Let's not do it

În primul rând îmi cer scuze celor care s-au implicat, sau vor, vreodată, să se implice în Let’s do it Romania. Îmi cer scuze față de voi, pentru că voluntariatul e un lucru nobil, frumos, pentru că aveți intențiile cele mai bune și pentru faptul că vă puteți mobiliza în atingerea unui scop. Însă nu mă pot abține să nu observ că acest program este absolut inutil și chiar dăunător.

Scena 1 - “Un mârlan”

Decor de pădure. În centru, un bărbat cu burtă și tricou mulat mai scurt decât burta (să se vadă cam 20% din partea care se revarsă peste pantaloni). Lanț de aur, țigară nașpa în colțul gurii, PET de bere ieftină în mâna dreaptă. Lângă el, un grătar încins, Dacia cu ușile deschise și muzica dată tare (poate fi orice de la Guță la semi-etno, plus un pic de Inna, ca să vadă lumea că ascultă muzică românească de calitate).

Mârlanul nostru a strâns deja o grămăjoară considerabilă de gunoi. Și, prin grămăjoară, nu mă refer la genul de stivă strânsă într-un singur loc, pentru a putea fi mai ușor pusă în saci și dusă la gunoi. Mă refer efectiv la lucrurile împrăștiate pe aria în care mârlanul și-a făcut grătarul. Țipla de la micii de Carrefour, PET-urile cu sucul ăla infect pe care îl beau copii (Action-American Cola și/sau ceva poșircă de tutti frutti cu gust de ceai la granule), PET-urile de bere pe care nu le ține momentan în mână, doze de bere, ambalaje de ciocolată pentru desert, zeci de mucuri de țigară (câteva stinse înainte de a le arunca) că doar a venit să respire aer curat... e nevoie să continui?

Scena 2 - “Voluntarul”

În scenă își face apariția un tânăr sau o tânără cu pungi de gunoi și mănuși, care strânge, cu dăruire, gunoaiele mai sus enumerate. Se plimbă pe toată aria mârlanului și își varsă mațele pe dos adunând tot felul de scârboșenii aruncate de mârlanul nostru și de zeci de alți mârlani care au împânzit zona în decursul anului ce a trecut de la ultimul Let’s do it Romania. Dacă mârlanul nostru nu e neam prost, nici măcar nu aruncă cu PET-ul de bere sau cu ultimul chiștoc înspre voluntar. (Aici, dacă țineți minte, mă refer la incidentul cu atleta româncă de talie internațională, care a fost stropită cu bere de niște mârlani, în timp ce se antrena în parc)

Scena 3 - “Boierie”

O idee miraculoasă, fantastică, incredibilă, încolțește în mintea mârlanului nostru. Cineva totuși curăță gunoiul. Probabil că băieții cu sacii erau oamenii de serviciu ai pădurii... În definitiv, totul are sens acum: de ce și ceilalți mârlani pe care îi cunoaște aruncă gunoaie pe jos, de ce nevastă-sa își poate lăsa tampoanele prin pădure, de ce el poate să fertilizeze pământul cu zeci, sute, mii de PET-uri! Pentru că “proștii ăia” strâng după el!

Cortina se trage, cu mârlanul țipând de plăcere.

De ce această mică scenetă? M-am revoltat și anul trecut împotriva programului, dar nu mai țin minte să fi scris. Și atunci, Călina, dragă, de ce te revolți acum? Răspunsul e simplu. Eram la sală zilele trecute și, acolo, televizoarele sunt lăsate pe diverse programe, dar fără sonor. Așa că mi-au picat ochii pe o reclamă la Let’s do it Romania, făcută cu vedete din ograda PRO TV-ului și... șiii... cu o fetiță de vreo 7-8 ani, cu PET-uri și gunoaie în mână. Repet că nu aveam sonor, deci nu știu ce a spus, dar imaginea unei fetițe ducând la tomberon gunoaie aruncate de scursurile societății m-a făcut să înnebunesc.

Ca viziune politică și socială, eu sunt libertariană. Asta înseamnă așa: omul să facă ceea ce vrea și ce dorește atât timp cât nu incomodează pe alt om, iar implicarea guvernului să fie minimă. Or, în momentul în care copiii își riscă sănătatea (totuși, la o vârstă fragilă!) ca să facă curățenie după un gherțoi infect, atunci să fie amendat până la mama naibii gherțoiul, și dacă nu scoate banu de amendă serioasă, să stea la răcoare o noapte-două. Să fie pe bază de serios. Și să vezi cum, de atunci încolo, vor aduce sacii de plastic după ei la grătare. Dresați oamenii ăștia, nu îi încurajați.

ParaPlacebo

La sugestia bunului meu coleg Turcu, căruia i-am asignat deja o carieră de rezervă, în caz că Politehnica nu îi va prii (vorbim despre asta puțin mai târziu, chiar în acest articol), am ajuns la concluzia că suntem de-a dreptul invadați de produse miraculoase, fenomenale, dar fără niciun efect. Nu, nici măcar nu mă refer la produsele homeopate din rășină de mumie, care vindecă totul de la cancer la hemoroizi și de la impotență la acnee, ci mă refer la produsele destinate uzului zilnic, ce promit schimbări majore în ceea ce privește modul în care arătăm sau ne simțim. Dar, să o luăm metodic și sistematic.

Povestea începe cu teleshoppingul care, de pe vremea italianului cu Cadooo încoace a evoluat mult prea mult. Or, la teleshopping se prezintă în general două categorii de produse. Prima o constituie obiecte de uz casnic: cuțite și răzătoare care taie fierul, pixuri care țin o viață întreagă și scriu aproape singure, role de zugrăveală destinate amatorilor etc. În timp ce această primă categorie este prezentată mai tot timpul ca un soi de miracol al cercetării științifice moderne, care a reușit să obțină cea mai tăioasă lamă sau cel mai eficient aspirator din toată istoria modernă, a doua categorie e, aparent, miracolul întrupat în creme care șterg ridurile în Photoshop și aparate care te fac să arăți a fotomodel în cinci minute.

Penn&Teller aveau mai demult un episod în care râdeau de un star porno care făcea reclamă la un produs minune care mărea anumite organe... la care starul cu pricina, dată fiindu-i meseria, era destul de înzestrat. La fel, aparatele de “fitness” de la teleshopping sunt toate promovate de gagici bune, bărbați cu pătrățele pe abdomen și eventual foste gravide care dau bine în pozele before/after. Oamenii respectivi nu au slăbit/nu s-au tonifiat folosind AbDomener sau mai știu eu ce șmecherie, ci deja erau așa sau au slăbit din motive naturale (sportivii se îngrașă temporar dacă sunt accidentați și nu pot face sport, femeile slăbesc după naștere). Bineînțeles că din imagini nu lipsesc grăsanii sau urâtele cu expresii faciale încordate, ce folosesc metode clasice și nu au trecut încă la superaparatul prezentat, care e utilizat doar de gagici în sutien și cu zâmbete perlate pe buze. Am auzit inclusiv lozinca de marketing “Produsul X vă poate schimba viața... fără a vă schimba viața!”. Și acum surpriza: aparatele care funcționează sunt chiar cele care provoacă expresii faciale încordate, înjurături și transpirație! Nu se poate slăbi fără efort și/sau dietă. Nu se poate slăbi dacă îți pui o curea cu tremurici peste burtă și te așezi în fața televizorului, alături de o găleată de KFC. Dar oamenii cred.

Și oamenii ar crede orice atâta timp cât li se promit rezultate maginice, incredibile, fenomenale în viața de zi cu zi, în bunăstarea generală, sănătate și viața amoroasă. Și așa ajungem la punctul central al articolului de astăzi, care e un aparat ce protejează de arme psihotronice. Nu are rost să căutați pe wikipedia cu ce se mănâncă termenul de psihotronică, pentru că aparent e o varză totală cu cercetători care pun în evidență lucruri pe care știința nu le poate evidenția (atunci ce fel de cercetători sunt ăia?), e biofizică și totuși e parapsihologie, dar e știință... Ați înțeles ideea. Așadar Turcu mi-a trimis astăzi o listă de cutii negre cu beculețe care sunt vândute ca dispozitive de protecție împotriva armelor psihotronice. Protejează și de acțiunea nocivă a electronicelor din casă, stimulează prosperitatea și gândirea limpede și, nu în ultimul rând, împlinesc și dorințe! E drept că pentru mai multe dorințe trebuie un aparat mai sofisticat și bani mai mulți. Optimizează apa (??), iar unul dintre dispozitive poate chiar crea băutura dragostei. (Aia poate și bunică-mea cu strugurii din grădină...).

Iar omul face o afacere. Poate crede, poate nu crede în aceste minuni ale științei moderne care apără de vrăji, dar, oricum ar fi, vinde cutii negre cu LEDuri la prețuri mult mai mari decât suma componentelor. Această meserie și-a adjudecat-o și Turcu, pe post de meserie de rezervă, așa că i-am urat, din tot sufletul meu, să-i apară fața pe autobuze și pe coperțile revistelor, ca “Omul care a făcut avere din arme psihotronice”. Pentru că oamenii ar crede absolut orice, cât timp li se promit efecte răsunătoare.

Marionete și glume de oftică

Clipul franțuzesc cu marionete ironice la adresa românilor e vechi de o săptămână. Asta înseamnă că e atât de vechi, încât nu mai are de ce să bântuie ziarele online, și totuși o face. Cel mai probabil o face din cauza unor comentatori avizi de scandal și a unor supărăcioși cronici, care aplică un dublu standard de tipul “frate, e de râs când scoțienii sunt zgârciți, evreii sunt bogați, francezii sunt lași, somalezii sunt nehrăniți, iar americanii sunt grași și proști, dar când românii sunt cerșetori, așa ceva nu se mai poate!”

Mă enervează oamenii care nu au simțul autoironiei. Da, în viața reală, am văzut mai multe reclame la produse anti-păduchi la francezi decât la noi. De altfel, am citit pe Internet cum că până și saloanele de top de la ei au în ofertă tariful pentru despăduchere. Da, în viața reală nu suntem cu toții cerșetori, hoți, cocalari. Da, Parisul e plin de “homeleși”. Dar nici lița nu a fost inventată când doi scoțieni au găsit simultan un penny, nici cântarul somalez nu afișează, în loc de 30 kg, “Urcați-vă pe rând.” Faceți diferența între glume și realitate. Aș fi jignită dacă un prezentator francez ar spune că toți românii sunt păduchioși cerșetori, dar când o face o marionetă într-un show de glume... las-o moartă.

Plus că și-au bătut mai mult joc de francezii lor decât de români. Johnny Hallyday a sărit și el ca ars, că de ce au zis ăia că are nevoie de cască de ureche, de prompter, de sufleur și de dublură pe scenă? Da' Jacques Chirac le-o fi comentat pe Internet?

Triunghiuri amoroase și alte personaje fictive

M-am uitat ieri a nuștiucâta oară la The Phantom of the Opera, cea din 2004. Și am constatat că, aproape orice film aș vedea, eu țin cu cine nu trebuie. Problema apare mai ales când gagica principală are de făcut o alegere sentimentală, având la dizpoziție un păpușel penibil și un bărbat adevărat.

Așadar, unul dintre pretendenții lui Christine Daee (soprană aspirantă) este Raoul, prietenuțul ei blond din copilărie pe care nu l-a văzut de vreo zece ani și care între timp s-a ajuns conte din soiul care stă toată ziua pe fund și miroase trandafirii din grădină, care e romantic și se plângăcește cu vreo două ocazii în timpul filmului. Celălalt e Fantoma de la Operă, care nu e chiar fantomă ci e un geniu muzical cu un palat mare ascuns în nivelul inferior al Operei. Totodată, el a învățat-o pe Christine să cânte ca o profesionistă, deci au și interese comune. Defectul lui fizic este că e Gerard Butler minus 30% din față, care e acoperită de o mască. Dar, totuși... Gerard Butler!

În X-men, care îmi plăceau la nebunie când eram mică, în ceea ce o privea pe Jean Grey, țineam tot timpul cu Wolverine. Adică ce fel de putere penibilă are Cyclops? Tot timpul e cu ochelarii ăia de Lady Gaga și nici nu îndrăznesc să intru la enciclopedia de bancuri pe care le pot face referitoare la lipsa de control asupra propriei fiziologii (probabil pentru că v-ați prins deja la ce bat). Wolverine, în schimb, era genul de tip care ar fi înjunghiat pe cineva pentru gagică-sa. Și nu mă refer în sensul de cocalar infect, ci în sensul că era bine înfipt în situație. Avea o superputere mișto, avea motocicletă și bea bere.

Situația e similară și atunci când, într-un serial, apare pur și simplu un personaj pe care producătorii vor să îl accept imediat ca fiind cel mai bun lucru ce s-a întâmplat până acum serialului. În Two and a Half Men, când Charlie era gata-gata să se însoare cu Chelsea, tipa mă enerva la culme. Când au schimbat-o pe Allison Cameron cu Thirteen în House, și toți colegii mei îmi explicau cât de bunăăă e asta nouă, eram convinsă că dr. Cameron arăta mult mai bine. Și, nu în ultimul rând, în How I Met Your Mother aveam o profundă antipatie pentru Stella.

Probabil e faptul că sunt atât de convențională în restul lucrurilor pe care le fac, încât mă revolt împotriva personajelor fictive. Pur și simplu nu pot ține cu personajele cu care vor ei să țin.

Lenea inginerului

Îi povesteam la tata acum vreo oră despre momentele inginerești pe care le am din când în când, ultimul datând chiar de seara trecută când mi s-a făcut frig și am decis să îmi iau pilota din dulapul de sus. Dulapul fiind atât de înalt și eu atât de mică, mă gândesc să îmi trag un scaun și să mă urc pe el, gând imediat anulat de o cantitate impresionantă de lene. Motiv pentru care deschid ușa de jos a dulapului, mă servesc cu un umăraș și agăț pilota cu cârligul acestuia. Așadar dintr-o combinație de lene, spirit Politehnist și deficit de înălțime, am ajuns în starea aia tipică 9gag în care am făcut o banalitate, dar mă simțeam... destul de awesome.

Și tata a propus următoarea ipoteză: Că știința s-a făcut din lene. Că omul ar fi putut săpa liniștit și cu mâna dar un țăran, cum ședea el liniștit, s-a gândit că “La ce bun să scurm eu în pământ? Las’ că dacă trage animalu’ bucata asta de fier tăt atâta îi”. Ei bine, am trecut mental prin multe descoperiri istorice și nu am prea găsit invenții sau descoperiri nejustificabile prin lene (direct sau indirect).

Deci, sunt savanții și inginerii mai leneși?

Prin Paris

Dacă ultimul post, cel de săptămâna trecută, compara obiectivele-vedetă din acea săptămână, am să trec acum la alte două comparații. Una dintre ele este legată de micuța mea ceartă cu Luvrul și anume consider că Musee d’Orsay e un muzeu de artă care îmi vorbește mult mai mult mie, ca profană, decât o face Luvrul. Probabil din același motiv vechi al meu cu calitatea deasupra cantității. Orsay e aerisit, clădirea e frumoasă și obiectele de artă sunt frumoase și mai ales puse în valoare prin rame frumoase, plasare în spațiu și așezare pe categorii.

A doua comparație este între cele două parcuri de distracții pe care le-am vizitat, Disneyland (duminică) și Parc Asterix (miercuri). Ei bine, Disneylandul, pe lângă faptul că este enorm de scump (~230E pentru trei persoane, incluzând intrare, transport și mâncarea de acolo), este destul de diferit față de Disneylandul pe care mi-l imaginam. Orășelul arată superb, dar, privind mai în detaliu, la fiecare clădire, am fost dezamăgită să văd mult mai multe restaurante și magazine de suveniruri decât efectiv atracții. Mă așteptam să mă dau în multe caruseluri, să fie prințese, să fie câte o aventură fantastică la fiecare 2-3 căsuțe. În schimb, la fiecare 2-3 căsuțe era câte un magazin cu aceleași suveniruri scumpe sau un restaurant cu specificul zonei (adică în FronteerLand erau restaurante de tip wild west, în DiscoveryLand erau cu tentă futuristă etc.). Nu l-am văzut pe Mickey nici măcar odată, însă a fost o paradă tare frumoasă cu personaje din filmele Disney, pe care am văzut-o cu soră-mea și am schimbat câteva răutăcisme tipice (că Aurora arată a travestit, că prințul lui Cenușăreasa e cam gayuț etc.).

Mi-a plăcut mai mult Parc Asterix. E drept că mai puțină lume a auzit de Asterix și Obelix decât de Disney și probabil că eu și soră-mea avem o cunoștiință mai mare decât media a celor două personaje, având în vedere că prin tinerețile noastre am citit toată colecția de comic-uri Asterix de la bibilioteca Centrului Cultural Francez. Și totuși, deși am văzut și în Parc Asterix magazine și vreo 3-4 restaurante, parcă proporția de atracții a fost mult mai mare. Ne-am dat în toate caruselele, exceptând ăla mare și groaznic care te dă peste cap de patru ori. Am fost prin fiecare colțișor de parc și peste tot erau surprize plăcute: show-ul legionarilor romani, show-ul de dresaj de delfini (care a fost awesome, n-am văzut așa ceva în viața mea), Asterix, Obelix, Panoramix și Cacofonix ca personaje cu care puteai să îți faci poze... O altă surpriză a fost faptul că montangne-russe-ul Tonnere de Zeus nu avea o pantă așa lină cum părea de la depărtare, ci mai degrabă un picaj de mare viteză. Știți pozele alea pe care vi le face în căderi când toată lumea țipă, iar apoi vi le arată și, dacă vreți, le cumpărați la prețuri piperate? Soră-mea a ieșit cu mutra de “Wooow ce faaaain ne distrăăăăăăm!”, în timp ce expresia mea zice: “O să murim. O să murim. O să MURIIIIIM!”. Senzații faine pe acolo.

Ne mai citim.