Erau mai demult cărticelele acelea mov cu codul bunelor maniere din care ţin minte că ne citea şi doamna învăţătoare. Am observat că pe unele ediţii, ceva mai recente, scrie Codul bunelor maniere astăzi. Şi stau să mă gândesc de unde până unde se poate aplica ASTĂZI un set de reguli din secolul trecut, care ţine mai degrabă de obiceiurile gentlemanilor cu joben şi domnişoarelor pudice - oribil cuvânt! - cu crinoline şi umbreluţe de soare. De fapt, nu sunt eu cea care se întreabă toate astea, ci doar constat cum se comportă cei din jurul meu.
Îmi pare rău că nu sunt o ţaţă şi că nu pot spune oricui ceea ce gândesc. Sigur că, mai apoi, regret că nu i-am zis ţugulanului că e ţugulan, sau bădăranului că e bădăran, dar asta e altă poveste. Şi apoi cam degeaba scriu pe blog, dacă nu aude cine trebuie să audă.
Nu sunt deloc o fiinţă împotriva umorului şi pot accepta glume dintre cele mai deplasate, atâta timp cât sunt făcute de prietenii mei sau de cunoştiinţe apropiate. Nu e mare filosofie: dacă ne-am jucat în nisip când eram mici sau dacă ne-am julit genunchii pe uliţă, dacă ne jucam mâţă în curtea şcolii sau chiar dacă am discutat împreună despre pseudoreverberanţa etico-morală contrastantă a intrinsecului uman în ipostaze beligerante/pacifiste, atunci poţi să faci bancuri despre mine. Altfel nu.
E o chestie de fineţe... Dar hai că se poate!
