Kindle și ce se poate citi pe el

Mi-am cumpărat zilele trecute un Kindle, în urma unor prelungi economii și gânduri. Am făcut-o pentru că mă așteptam să îmi fie util la școală, dar să mă ajute și să revin la bunele obiceiuri cu beletristica. Și așteptările mele au fost împlinite, ba chiar depășite de jucăria pe care o butonez de vreo 2 zile încoace.

Ce e așa special la Kindle? În primul rând, raportul calitate-preț e grozav. Ecranul nu obosește ochii deloc, pentru că tehnologia E-Ink imită aproape perfect hârtia (prima dată când am văzut un astfel de ecran mă gândeam că e o hârtie pusă deasupra) și nu are iluminare din spate. Consumul bateriei e infim, pentru că are loc doar atunci când se schimbă paginile, nu și în timp ce pagina rămâne afișată. Formatele specifice pentru e-books sunt ideale, dar și pdf-urile se pot afișa per se, sau converti folosind Calibre, un soft care, nu numai transferă și convertește cărți, dar se ocupă și cu trasmiterea feed-urilor RSS pe Kindle. Drept urmare, m-am abonat la câteva site-uri de știri, bloguri și reviste pe care înainte efectiv nu aveam când să stau după ele pe calculator să le citesc. Îmi vine să îmi smulg părul din cap când mă gândesc ce puțin sunt la curent cu ce se întâmplă pe lumea asta și câte am putut afla din câteva articole.

Cu ocazia asta, țin să precizez și câteva surse bune de presă online mai puțin cunoscute peste care am dat din absolută întâmplare: Science Focus, Think Progress și blogul Coding Horror. Science Focus e una dintre cele mai bune reviste din domeniu pe care le-am deschis vreodată. Conținutul îmi pare mult mai dens și mai interesant decât la mai-cunoscutele Descoperă sau Știință și Tehnică (a nu se înțelege de aici că am ceva împotriva celor două, dimpotrivă...), având inclusiv o rubrică de întrebări trăznite, în genul “Cât de rapid ar trebui să alerg ca să calc pe apă?”, sau “De ce este căscatul contagios?” Think Progress e un site mai pe gustul meu nou-format pentru problemele politice, sociale, judiciare ș.a. ale americanilor (pentru că, să fim sinceri, la noi nu există discuții pe aceste teme care să nu dea în derizoriu, în can-can, sau în nesimțire). Iar Coding Horror e ceva simpatic, inteligent și bine scris, pentru programatori și nu numai. Dar în special pentru programatori.

Schimbări TV

Mă enervează când serialele se schimbă pe parcurs. Și, mai ales, mă enervează când serialele încep să se auto-ridiculizeze, să se facă mici glumițe despre serial... în serial. De exemplu, Family Guy, mai nou, a devenit foarte autoironic. La început aveau “cutaway jokes” (fără nicio legătură cu acțiunea), iar acum au început să facă cutaway jokes despre cutaway jokes. Hăhăieli ieftine de genul “n-am avut nicio idee ce glumă să punem aici, așa că sperăm că vă mulțumiți doar cu scuzele noastre” sau “ce facem aici? așteptăm după cutaway joke?”. Mă simt așadar privată de umorul pe care îl aveau înainte. Oamenii se uitau cu plăcere și râdeau la glumele alea, așa că nu mi se pare o idee prea grozavă a schimba stilul. Dacă nu mai există idei, ghinion, închide serialul și gata.

Dar mă uit momentan la Boston Legal, un serial care a început extraordinar de bine, cu cazuri interesante și avocați inteligenți, cu o dinamică fenomenală a cuplului de personaje principale, Denny Crane (William Shatner, căpitanul Kirk din Star Trek-ul original) și Alan Shore (James Spader). Iar, la început, Denny era singurul excentric și ușor “anormal”, uneori atrăgându-l și pe Alan, restul firmei de avocatură era formată din oameni serioși cu cazuri pasionante: crime, litigii, procese legate de prejudecăți rasiale, sexuale etc. Un rol superb avea Rene Aubejonois (Odo din Star Trek: Deep Space Nine) ca Paul Lewinston, cel care le tempera pe toate, vârstnicul firmei și vocea rațiunii. Erau 3 gagici deștepte care rupeau gura târgului la procese și un fost pușcaș marin foarte prezentabil ca avocat (Brad, un băiat frumușel cu față de all-American).

Fast forward până la sfârșitul sezonului 3/începutul sezonului 4. Avem, în firmă, după cum urmează: o pitică care e iubita lui Denny, un travestit care, ocazional, se costumează și în Oprah, un autist care tot timpul scoate sunete bizare, stă cu mâinile lipite de coapse și e ciudat în preajma oamenilor, matroana unui bordel cu filiale în Londra, Boston și New York, dar și o gagicuță căreia, ca să o distingă și pe ea cu ceva, i-au dat un accent britanic. Paul Lewinston a fost înlocuit cu un tip care, în afară că are părul alb, nu are niciun pic de savoare ca și personaj. Iar, în cazul lui Alan și Denny, lucrurile au evoluat cel mai rău. Prietenia lor cândva atât de interesant redată, cu tot cu sesiunile lor de băut scotch și fumat trabucuri la sfârșitul episoadelor, e acum asezonată cu glume homosexuale, cu situații penibile (de exemplu când se înscriu amândoi la Paza de Coastă, dar lui Alan îi e frică de apă) și cu alte ieftineli ordinare. Trist. Nici cazurile, deși nu sunt groaznice, parcă nu mai țin pasul.

Mă întreb de ce nu au făcut chestia matură de a termina serialul înainte să dea în penibil.

Totuși, aș nota referințele puține și discrete la Star Trek. Când era vorba de insectele de apă ce se prind pe somon, supranumite cling-ons, Denny reacționează instant: “Ai spus Klingons?”. La un moment dat i se sugerează să se mute în Hawaii, iar el e contrariat “What am I supposed to do with my job? Beam up to Boston every day? (Ce să fac atunci cu slujba mea? Să mă teleportez la Boston zilnic?)”. Și, bineînțeles, telefonul lui Denny are clapetă, iar ringtone-ul e identic cu sunetul scos de dispozitivele de comunicare (tot cu clapetă) din Star Trek.

Oricum ar fi, recomand primele sezoane cu cea mai mare căldură, iar ultimele în cazul în care treceți ușor peste penibilități. Serialul e interesant, sunt multe chestii de avocatură și procedură Americană, iar personajele sunt foarte simpatice.

Death row meals

Știți cum cei condamnați la execuție au dreptul la o ultimă masă cu absolut tot ce vor ei? O masă la care nu e nevoie, bineînțeles, să își facă griji de calorii, de colesterol, de mirosul mâncării etc. Și am prins mai demult colecții de poze cu ceea ce au cerut diverși condamnați, de la fripturi în sânge la un simplu pahar de sifon, de la fasole frecată la cantități industriale de înghețată...

Eu ce aș alege? Un antreu de pâine Pave proaspătă de la Auchan cu Almette și roșii cherry, o porție de 5 Crispy Strips de la KFC cu sos de usturoi, o înghețată McFlurry cu KitKat și sos de caramel și un pahar de Coca-Cola rece, fără gheață sau lămâie. Și dacă nu este KFC prin apropiere, să fie celebrul grătar de ceafă de porc "a' lu' mama".

Dar voi?

A avea sau nu opinii politice?

Îmi plac multe chestii la americani. Îmi place că deleagă responsabilitatea, că sunt obișnuiți să își caute interesul chiar dacă asta înseamnă să exagereze lucrurile, să dea în judecată (chiar și unii candidați care au făcut promisiuni electorale de care nu s-au ținut), să nu tacă dacă au ceva de spus. Dar mai ales îmi place că au convingeri politice pe care și le exprimă, fără ca asta să “oftice” diverși alții. Mai puține atacuri la persoană de genul “bă tu ești prost că ții cu ăia” și mai mult argumentare de forma “iată de ce ăia cu care țin eu sunt mai buni”...

Unde vreau să ajung? Aseară am avut curiozitatea de a vedea ce se întâmplă dacă îmi expun convingerile politice, așa că am pus pe Facebook o poză de cover nouă, cu candidatul pe care îl susțin la alegerile locale. Nu am pus-o din postura de membru al vreunei organizații, nu am pus-o din dorința de a determina pe alții să voteze același candidat (tind să am prieteni greu influențabili, cu opinii formate și greu de schimbat), am pus-o pentru că este omul cu care voi vota. Și acum vine partea pe care nu o înțeleg: în decursul a o oră de când am pus-o, am primit comment-uri și mesaje private care mă blamau: “cum mi-am permis să am o poză politică la cover”?

(asta era poza)

În primul rând pentru că am încredere în filosofia politică pe care o adopt și nu mi s-a părut niciodată un tabu a vorbi despre ea. Sunt libertariană în sens larg, adică ideea mea de societate perfectă este aceea în care statul se amestecă minimul necesar în viața privată a cetățenilor. Prin anii ‘90 și toamna, îmi amintesc că dezvoltarea Clujului mergea destul de greoi, pentru că foarte multe investiții private erau efectiv frânate (a se vedea Metro, construit în Florești pentru că la Cluj “nu era voie”). Boc nu prea era la Cluj în timpul mandatului anterior, așa că nu a putut frâna mare lucru, de aceea se văd îmbunătățiri majore. Apostu era la închisoare avea alte probleme pe cap. Alegerile acestea îl susțin pe Marius Nicoară din 3 motive principale:

1. Am cunoscut o parte din echipa liberalilor. Mi se par oameni cu capul pe umeri, care vor să facă ceva bun. Sunt tineri și de acolo trebuie să pornim.
2. Partidul Național Liberal este partidul român cu cea mai apropiată viziune față de a mea. Și spun Partidul Național Liberal deși contextul curent este acela de USL, pentru că, în principiu, pe la noi PSD nu are prea mare spor în alegeri (a se vedea contextul urban și alți factori în care nu voi intra acum)
3. Programul propus este bun și mă “atinge acolo unde mă doare”. Studentă la Calculatoare, mi se pare foarte bună propunerea Parcului IT, mai ales că am citit prin ziare că suntem mare centru IT pe țară, s-ar părea chiar și peste București.

De asemenea, susțin votul în sine. Există locuri (nu în România) în care votul alb “None of the Above” (”Niciunul dintre aceștia”) este o opțiune validă, care se numără în sondaje și e o modalitate de a exprima nemulțumirea față de clasa politică. La noi, în schimb, votul alb/mâzgălit/votul cu Mickey Mouse NU contează. DELOC. E ca și cum nu ai fi mers la vot, iar câștigătorul se decide din voturile valide. Simplu. Partea mai delicată e că votul trebuie să conteze dacă e nevoie de schimbare...

Dezbatere: emisiuni vs. emisiuni

Îmi plac emisiunile cu tipe complexate. De multe ori prind la sală câte o emisiune pe TLC cu diverse femei nemulțumite de câte vreo parte a corpului lor și vreun tip cu orientare sexuală incertă care le încurajează să încerce fuste scurte. Așa e și emisiunea aia cu Fashion Police, unde un tip “ferchezuit” și o gagică ușor trecută, dar încă bună, dau sfaturi vestimentare (de multe ori unor femei mai puțin atrăgătoare, de parcă tare ușor ar fi să empatizezi cu ele și să le trimiți prin magazine, când tu, ca femeie, încapi în măsura S). Întotdeauna cazul din episodul curent e cel mai grav pe care l-au văzut vreodată, e cazul să intervină în forță. Băieții de genul sunt tot timpul dramatici, în sensul că dau prin motocoasă toate hainele omului, ca să îi schimbe viața odată pentru totdeauna.


Pe de altă parte, sunt emisiunile de sănătate și mod de viață. Este Biggest Loser, unde îi aleargă pe ăia de le sare cămașa (trebuie să recunosc că e o motivație bună pentru sală, având în vedere că dacă nenea care își măsoară greutatea în quintale poate să alerge pe bandă, cum să nu pot eu, o amărâtă de ordinul zecilor de kilograme?), ba am prins la un moment dat ceva de alimentație, în care îi înșira la una ce-a mâncat ea în timpul săptămânii, rezultând cantități impresionante de suc carbogazos, maioneză și colesterol sub diverse forme. Ideea acestui tip de emisiuni pare a fi deprinderea participanților cu obiceiuri sănătoase care le pot îmbunătăți forma fizică per se, nu doar să o acopere cu haine avantajoase.


Așa că am o propunere de dezbatere. Care dintre aceste soiuri de emisiuni credeți că e mai utilă pentru participanți? Un argument pro pentru prima categorie este că încrederea în sine contează cel mai mult, că poți avea defecte fizice chiar notabile, însă trebuie să treci peste ele. Pe de altă parte, a doua categorie face o schimbare reală, benefică. Eu una nu suport toate fițele de genul “ah, vreau să slăbesc. dar dacă se poate nu vreau să îmi schimb alimentația și mi-e și lene să fac sport”, respectiv sunt atâția oameni care deja de la vârste fragede suferă de inimă și de ulcere și de tot felul de prostii. Și aici nu glumesc, pentru că am personal cunoștiințe care iau medicamente de inimă la sub 25 de ani, sau mai au puțin și dau în ulcer din cauza modului de viață. Însă divaghez. Revenind la discuția anterioară, nu o să vă întreb la ce emisiune v-ați înrola de bunăvoie, pentru că probabil nimeni nu își dorește să ia în piept mai știu eu ce probe teribile, dar unde ați trimite o altă persoană? La o emisiune unde i se aruncă chiloții în malaxor și i se cumpără alte haine care să-i ascundă defectele, sau la o emisiune unde va fi învățat să se urce din când în când pe bicicletă și să nu spargă 3 pizza și 2L de Cola la o singură masă?

Intermisie de pauză

De data asta nu mă voi scuza pentru absența îndelungată de pe blog. Am avut atât de puțin timp la dispoziție încât, deși mi se rupea sufletul când sutele mele de fani așteptau să scriu, efectiv aveam mustrări de conștiință de oricâte ori mă îndepărtam de proiecte și teme. Pe parcursul a 3 luni, am lucrat aproape încontinuu, de dimineața până seara. Niciodată nu m-am trezit după 8, indiferent că a fost seară cu chef, zi de weekend sau vacanță... Au fost precuperări (termen "coined" de către domnul Ivan, care făcea cursuri în avans ca să nu fie nevoie de recuperări), au fost recuperări, au fost proiecte, documentații, rezolvări de probleme, plimbări pe la E-ON Gaz (pentru un motiv sau altul niciodată nu ne vine factura deodată cu cea a tuturor vecinilor)... În aceste 3 luni ferestrele deschise pe laptop au fost mereu Eclipse, Violet UML Creator, MySQL Workbench, Matlab/Simulink, Xilinx ISE, Visual Studio, QtCreator și LyX (pentru nenumăratele "docomente"). Și nu pot să mă plâng, pentru că mereu am făcut câte ceva interesant. Ba chiar mă apucă groaza când mă gândesc oare ce-oi face după sesiune?