Există un drept de a avea copii?

Citeam pe 9gag (recunosc, nu e tocmai cea mai grozavă sursă de informație, dar părea foarte admirativ preluată știrea, așa că o bănuiesc reală. Dacă nu este, îmi pare rău și vorbim la nivel pur teoretic) că o femeie cu sindrom Down și soțul ei, cu retard mintal, au un copil perfect sănătos. Atașată e poza lor fericită și felicitări sincere pentru curajul pe care l-au avut pentru a încerca și reuși să aducă pe lume un copil și să aibă o familie normală. În definitiv, ei ce?, nu sunt oameni ca oricare alții?

După părerea mea, este absolut discutabilă fapta lor. Nu sunt o persoană nerezonabilă. Sunt de acord că a avea o familie și copii e un drept al oricărui om. Mame singure, tați singuri, cupluri homosexuale, săraci lipiți pământului etc., singura chichiță pe care o găsesc este binele copilului, mai exact ar fi ideal ca acel copil să nu ajungă să “își crească el părinții”. Or, la fel ca în cazul mult-mediatizatei mame-record de o sută de ani care a născut acum vreo 5-6 ani un copil drag ca ochii din cap și perfect sănătos, copilul cuplului de mai sus va ajunge să aibă grijă de părinții lui încă din timpul copilăriei. Nu mă înțelegeți greșit, dacă cumva se întâmplă ceva cu părintele între timp, e absolut lăudabil propriul copil să îl îngrijească. Însă în situația în care deteriorarea sănătății părintelui e inevitabilă, e altă mâncare de pește...

Am efectuat aproape instantaneu căutarea pe wikipedia. Îmi aminteam eu ceva legat de infertilitatea celor cu boli genetice și aparent îmi aminteam bine. Sau aproape bine. Aparent bărbații cu sindrom Down sunt infertili, dar femeile sunt doar “mai infertile”, considerându-se posibil, deși ușor improbabil, să aibă copii. Și totuși, există un motiv pentru care natura nu prea permite existența copiilor ăstora.

Dincolo de riscul de a avea copii bolnavi, așadar, rămâne problema responsabilității. Cine va crește copilul? Părinții? Părinții, ajutați de părinții lor (care probabil au deja o vârstă)? Prieteni? Rude? Până când îi vor putea asigura existența și copilăria? Sunt gata să pun un pariu cu miză mare că nu vor trece 18 ani din viața lui până să fie capul familiei, să își îngrijească părinții bolnavi și, în cel mai rău caz, bunicii bătrâni. La fel cum copilul mamei-dinozaur o va șterge la fund pe mamă-sa peste nici 7 ani. Poftim, copilărie. Poftim, hai să îi lăudăm că “au avut curajul”.