Triunghiuri amoroase și alte personaje fictive


M-am uitat ieri a nuștiucâta oară la The Phantom of the Opera, cea din 2004. Și am constatat că, aproape orice film aș vedea, eu țin cu cine nu trebuie. Problema apare mai ales când gagica principală are de făcut o alegere sentimentală, având la dizpoziție un păpușel penibil și un bărbat adevărat.

Așadar, unul dintre pretendenții lui Christine Daee (soprană aspirantă) este Raoul, prietenuțul ei blond din copilărie pe care nu l-a văzut de vreo zece ani și care între timp s-a ajuns conte din soiul care stă toată ziua pe fund și miroase trandafirii din grădină, care e romantic și se plângăcește cu vreo două ocazii în timpul filmului. Celălalt e Fantoma de la Operă, care nu e chiar fantomă ci e un geniu muzical cu un palat mare ascuns în nivelul inferior al Operei. Totodată, el a învățat-o pe Christine să cânte ca o profesionistă, deci au și interese comune. Defectul lui fizic este că e Gerard Butler minus 30% din față, care e acoperită de o mască. Dar, totuși... Gerard Butler!

În X-men, care îmi plăceau la nebunie când eram mică, în ceea ce o privea pe Jean Grey, țineam tot timpul cu Wolverine. Adică ce fel de putere penibilă are Cyclops? Tot timpul e cu ochelarii ăia de Lady Gaga și nici nu îndrăznesc să intru la enciclopedia de bancuri pe care le pot face referitoare la lipsa de control asupra propriei fiziologii (probabil pentru că v-ați prins deja la ce bat). Wolverine, în schimb, era genul de tip care ar fi înjunghiat pe cineva pentru gagică-sa. Și nu mă refer în sensul de cocalar infect, ci în sensul că era bine înfipt în situație. Avea o superputere mișto, avea motocicletă și bea bere.

Situația e similară și atunci când, într-un serial, apare pur și simplu un personaj pe care producătorii vor să îl accept imediat ca fiind cel mai bun lucru ce s-a întâmplat până acum serialului. În Two and a Half Men, când Charlie era gata-gata să se însoare cu Chelsea, tipa mă enerva la culme. Când au schimbat-o pe Allison Cameron cu Thirteen în House, și toți colegii mei îmi explicau cât de bunăăă e asta nouă, eram convinsă că dr. Cameron arăta mult mai bine. Și, nu în ultimul rând, în How I Met Your Mother aveam o profundă antipatie pentru Stella.

Probabil e faptul că sunt atât de convențională în restul lucrurilor pe care le fac, încât mă revolt împotriva personajelor fictive. Pur și simplu nu pot ține cu personajele cu care vor ei să țin.

1 comment: