Despre Star Trek, Arghezi și prejudecată

Râdem și glumim destul de des pe povestea cu fetele de la Poli. Dar uneori, e râsul, plânsul, pentru că sunt tare cuprinzătoare prejudecățile precum “fetele nu sunt bune la matematici”, “fetele nu sunt bune la materiile de hard”, “fetele din Poli nu vor să fie în Poli” și altele din aceeași serie. Săptămâna asta, un domn profesor mi-a sugerat să mă apuc de altceva. Era vorba că nu e prea târziu pentru mine, că puteam să mă las de anul trecut, dar mai am timp și acum. Că nu are rost să fac o facultate de teama părinților. M-am gândit mult dacă să scriu despre asta. Am luat în considerare faptul că nu am fost în stare să îi răspund pe loc, precum și faptul că oameni care au terminat Politehnica sau încă sunt în Politehnică îmi citesc blogul. Și totuși, incidentul se reduce la un fapt simplu: niciodată nu mi-a fost rușine cu persoana sau cu personalitatea mea. Așa că, hai să spunem lucrurilor pe nume.

Am desfăcut calculatoare la viața mea. Am pus la loc calculatoare desfăcute de alții și împrăștiate intenționat. Mi-am legat singură Internetul și televizorul. Am configurat topologii de rețele și mi-a plăcut să o fac. Am luat bursă până acum în fiecare semestru de când am început facultatea (sesiunea asta mai am un singur examen, pe care și dacă l-aș lua cu 5 nu îmi periclitează bursa). Am învățat la materii care mai de care mai obscure, urâte, ciudate, frumoase, sublime, interesante, bazate pe fizică, matematică și informatică. Când mi-am dat seama că principiul pe care se bazează porțile NMOS este aceleași cu cele logice, matematice și fizice, putând reuni sub doar două semne (+ și x) conceptele din ramurile existenței (sau/ori, adunare/înmulțire, serie/paralel)... m-am gândit că dacă Dumnezeu există, cu siguranță că el se află la convergența tuturor științelor, în momente ca acesta însă de magnitudine mult mai mare... Și sunt fată. Și înțeleg, nu tocesc ca proasta. Și, repet, îmi place.

Dar dincolo de asta, am să aduc în discuție episodul 15 din sezonul 6 al Star Trek: The Next Generation, un episod superb, poetic, numit Tapestry. În Tapestry, căpitanul Picard este atacat cu o armă care îi oprește inima artificială (pe care a dobândit-o în tinerețe după ce a fost înjunghiat într-o bătaie dintr-un bar), iar Q (ființă omnipotentă binecunoscută de fanii seriei) îi oferă șansa să meargă în trecut să schimbe totul. Ei bine, Picard se întoarce, face lucrul responsabil și nu provoacă bătaia respectivă, rămâne cu o inimă sănătoasă DAR la întoarcere are surpriza să se constate ca ajutor de băgător se seamă pe navă, umil cititor de rapoarte și asistent al cuiva. Pe la finalul episodului, Q explică: "[the alternate Picard] learned to play it safe...and he never, ever got noticed by anyone" (Noul Picard a învățat să joace la sigur... și niciodată, niciodată nu a fost observat de nimeni). Nu, niciodată nu voi fi omul care să aleagă calea ușoară, calea sigură și plăcută. Nu îmi doresc să fac ceva care să nu mă provoace. Voi recunoaște că îmi este greu, că pe la mijlocul sesiunii întotdeauna mă simt ca ultimul om. Uneori mă simt... lovită de către facultate. Dar când mă ridic, lumea e a mea.

Cât despre “a face facultatea de teama părinților”, cred că am spus de nenumărate ori că sunt împotriva ideii și că ai mei nu m-au împins niciodată spre o anumită facultate.

Și, pentru că am promis și puțin Arghezi, am să redau ideea din Tapestry și sub forma unui fragment din Psalmul meu preferat (pe care bineînțeles nu l-aș fi memorat niciodată de bunăvoie, dar aș fi făcut o mare greșeală):

Ispitele ușoare și blajine
N-au fost și nu sunt pentru mine.
În blidul meu, ca și în cugetare,
Deprins-am gustul otrăvit și tare.

... dar răsplata... Merită totul.