La ce mă refer? Zilele trecute umbla pe Facebook poza unui orădean (pe care nu îl cunosc personal, dar îl cunosc niște prieteni buni), care a cerut-o de nevastă pe prietena lui, apoi a postat o poză cu o pancartă conform căreia ea ar fi zis da, cu condiția ca poza să strângă un milion de like-uri. Mi se pare grețos și penibil să ai nevoie de atât de multă atenție. Dreptul la căsătorie cred că e garantat prin lege (poate cineva de la Drept mă ajută să găsesc și exact unde e specificat), așa că porumbeii de pe Facebook nu sunt nici primul nici ultimul cuplu care se căsătorește și nu trebuie să intereseze pe un milion de oameni treaba asta. Nici măcar nu e genul de gest romantic, pentru că îi scoate pe amândoi într-o lumină proastă: el un pămpălău care nu e în stare să primească un răspuns clar când o cere de nevastă, ea o scorpie cu pretenții. Ambii par ahtiați după 15 minute de faimă. Și poate că sunt oameni chiar de treabă. Poate că de aia au scos poza de pe Facebook înainte să ajungă la un milion de like-uri.
Al doilea lucru, mult mai des întâlnit, este altruismul de dragul like-urilor. Uite ce scrie în Evanghelia după Matei, capitolul 6, despre pomană:
1 Luaţi seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altminteri, nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri.
2 Tu, dar, când faci milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii, în sinagogi şi în uliţe, pentru ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata.
3 Ci tu, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta,
4 pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.
Or, apar pe Facebook zeci de voluntari, donatori de sânge/haine/cărți/jucării, persoane care ajută la nevoie pe oricine, doar-doar prind să facă o poză valabilă pentru Facebook ca să arate tuturor prietenilor cât de altruiști și buni la suflet sunt ei. Și sincer, cine nu e altruist la un moment dat? Oricine dă hainele vechi la cineva când își face curat în dulap, oricine dă mai departe manuale vechi care nu îi mai folosesc și mulți merg chiar mai departe. Primul meu proiect la care m-am implicat în OSUT a fost să împart prăjituri (făcute de mine și o echipă de vreo 10 oameni) în cămine, în schimbul donațiilor pentru o casă de copii. Și a fost al naibii de greu, sincer. După ce am obținut sponsorizarea cu ingrediente de la magazinul Cora, două zile am stat prin cămin mai mult de 8 ore ca să frământ aluat, apoi vreo două zile le-am tot împărțit prin cămine și am fost apoi la serbare la copii, unde “a venit Moșu’ ” cu cadouri și ne-am jucat cu ei... Dar zău că nu mi-a trecut niciodată prin cap să îmi pun poză pe Facebook să vadă lumea că sunt o persoană extraordinară pentru că m-am gândit la niște copii de Crăciun. Motivul e simplu: nu sunt o persoană extraordinară din acest motiv. Nu sunt mai bună pentru că am făcut asta. Nu sunt mai nobilă ca suflet. Sunt exact aceeași persoană, doar că am avut oportunitatea (pentru că fără sprijinul celor din OSUT și celor de la Cora nu aș fi reușit) să îmi exprim personalitatea în acțiunea asta. Nu mi-a trecut niciodată prin cap să pozez hainele vechi pe care le-am dat unei familii de la țară, rude cu doamna care o ajută pe mama din când în când la curățenie. Nu am tag-uit în poză țigăncușele din curte cărora le-am dat spray-uri, parfumuri, creme sau cosmetice când le-am înlocuit sau când le-am primit noi și nu mi-au plăcut. Pentru că nu am făcut nimic grozav. Am făcut ceva ce ar face oricine.
Așa că îmi voi permite o adresare directă: dragi altruiști ostentativi, like-urile nu validează faptul că aveți un suflet bun, iar lauda pe Facebook, mai ales cea repetată și forțată pe gâtul oamenilor, e penibilă.
