Am stat pe gânduri mult. Am cujetat, cum s-ar spune. Şi am ajuns la concluzia că adevăraţii extremişti sunt cei care se numesc open-minded. Sigur, pare un paradox. Extremismul înseamnă, prin accepţiune generală, a vedea lumea doar dintr-un singur punct de vedere (toţi ca mine sunt buni, toţi ceilalţi sunt proşti/răi) şi a fi ascociat unui grup. However, mă îndoiesc că ăsta este extremismul. Mă îndoiesc că Noua Dreaptă sunt extremişti. Mă îndoiesc că TLP e extremist. Mă îndoiesc că Naomy e extremist(ă). Mă îndoiesc că pocăiţii sunt extremişti.
Asta pentru că toate aceste grupuri suferă de o oarecare organizare. Pe de altă parte, a îţi forma o opinie care nu se află sub umbrela unui grup generic, asta da! Asta da extremism! Să nu aderezi la un grup fix. Să nu fii nici de extremă dreapta, nici de extremă stânga, să nu crucifici homosexualii, dar nici să nu îi vrei mozolindu-se pe garduri. A fi de extremă, după cum o judec eu la momentul de faţă, este a fi diferit. Este a avea curajul să spui "da, dar", sau "e posibil", în loc de a vedea lucrurile alb sau negru. Prin asta şi numai prin asta ne mai putem poziţiona oarecum la o extremitate a societăţii.
Cum am ajuns la concluzia asta? Mulţiu oameni din jurul meu au tendinţa să judece. Să se transforme într-un judecător al lui X şi al lui Y, în cineva care are putere de decizie asupra altora. Cine suntem noi, să spunem cum ar trebui să sfârşească unul sau altul, cum ar trebui să fie pedepsită o persoană oarecare? De când ne credem Dumnezei peste ceilalţi?
Uneori, oamenii au tendinţa să mă dezamăgească. Cred în oameni, din principiu. Dar, de fiecare dată, se trezeşte câte cineva să-mi spulbere părerea bună despre lume. Dar continui. Nu sunt nici salvatoarea sufletului nimănui, nici nu am vreo putere asupra convingerilor altora, drept pentru care până mâine îmi vor trece şi nervii ăştia extremişti şi voi reveni cu postări care să vă distreze.
C-aşa-i în tenis.
