A response to social integration

I was going to write the following as a Facebook reply on Andrei Bara’s post about social integration in the UK, where he states that he is considering moving out of UK after graduating, because of the increased social pressure that Romanians face there. Unfortunately, I am a blabber-mouth and decided that the text was too long for people who are not interested in it (nonetheless, I will leave a link there).

This text is in English because the conversation I am talking about is in English, but let me first apologize to my Romanian readers for the language switch: Textul este în limba engleză pentru că se referă la o conversație pe Facebook în care interlocutorii nu sunt în totalitate români. Vă rog să mă scuzați, voi încerca să îl traduc ulterior și în limba română.

Andrei, I believe this problem of yours is a consequence of high intellect. Thing is, society screwed up smart, intelligent and over-achieving people. At least in our country, the one thing repeated to us from infancy is that if one has all these three magic ingredients:

• willpower to study
• inner ,“sparking”, smartness
• and the luck to achieve something

that the world would stand in awe of those people and they would deserve to be treated well. Wait, not well, better than anyone else. They are instantly integrated into society because society cares about raising its geniuses, they will have respect, social status, money, they will go on vacations, own cars and have nice houses. Unfortunately, although the money, the house and the vacations are achievable, they are only so because they strictly depend on that person or family of “geniuses”. Society does not work that way.

And believe me, I am trying to face this problem as bravely as I can. I too consider myself to be at the top levels of the intellectual pyramid. I know this sounds like I am egotistical and that other people should evaluate me on this matter, that I do not “have the right” to say that I am smart and achieving. But let me justify myself in another blog post, because this one post is about two things:

1. why this expectation of ours is wrong
2. and the sordid affair of dealing with society as a disappointed person.

1. Around my 18th birthday, I got into libertarianism*. It fit me perfectly from a political point of view. Now, libertarianism goes hand in hand with democracy and non-discrimination, which is a tricky issue, because people usually like the theories and ideologies that favour them, and discrimination was something almost favourable to me (yeah, I know, except the woman thing). I mean, society should have treated me fantastically, because I am a smart achiever and all that, right? Wrong.

Society’s purpose, no matter how tough that sounds to people who are positively discriminated against(?), is not to make any judgement calls on the value of a person. No, we do not like geniuses more than we like street cleaners and taxi drivers. The smart overachievers make their own success (see the part about house, car, vacations etc.), but do not deserve special attention, at least not from the entire society, as we we taught that it would be.

Often it is not-so-smart people who are happier and better integrated. They simply fit, and not because they do something in particular. They are not geniuses. They. Just. Fit. Try reading Flowers for Algernon**, it is the SF story of a man who implants intelligence into himself and it doesn’t turn out to be as great as he thought. It is a personal favourite of mine.

I am still torn between my political/social ideology and my ego. My view on society says we all deserve equal oportunities. My ego says I am the best and I deserve the best.

2. I recently faced disappointment at my University. I studied very hard on my own for an exam. I was very interested on the subject and, after months of preparing and an exam session spent mostly awake studying that particular field, I recieved a mark which I think does not reflect my knowledge. I don’t even think the professor read my paper. (Spare me the “go to him and ask for re-examination”, because that is not how it works here. I have another subject with him later and if I make a scandal out of this paper I will never pass the other subject. There are also other reasons, but that is not the point at hand.) I was gloomy for a very long time. Not because of the mark, because even with that I still have general good grades and did not affect me. But because of the system. The system that holds you down and does not let you express your academic interests. The system that cares not I could have been a researcher or a University teacher someday. The system that shuns away people who study and think, while embracing those who learn by heart and/or cheat on exams. Recall that I said society has no preference for intelligent people. Well, that is exactly what Universities should do... I was gloomy and I still am (though recovering), because I find myself in the excruciating position of not being able to do anything about it.

I wanted to go to the UK for my studies, when I finished high-school. I was accepted at some Universities but finally decided to stay and change society. I had the illusion that if me and some other smart overachievers stay here, we could in fact change things. We could create, with our youth, passion and power, a Romania from which people need not run anymore. And now I am terribly depressed that it was only that... An illusion.

So what do I do? Do I go “Fram, the Polar Bear”***? I do not fit here, but where do I fit? Darling you’ve got to let me know, should I stay or should I go? ...This is a time for me to reconsider my options and either leave sometimes in the future, or try, try, try again to understand that society can’t integrate me (or you, Andrei), just because we are intelligent, assertive, achieving people.

---------------------------------------
* Quick recap: libertarianism is when the government doesn’t aim at telling people what to do, they are free to make good and/or bad decisions in life, as long as they do not harm others.
** read the short story, it's more concise. For Romanian speakers (readers), here is a link for that on my Dropbox.
*** "Fram, Ursul Polar", Romanian novel by Cezar Petrescu about a polar bear, taken as a cub to a circus. He likes it, but after a while he does not feel at home there, so he is taken back to the north pole. Unfortunately, it is not "home" there either, as he now misses the circus and lacks the skills other bears have developed in the wild. It is a story about ever-drifting and never feeling at home.

O boală de lene

Adevărul e că, din când în când, mă revolt. Pur și simplu. Așa s-a întâmplat și astăzi, când am avut onoarea de a călători jumătate de oraș cu autobuzul 24b lângă două doamne, dintre care una câștigă premiul la lenevie, categoria grea, nota 10 cu steluță. Cel puțin dintre câte persoane am auzit eu vorbind în ultima vreme, femeia cu pricina era cel puțin remarcabilă.

Dintre cele povestite celeilalte doamne, am înțeles că are în jur de 40 de ani și își caută să “își rezolve” pensie pe caz de boală, că doar au mai făcut-o și alții, ea de ce să nu își facă? Ei nu îi place că e prost plătită, că ar fi avut o alternativă dar pentru aia trebuia să facă un curs de bucătar, pe care nu a avut chef să îl facă. La angajare (mi se pare că lucra ca asistentă sau ceva asemănător, dar nu bag mâna în foc), fetele tinere i-o iau înainte pentru că știu teoria. În definitiv, pe ea o dor ochii destul cât să nu și-i mai strice și cu cărțile (exprimare transcrisă cu exactitate maximă). Fiică-sa e cât tancul, așa că mănâncă mult și ea nu are bani de așa ceva.

Și, culmea, unii au nesimțirea că stau toată ziua în fund la calculator și ce bine câștigă.

În momentul ăla am crezut că, oricât m-aș fi abținut până atunci, m-aș fi răstit puțin la ea. Norocul a fost că a trecut pe lângă autobuz un Suzuki extrem de drăguț pe care l-am remarcat de pe geam. Mi-a zburat gândul că ar fi o mașină grozav de drăguță să o ai în garaj și, distrasă, la revenire mi-am dat seama că nu merită să îmi bat gura.

Unul dintre principalele motive pentru care merge prost în țara asta este că nimeni nu vrea să muncească. Ba mai mult, cine muncește și depune efort e considerat fraier, nesimțit sau mai știu eu cum... În clipe ca astea îmi aduc aminte de un articol scris mai demult de Sebastian Bârgău, legat despre cei care își drămuiesc munca după bunul plac, că “și așa șeful se îmbogățește de pe urma mea”. Asta e lumea, cu oameni care ar avea oportunități, dar nu depun nici cel mai mic efort. Nici măcar să facă un curs de bucătărie sau să deschidă o carte înainte de o examinare. Să vrea să păcălească sistemul. Să stea*.

Nu vreau să aduc în discuție replica aceea cu calificarea, că dacă ai școală meriți să câștigi mai mult. Asta e doar o mică parte din ceea ce cred eu. Mai exact, cred că cine depune efort pentru muncă, cine e mai mult decât prezent cu fizicul și învață pentru a se perfecționa, muncește cu drag, omul ăla merită să câștige. Fie că e vorba de programare, de cules căpșuni, de construit ziduri, de înțepat bolnavi sau de știință, inginerie, medicină... Iar dacă nu vrei să muncești, nu vrei să înveți, nu vrei să depui efort, degeaba vrei salariu mare.

Nu sunt o mare fană a comuniștilor, dar închei cu unul dintre citatele mele preferate, care, întâmplător, a fost folosit mult de către ei: “Nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine.” Așa ar fi frumos să fie.

* pentru mine, verbul "a sta" a început recent să devină echivalentul unghiilor pe tablă. De fiecare dată când aud că cineva își permite să “stea”, ca eveniment constant și general valabil, mă trece câte un fior.

Ipocrizie, Facebook style

Am spus de mai multe ori că socializarea online, în doze moderate, e puțin probabil să strice permanent personalitatea oamenilor. Cu alte cuvinte, după părerea mea, e foarte puțin probabil să ajungem prea curând la societatea asimoviană din “Soarele Gol”, unde oamenii comunicau prin holograme foarte realiste și le era scârbă să vadă sau să atingă o persoană reală. Pe de altă parte, nu pot să nu strâmb din nas când văd că Facebook a reușit să amplifice ipocrizia la un nou nivel...

La ce mă refer? Zilele trecute umbla pe Facebook poza unui orădean (pe care nu îl cunosc personal, dar îl cunosc niște prieteni buni), care a cerut-o de nevastă pe prietena lui, apoi a postat o poză cu o pancartă conform căreia ea ar fi zis da, cu condiția ca poza să strângă un milion de like-uri. Mi se pare grețos și penibil să ai nevoie de atât de multă atenție. Dreptul la căsătorie cred că e garantat prin lege (poate cineva de la Drept mă ajută să găsesc și exact unde e specificat), așa că porumbeii de pe Facebook nu sunt nici primul nici ultimul cuplu care se căsătorește și nu trebuie să intereseze pe un milion de oameni treaba asta. Nici măcar nu e genul de gest romantic, pentru că îi scoate pe amândoi într-o lumină proastă: el un pămpălău care nu e în stare să primească un răspuns clar când o cere de nevastă, ea o scorpie cu pretenții. Ambii par ahtiați după 15 minute de faimă. Și poate că sunt oameni chiar de treabă. Poate că de aia au scos poza de pe Facebook înainte să ajungă la un milion de like-uri.

Al doilea lucru, mult mai des întâlnit, este altruismul de dragul like-urilor. Uite ce scrie în Evanghelia după Matei, capitolul 6, despre pomană:

1 Luaţi seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altminteri, nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri.
2 Tu, dar, când faci milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii, în sinagogi şi în uliţe, pentru ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata.
3 Ci tu, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta,
4 pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.

Or, apar pe Facebook zeci de voluntari, donatori de sânge/haine/cărți/jucării, persoane care ajută la nevoie pe oricine, doar-doar prind să facă o poză valabilă pentru Facebook ca să arate tuturor prietenilor cât de altruiști și buni la suflet sunt ei. Și sincer, cine nu e altruist la un moment dat? Oricine dă hainele vechi la cineva când își face curat în dulap, oricine dă mai departe manuale vechi care nu îi mai folosesc și mulți merg chiar mai departe. Primul meu proiect la care m-am implicat în OSUT a fost să împart prăjituri (făcute de mine și o echipă de vreo 10 oameni) în cămine, în schimbul donațiilor pentru o casă de copii. Și a fost al naibii de greu, sincer. După ce am obținut sponsorizarea cu ingrediente de la magazinul Cora, două zile am stat prin cămin mai mult de 8 ore ca să frământ aluat, apoi vreo două zile le-am tot împărțit prin cămine și am fost apoi la serbare la copii, unde “a venit Moșu’ ” cu cadouri și ne-am jucat cu ei... Dar zău că nu mi-a trecut niciodată prin cap să îmi pun poză pe Facebook să vadă lumea că sunt o persoană extraordinară pentru că m-am gândit la niște copii de Crăciun. Motivul e simplu: nu sunt o persoană extraordinară din acest motiv. Nu sunt mai bună pentru că am făcut asta. Nu sunt mai nobilă ca suflet. Sunt exact aceeași persoană, doar că am avut oportunitatea (pentru că fără sprijinul celor din OSUT și celor de la Cora nu aș fi reușit) să îmi exprim personalitatea în acțiunea asta. Nu mi-a trecut niciodată prin cap să pozez hainele vechi pe care le-am dat unei familii de la țară, rude cu doamna care o ajută pe mama din când în când la curățenie. Nu am tag-uit în poză țigăncușele din curte cărora le-am dat spray-uri, parfumuri, creme sau cosmetice când le-am înlocuit sau când le-am primit noi și nu mi-au plăcut. Pentru că nu am făcut nimic grozav. Am făcut ceva ce ar face oricine.

Așa că îmi voi permite o adresare directă: dragi altruiști ostentativi, like-urile nu validează faptul că aveți un suflet bun, iar lauda pe Facebook, mai ales cea repetată și forțată pe gâtul oamenilor, e penibilă.

La trecutu-ți mare, mare viitor

Unul dintre cele mai enervante argumente în discuțiile generalizate despre “români” (sau orice altă naționalitate, dar cel mai apropiat exemplu e cel cu românii) apare atunci când un Gigel se trezește să facă apologia realizărilor românești. De multe ori, argumentul nu are nicio tangență cu cazul discutat - am văzut de multe ori articole cu violuri, jafuri sau manevre mafiote ale românilor de prin Italia sau Spania... și totuși se găsea câte unul să aplice tactica următoare: “nu-i adevărat! Românii sunt deștepți pentru că au inventat chestii pe care lumea le folosește în ziua de astăzi” . Variațiunile includ “românii au ținut turcii departe de Europa. Dacă nu eram noi, erați pe nicăieri!” sau “Românii sunt cinstiți și corecți pentru că nu au dus niciodată războaie de cucerire. Noi am fost pe prietenie cu toți întodeauna!”. Toate au un singur punct comun, anume că automat toată Europa ar trebui să se prosterneze în fața noastră pentru lucruri pe care le-am făcut acum sute de ani, cu mențiunea că invențiile românilor sunt cât de cât sigure, dar poveștile cu pavăza creștinătății, războaiele de cucerire ș.a. țin în mare parte de domeniul fantasticului (pentru asta poate vom discuta în alt articol).

Or, e un argument gratuit. Vaaaai de mine, dar românii sunt deștepți pentru că Petrache Poenaru a inventat stiloul, Nicolae Paulescu insulina și mai avem și prima femeie inginer din Europa. Englezii, francezii, nemții, spaniolii și italienii toți folosesc stilouri și insulină, așa că de ce își permit să îi critice pe români?

Vai mie, cea mai mare tragedie care s-ar fi putut întâmpla dacă Petrache Poenaru nu ar fi inventat stiloul ar fi fost că aș scrie cu pixul. Apoi, o mică corectură legată de insulină. Paulescu a inventat pancreatina, un precursor al insulinei, pe care a putut-o folosi doar pe un câine diabetic și nu avea aplicabilitate pe oameni. La vremea respectivă mai multe cercetări erau în derulare pe aceeași nișă, iar niște cercetători din Canada au descoperit până la urmă insulina și au luat și Premiul Nobel pentru descoperirea lor. Eliza Leonida-Zamfirescu, prima femeie inginer din Europa, a făcut Academia Tehnică Regală din Berlin, pentru că în țară nu a fost acceptată...

Nu mă înțelegeți greșit. Departe de mine de a minimiza impactul oamenilor mari ai istoriei științifice românești. Dincolo de impactul mai mic sau mai mare asupra științei, tehnologiei și istoriei omenirii, ar trebui vreo națiune favorizată pentru lucrurile bune ce aparțin trecutului? Ar trebui să îi menajeze cineva pe Italieni pentru că strămoșii lor au inventat drumurile spre Roma și canalizarea? Ar trebui să îi mângâiem pe cap pe greci pentru că au dat lumii o mitologie superbă? Să considerăm că toți englezii sunt deștepți și cultivați pentru că William Shakespeare a scris piese de teatru de o valoare incontestabilă?

E un argument prost. Bazat pe silogism, generalizare și lipsă de bun simț. Dacă românii sunt așa deștepți, să o dovedească acum, în prezent. Nu e nevoie să fim inventatori sau somități intelectuale, trebuie doar să reușim să schimbăm ceva în mersul țării. Să ne scoatem capetele din fund, să nu ne mai mândrim cu fumurile trecutului și să punem osul la treabă. Doamne, e așa de greu?