Micul dejun al campionilor

Ca de obicei, mă simt vinovată că nu am scris demult, deși, tot ca de obicei, am un motiv bun. De data asta este începutul celui de-al doilea semestru, atât de temut de toți cei care au auzit legenda cu “Băăă... Păi în anul 2, semestrul 2, abia aștepți să vină sesiunea, că e mai lejer să înveți la examene decât să tot lucri ca prostu’ la proiecte...”. Să zicem că până acum se adeverește, deși probabil aș fi mult mai relaxată dacă nu aș pleca Sâmbătă în țări străine. Dar, despre asta mai târziu.

Subiectul de astăzi sunt pozele de hipsteri de pe Facebook. Bineînțeles că voi vorbi despre o singură subcategorie, căci a acoperi cu miștouri toate ipostazele penibile pe care le afișează hipsterii pe site-urile de social networking ar fi o muncă sisifică... Și de muncă sisifică am parte destul zilele astea.

Zilele trecute circula pe bloguri un filmuleț în care o tipă sare în piscină, iese la geam să se uite la priveliște și apoi scuipă niște platitudini pe tema “ia uite ce viață am eu!”, cu substrat de “să moară dușmanii mei ce deșteaptă sunt eu și în ce ape mă îmbăiez dimineața”. Filmulețul a fost parodiat de mai multe bloguri, cu tot felul de personaje sărind în cadă și ieșind la pervaz, ironia fină fiind că nimănui nu îi pasă ce faci tu de dimineață, unde te speli, dacă te cântărești și dacă te uiți sau nu pe geam.

Exact în aceeași categorie intră pozele cu micul dejun. Toți hipsterii au impresia că ei sunt singurii din univers care iau micul dejun sau care beau cafea de dimineață. Întreaga lume trebuie să se ploconească în fața micului lor colț din univers în care beau cafea dintr-o ceașcă haioasă sau de la o cafenea de fițe, din categoria care fac inimioare în spuma de la cafea. De la poze vivace cu razele de soare pătrunzând finuț prin fereastra de bucătărie și până la prim-planurile alb-negru ale ceștilor cu văcuțe, toată lumea își începe ziua cu ceva cu totul și cu totul special.

Dacă nu primești și câteva like-uri admirative de la prietenii tăi hipsteri, de-a dreptul hipnotizați de ce artistic ești tu când îți bei cafeaua cu raze de soare și inimioare... tot micul dejun a fost degeaba. A fost mainstream.

Ai trage în Hitler?

Am văzut ieri un documentar, stupid de altfel, în care oamenii de pe stradă erau întrebați, printre altele, dacă l-ar ucide pe Hitler. Adică, transportați prin timp în epoca lui, având o pușcă cu lunetă și cale liberă glonțului, ar trage?

Problema e mult prea elaborată, însă nu cred că aș apăsa pe trăgaci. Istoria recentă s-a construit în mare parte pe evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial. Veți spune că Hitler e un singur om, dar el a ucis milioane, deci, matematic vorbind, aș face un bine dacă l-aș ucide. Voi spune că Hitler a ucis milioane dar istoria a învățat din asta și de aceea nu ne putem închipui astfel de orori astăzi. Poate că Răul a trebuit să se întrupeze sub o formă sau alta și poate a fost la momentul oportun, când a putut fi învins. Cine știe ce s-ar fi întâmplat fără milioanele de civili și soldați pierduți în decursul celui de-al Doilea Război Mondial? Război nuclear la scară mare? Un Imperiu al fricii? Autodistrugerea noastră, ca rasă?

Istoria e făcută pentru a fi învățată, nu schimbată și în niciun caz repetată.

Dreptul ca dreptul, dar obligația de a avea copii?

În “Freakonomics”, Steven Levitt și Stephen J. Dubner găsesc o corelație între numărul de ani de educație ai mamei și probabilitatea ca fiul/fiica acesteia să se implice în activități criminale. Mai pe înțelesul tuturor, cu cât mama e mai needucată, cu atât copilul iese mai rău, unde rău înseamnă membru al unei găști, violator, tâlhar, criminal ș.am.d. De altfel, celebrul caz Roe vs. Wade din Statele Unite, care a dus la legalizarea avorturilor în ‘73 ar fi dus la o scădere a ratei criminalității 20 de ani mai târziu, până atunci în creștere alarmantă, efectiv pentru că toți acei copii neiubiți de mamele lor, crescuți în condiții dificile de mahala, nu mai existau.

În primul rând, să clarific poziția mea: sunt pro-alegere, cum ar spune americanii, care au mereu două facțiuni pentru orice problemă (în cazul de față pro-choice și pro-life, deși sincer nu mi se par termeni destul de opuși ca sens precum sunt cele două tabere). Și asta din motive cât se poate de clare, despre care am mai vorbit în posturi anterioare, și anume cazurile de violuri (unde intră desigur orice categorie de abuz sau incest, inclusiv cele dintre fetițele de 9 ani și unchii lor prietenoși, sau bețivanii care au chef să pună mâna pe prospătură după ce și-au băut mințile și și-au bătut bine nevestele), cazurile în care un copil nu poate fi întreținut (fie pentru că deja sunt destui în familie, fie efectiv din lipsa mijloacelor materiale. Important de menționat este faptul că a întreține un copil înseamnă nu numai a-i oferi de mâncare și un colț unde să doarmă, ci și condiții propice în care să se dezvolte și să fie educat) și, nu în ultimul rând, cazurile în care se detectează probleme de sănătate grave la mamă sau la făt.

Nu sunt de acord, în schimb, cu folosirea avortului ca singură metodă contraceptivă, de toate proastele inconștiente care nu știu folosi un prezervativ. Din auzite cică pe vremea lui Ceaușescu nu numai că era interzis avortul, dar nu se găseau pe piață metode contraceptive. Or, scuza asta nu ține, pentru că toate gardurile sunt pline de Durex. Scuza că ești toată inocentă și nu știai că funcția principală a sexului e de procreere sau că ți-a fost rușine să te protejezi e genul de scuză pentru care merită ca genele respectivei să nu mai aparțină omenirii., poate poate ne-om deștepta colectiv... Revenind, da avortului ca “last resort”, nu inconștienței credule.

Dar asta aduce în polemică o chestie cu totul nouă. Pe tot felul de siteuri apar date conform cărora doar un procent infim, de maxim 10% în total, dintre avorturi, ar cădea într-una din categoriile acceptabile descrise mai sus. Aparent avortul ca urmare a inconștienței (repet - după date neverificate), face 90% din numărul total. Iar aici spun atât. Pentru cele 10%, treaba trebuie să rămână legală*. Cine sunt eu să judec linia subțire dintre “am cu ce să-l întrețin” și “n-am”? Cine sunt eu să îi spun femeii dacă mai poate sau nu mai poate crește un copil? Cine sunt eu să aprob nașterea unui copil care nu va fi iubit? Sau care va duce o viață mizeră pe care nu o merită?

*Dacă nu mă înșel, Winston Churchill avea o vorbă: “Eu am dreptate și tu n-ai. Dar pentru dreptul tău de a nu avea dreptate, eu voi lupta până la ultima picătură de sânge.” Eu una m-aș feri ca dracu’ de tămâie să ajung în situația lor, dar pentru dreptul lor la libertate și alegere...

Scurtă reflecție: când cuțitul ajunge la OS

Lucruri de nespus utilizatorilor de Linux:
1. Ce fel de Windows e ăsta?
2. Ok, da’ unde e Internet Explorer?
3. Wow! Are ferestre și iconițe? Credeam că faci totul din cod...

Never again, ați înțeles?

Despre Star Trek, Arghezi și prejudecată

Râdem și glumim destul de des pe povestea cu fetele de la Poli. Dar uneori, e râsul, plânsul, pentru că sunt tare cuprinzătoare prejudecățile precum “fetele nu sunt bune la matematici”, “fetele nu sunt bune la materiile de hard”, “fetele din Poli nu vor să fie în Poli” și altele din aceeași serie. Săptămâna asta, un domn profesor mi-a sugerat să mă apuc de altceva. Era vorba că nu e prea târziu pentru mine, că puteam să mă las de anul trecut, dar mai am timp și acum. Că nu are rost să fac o facultate de teama părinților. M-am gândit mult dacă să scriu despre asta. Am luat în considerare faptul că nu am fost în stare să îi răspund pe loc, precum și faptul că oameni care au terminat Politehnica sau încă sunt în Politehnică îmi citesc blogul. Și totuși, incidentul se reduce la un fapt simplu: niciodată nu mi-a fost rușine cu persoana sau cu personalitatea mea. Așa că, hai să spunem lucrurilor pe nume.

Am desfăcut calculatoare la viața mea. Am pus la loc calculatoare desfăcute de alții și împrăștiate intenționat. Mi-am legat singură Internetul și televizorul. Am configurat topologii de rețele și mi-a plăcut să o fac. Am luat bursă până acum în fiecare semestru de când am început facultatea (sesiunea asta mai am un singur examen, pe care și dacă l-aș lua cu 5 nu îmi periclitează bursa). Am învățat la materii care mai de care mai obscure, urâte, ciudate, frumoase, sublime, interesante, bazate pe fizică, matematică și informatică. Când mi-am dat seama că principiul pe care se bazează porțile NMOS este aceleași cu cele logice, matematice și fizice, putând reuni sub doar două semne (+ și x) conceptele din ramurile existenței (sau/ori, adunare/înmulțire, serie/paralel)... m-am gândit că dacă Dumnezeu există, cu siguranță că el se află la convergența tuturor științelor, în momente ca acesta însă de magnitudine mult mai mare... Și sunt fată. Și înțeleg, nu tocesc ca proasta. Și, repet, îmi place.

Dar dincolo de asta, am să aduc în discuție episodul 15 din sezonul 6 al Star Trek: The Next Generation, un episod superb, poetic, numit Tapestry. În Tapestry, căpitanul Picard este atacat cu o armă care îi oprește inima artificială (pe care a dobândit-o în tinerețe după ce a fost înjunghiat într-o bătaie dintr-un bar), iar Q (ființă omnipotentă binecunoscută de fanii seriei) îi oferă șansa să meargă în trecut să schimbe totul. Ei bine, Picard se întoarce, face lucrul responsabil și nu provoacă bătaia respectivă, rămâne cu o inimă sănătoasă DAR la întoarcere are surpriza să se constate ca ajutor de băgător se seamă pe navă, umil cititor de rapoarte și asistent al cuiva. Pe la finalul episodului, Q explică: "[the alternate Picard] learned to play it safe...and he never, ever got noticed by anyone" (Noul Picard a învățat să joace la sigur... și niciodată, niciodată nu a fost observat de nimeni). Nu, niciodată nu voi fi omul care să aleagă calea ușoară, calea sigură și plăcută. Nu îmi doresc să fac ceva care să nu mă provoace. Voi recunoaște că îmi este greu, că pe la mijlocul sesiunii întotdeauna mă simt ca ultimul om. Uneori mă simt... lovită de către facultate. Dar când mă ridic, lumea e a mea.

Cât despre “a face facultatea de teama părinților”, cred că am spus de nenumărate ori că sunt împotriva ideii și că ai mei nu m-au împins niciodată spre o anumită facultate.

Și, pentru că am promis și puțin Arghezi, am să redau ideea din Tapestry și sub forma unui fragment din Psalmul meu preferat (pe care bineînțeles nu l-aș fi memorat niciodată de bunăvoie, dar aș fi făcut o mare greșeală):

Ispitele ușoare și blajine
N-au fost și nu sunt pentru mine.
În blidul meu, ca și în cugetare,
Deprins-am gustul otrăvit și tare.

... dar răsplata... Merită totul.

Există un drept de a avea copii?

Citeam pe 9gag (recunosc, nu e tocmai cea mai grozavă sursă de informație, dar părea foarte admirativ preluată știrea, așa că o bănuiesc reală. Dacă nu este, îmi pare rău și vorbim la nivel pur teoretic) că o femeie cu sindrom Down și soțul ei, cu retard mintal, au un copil perfect sănătos. Atașată e poza lor fericită și felicitări sincere pentru curajul pe care l-au avut pentru a încerca și reuși să aducă pe lume un copil și să aibă o familie normală. În definitiv, ei ce?, nu sunt oameni ca oricare alții?

După părerea mea, este absolut discutabilă fapta lor. Nu sunt o persoană nerezonabilă. Sunt de acord că a avea o familie și copii e un drept al oricărui om. Mame singure, tați singuri, cupluri homosexuale, săraci lipiți pământului etc., singura chichiță pe care o găsesc este binele copilului, mai exact ar fi ideal ca acel copil să nu ajungă să “își crească el părinții”. Or, la fel ca în cazul mult-mediatizatei mame-record de o sută de ani care a născut acum vreo 5-6 ani un copil drag ca ochii din cap și perfect sănătos, copilul cuplului de mai sus va ajunge să aibă grijă de părinții lui încă din timpul copilăriei. Nu mă înțelegeți greșit, dacă cumva se întâmplă ceva cu părintele între timp, e absolut lăudabil propriul copil să îl îngrijească. Însă în situația în care deteriorarea sănătății părintelui e inevitabilă, e altă mâncare de pește...

Am efectuat aproape instantaneu căutarea pe wikipedia. Îmi aminteam eu ceva legat de infertilitatea celor cu boli genetice și aparent îmi aminteam bine. Sau aproape bine. Aparent bărbații cu sindrom Down sunt infertili, dar femeile sunt doar “mai infertile”, considerându-se posibil, deși ușor improbabil, să aibă copii. Și totuși, există un motiv pentru care natura nu prea permite existența copiilor ăstora.

Dincolo de riscul de a avea copii bolnavi, așadar, rămâne problema responsabilității. Cine va crește copilul? Părinții? Părinții, ajutați de părinții lor (care probabil au deja o vârstă)? Prieteni? Rude? Până când îi vor putea asigura existența și copilăria? Sunt gata să pun un pariu cu miză mare că nu vor trece 18 ani din viața lui până să fie capul familiei, să își îngrijească părinții bolnavi și, în cel mai rău caz, bunicii bătrâni. La fel cum copilul mamei-dinozaur o va șterge la fund pe mamă-sa peste nici 7 ani. Poftim, copilărie. Poftim, hai să îi lăudăm că “au avut curajul”.