe la seniori (deşi era riscul să văd şi şah pe acolo, şi să-mi explodeze creierul), atât că Dan Diaconescu şi Florin Călinescu nu purtau doar maieu alb pătat cu transpiraţie şi ciorbă de burtă.

Altfel, nimic senzaţional. În asta constă savoarea OTV, în amestecul de reality tv, producţie regizată, scandal şi talk-show... Dar eu mă întreb de ce nu a apărut în dreapta imaginii un poll cu SMSuri, să pună lumea pariuri.

Cine va câştiga jocul de table?

• Dan Diaconescu - 60%
• Florin Călinescu - 40%

Aşteptăm şi alte megavedete la OTV, să vedem cum îi bate Diaconescu pe Ogică la poker, pe Oana Zăvoranu la bambilici şi pe Vadim la Monopoly.

Iaca şi înregistrarea, să nu zici că vorbesc tâmpenii.