Astăzi am fost la marea adunare a suporterilor Universităţii Cluj, băieţi simpatici, din peluză + sămânţarii din tribune. Fulare, steaguri, cântece... printre care şi dragul meu Din dragoste pentru culori, eu voi cânta mereu/Şi nimeni nu mă va opri, aici e locul meu!
Şi am văzut în ochii suporterilor, aşa cum văd întotdeauna când sunt în peluză cu ei (şi nu la televizor, unde apar numai golanii care se declară fani "U" de dragul bătăilor), că merită o echipă mai bună. Toată înfocarea cu care cântăm, toata pasiunea pe care o punem în strigăte, toate răguşelile noastre şi speranţele cu care intram pe poartă la Ion Moina, zâmbindu-i portarului... oare toate acestea nu merită un răspuns din partea a 11 oameni care aleargă după o băşică?
În faţa Primăriei, se striga "Stadion! Stadion! Stadion", însă printre două exclamaţii se mai auzea şi câte un dezolant "Echipă..."
La ultimul meci al Universităţii în liga I, când a pierdut cu CFR, am plâns. Curgeau şiroaie lacrimile pe faţa mea şi tata, care a venit cu mine la meci, încerca să mă liniştească. Îmi spunea că "uite, CFR erau în divizia C şi în numai 6 ani au devenit campioni. Lasă, că aşa va fi şi cu Universitatea. Va veni cineva cu bani şi va face echipă...". Îmi spunea câte-n lună şi-n stele. Însă ştiam că atunci a murit Universitatea mea. Că nimeni nu va veni cu bani să ne scoată din c**at, că în curând de vom uza vocile pentru o echipă de liga II, sau poate chiar III.
Şi nu îi învinuiesc pe mahării care au spălat bani sau pe cine vrea să facă mall pe locul fostului Ion Moina. Învinuiesc toată generaţia asta plină de apatie, în care sportul nu mai este sport sau competiţie, ci femei, cluburi, freze gelate, salarii imense şi presa gâdilând orgoliile jucătorilor buni. De ce să conteze proştii ăia şi mitingul lor? De ce să joc mai bine pentru miile de suporteri care îşi pun speranţele în mine? De ce să fac efort când am aceleaşi performanţe la gagici şi la alcool?
Credeţi că se rezumă numai la sport? Dimpotrivă, e o boală înfiorătoare, care parcă stă să clatine tot ceea ce au vrut să construiască părinţii, bunicii noştri şi toţi cei care au murit încercând să facă o lume mai bună. Pentru că noi suntem generaţia care trebuia să aducă viitorul. Viaţa 2.0. Atitudinea socială, implicarea, performanţa. Trebuia să fim aprigi, trebuia ca totul să fie, pentru noi, o provocare. Şi fiecare provocare trebuia câştigată.
Nu am devenit ceea ce trebuia să devenim. În schimb, bine că avem telefoane cu Swarowski şi Audi A seis.
