Schimbări TV

Mă enervează când serialele se schimbă pe parcurs. Și, mai ales, mă enervează când serialele încep să se auto-ridiculizeze, să se facă mici glumițe despre serial... în serial. De exemplu, Family Guy, mai nou, a devenit foarte autoironic. La început aveau “cutaway jokes” (fără nicio legătură cu acțiunea), iar acum au început să facă cutaway jokes despre cutaway jokes. Hăhăieli ieftine de genul “n-am avut nicio idee ce glumă să punem aici, așa că sperăm că vă mulțumiți doar cu scuzele noastre” sau “ce facem aici? așteptăm după cutaway joke?”. Mă simt așadar privată de umorul pe care îl aveau înainte. Oamenii se uitau cu plăcere și râdeau la glumele alea, așa că nu mi se pare o idee prea grozavă a schimba stilul. Dacă nu mai există idei, ghinion, închide serialul și gata.

Dar mă uit momentan la Boston Legal, un serial care a început extraordinar de bine, cu cazuri interesante și avocați inteligenți, cu o dinamică fenomenală a cuplului de personaje principale, Denny Crane (William Shatner, căpitanul Kirk din Star Trek-ul original) și Alan Shore (James Spader). Iar, la început, Denny era singurul excentric și ușor “anormal”, uneori atrăgându-l și pe Alan, restul firmei de avocatură era formată din oameni serioși cu cazuri pasionante: crime, litigii, procese legate de prejudecăți rasiale, sexuale etc. Un rol superb avea Rene Aubejonois (Odo din Star Trek: Deep Space Nine) ca Paul Lewinston, cel care le tempera pe toate, vârstnicul firmei și vocea rațiunii. Erau 3 gagici deștepte care rupeau gura târgului la procese și un fost pușcaș marin foarte prezentabil ca avocat (Brad, un băiat frumușel cu față de all-American).

Fast forward până la sfârșitul sezonului 3/începutul sezonului 4. Avem, în firmă, după cum urmează: o pitică care e iubita lui Denny, un travestit care, ocazional, se costumează și în Oprah, un autist care tot timpul scoate sunete bizare, stă cu mâinile lipite de coapse și e ciudat în preajma oamenilor, matroana unui bordel cu filiale în Londra, Boston și New York, dar și o gagicuță căreia, ca să o distingă și pe ea cu ceva, i-au dat un accent britanic. Paul Lewinston a fost înlocuit cu un tip care, în afară că are părul alb, nu are niciun pic de savoare ca și personaj. Iar, în cazul lui Alan și Denny, lucrurile au evoluat cel mai rău. Prietenia lor cândva atât de interesant redată, cu tot cu sesiunile lor de băut scotch și fumat trabucuri la sfârșitul episoadelor, e acum asezonată cu glume homosexuale, cu situații penibile (de exemplu când se înscriu amândoi la Paza de Coastă, dar lui Alan îi e frică de apă) și cu alte ieftineli ordinare. Trist. Nici cazurile, deși nu sunt groaznice, parcă nu mai țin pasul.

Mă întreb de ce nu au făcut chestia matură de a termina serialul înainte să dea în penibil.

Totuși, aș nota referințele puține și discrete la Star Trek. Când era vorba de insectele de apă ce se prind pe somon, supranumite cling-ons, Denny reacționează instant: “Ai spus Klingons?”. La un moment dat i se sugerează să se mute în Hawaii, iar el e contrariat “What am I supposed to do with my job? Beam up to Boston every day? (Ce să fac atunci cu slujba mea? Să mă teleportez la Boston zilnic?)”. Și, bineînțeles, telefonul lui Denny are clapetă, iar ringtone-ul e identic cu sunetul scos de dispozitivele de comunicare (tot cu clapetă) din Star Trek.

Oricum ar fi, recomand primele sezoane cu cea mai mare căldură, iar ultimele în cazul în care treceți ușor peste penibilități. Serialul e interesant, sunt multe chestii de avocatură și procedură Americană, iar personajele sunt foarte simpatice.