3. Simona Sensual
2. Oana Zăvoranu
1. Incontestabilul
Sărbătoare
Apropo de chefuri, de petreceri şi aniversări, azi e Ziua Mondială a Zonelor Umede. Ceea ce dovedeşte că şi ecologiştii au simţul umorului.
Măcar odată pă lună
Am zis odată pă lună să ducem o viaţă bună! ... sau oricând are cineva majorat cu de toate. Reacţiile de după cheful meu au fost foarte bune, nu ştiu dacă din bun simţ şi diplomaţie sau dacă chiar s-a simţit lumea bune, dar cel puţin mie mi s-a părut reuşit. De fapt, mai reuşit nici că se putea!
Din 50 de invitaţi au venit 23, dar ăia ce au venit, au chefuit ca la carte. Părinţii mei au plecat pe la 10 şi jumătate, după ce au făcut o serie de poze cuminţele, cât încă ne stăteau frezele cum trebuie la toată lumea, cât încă bluziţele nu erau şifonate, cât nu transpirase nimeni şi toţi aveam sub alcoolemia sub limita legală. Aşa că m-am plimbat printre cei prezenţi cam ca la mare, când te jecmănesc unii de 5 lei pentru o poză cu un animăluţ drăguţ, sau cu un decor kitsch. De data asta, eu eram animăluţul... Prefer să nu folosesc expresia de "poze cu maimuţa", că oarecum a căpătat alt sens de-a lungul timpului.
Aşadar, iaca minunaţi-vă de cevaşilea poze de hi5:
cu bunoacele de Ale şi Ale, care precis că dacă ar uploada astea pe hi5, ar primi milioane de commenturi cu "ce bune suntetz :X:X:X :*:*:*"
cu o mică parte din clasa a XI-a MI1, dragii de noi: Dan, Cristina aka Kikki, Ale, eu şi Ale. În a doua poză mai apare şi Mihai. Lăsaţi că peste ani şi ani, la el vom merge să ne pună la loc oasele, inimile, ficatul şi plămânii bolnavi şi ce bine va fi să avem o pilă! A treia poză e cu moldoveanul meu de Republică preferat, Dorin, şi cu Drăgo, care este muzul meu în ceea ce priveşte revista şcolii.
şi cu doi băieţi aaalbi (dar în suflet albi şi negri, desigur), Miclea (cel cu amigdalele) şi Mircea. De fapt, dacă mă gândesc bine, împreună facem un steag destul de frumos, nu?
spuneam de alb, de alb şi negru, aşa că să continuăm cu negru: Petra (cea cu privire intensă), Cristina, eu, Dali şi Kiki.
and last but not least, uite cum l-am ajuns la înălţime pe Gegiu
Sigur că situaţia se schimbă după tort, când vin părinţii mei pentru a doua oară cu aparatul de fotografiat, şi toţi cântam de ne dureau plămânii. Asta deşi trecuse pe la noi două organe de poliţie, insistând să dăm mai încet sau să ascultăm salsa, care nu are başi, că nu poate dormi de noi nenea de vis-a-vis. Ce să-i faci? El când a avut 18 ani a făcut linişte?
Şi atunci rocării au spus stop. Prea mult house, prea mult timp fără dat din cap. Aşa că ne-am apucat de învârtit plete (severe headbanging), ceea ce i-a cam aşezat pe scaun pe colegii mei... Cu excepţia lui Drăgo, care a încercat şi el să intre în atmosferă, dar s-a lăsat păgubaş după vreo două minute, amintindu-şi probabil că îţi ia ani de experienţă să stăpâneşti cum trebuie Master of Puppets. Dar las poza să-şi vorbească cele 1000 de cuvinte:
Apropo, din punctul de vedere al eleganţei, e cam greu să dai din cap pe tocuri şi cu mărgele la gât. Totuşi, să zicem că aveam un echilibru destul de bun... Destul de satisfăcută de experienţă, i-am făcut semn lui Cheţea, manelist convins şi unul dintre sunetişti/invitaţi că poate să pună şi piese normale. Şi nu a ezitat:
Mda... houseul a ridicat ceva mai multă lume în picioare. Şi, la cererea expresă a lui Victor, am pus şi vreo două-trei manele. Aici e ceva mai delicată problema, având în vedere că m-am ales cu nişte poze destul de compromiţătoare imaginii mele "publice", în care ai zice că sunt vreo rudă de-a Magdei Ciumac. Apropo, tipul de pe jos, din prima poză, ascultă AC/DC... Singurul care a ieşit cu reputaţia nepătată de aici e Cheţea (a doua poză), care, după cum ziceam, şi aşa e destul de manelist.
Sigur că, probabil observând că aparatul de fotografiat din mâna vigilentă a mamei îi cam ţinea pe băieţi la o pârtie de 2 metri faţă de mine, ai mei au plecat şi gata cu pozele... Ce mai am interesant prin calculator sunt poze făcute cu telefonul lui Mircea şi care conţin imagini şocante cu doi colegi de-ai mei care fac striptease la chiloţi (anonimi aici, deoarece nu am avut ocazia să îi întreb dacă vor să se vadă dezbrăcaţi pe net).
A fost mult mai bine decât aş fi crezut. Sunt sigură că peste ani şi ani, când voi fi plină de riduri şi băieţii vor sta la 2 metri de mine nu pentru că e mama vigilentă lângă ei, ci pentru că îmi va scârţâi prea tare scaunul-balansoar... atunci îmi voi aminti cu mare plăcere de majoratul meu. De asemenea, sper ca toţi cei care aveţi de gând să vă ţineţi majoratele de acum încolo, să vă simţiţi la fel de împliniţi şi de fericiţi după terminarea lui, aşa cum m-am simţit şi eu.
Din 50 de invitaţi au venit 23, dar ăia ce au venit, au chefuit ca la carte. Părinţii mei au plecat pe la 10 şi jumătate, după ce au făcut o serie de poze cuminţele, cât încă ne stăteau frezele cum trebuie la toată lumea, cât încă bluziţele nu erau şifonate, cât nu transpirase nimeni şi toţi aveam sub alcoolemia sub limita legală. Aşa că m-am plimbat printre cei prezenţi cam ca la mare, când te jecmănesc unii de 5 lei pentru o poză cu un animăluţ drăguţ, sau cu un decor kitsch. De data asta, eu eram animăluţul... Prefer să nu folosesc expresia de "poze cu maimuţa", că oarecum a căpătat alt sens de-a lungul timpului.
Aşadar, iaca minunaţi-vă de cevaşilea poze de hi5:
cu bunoacele de Ale şi Ale, care precis că dacă ar uploada astea pe hi5, ar primi milioane de commenturi cu "ce bune suntetz :X:X:X :*:*:*"
cu o mică parte din clasa a XI-a MI1, dragii de noi: Dan, Cristina aka Kikki, Ale, eu şi Ale. În a doua poză mai apare şi Mihai. Lăsaţi că peste ani şi ani, la el vom merge să ne pună la loc oasele, inimile, ficatul şi plămânii bolnavi şi ce bine va fi să avem o pilă! A treia poză e cu moldoveanul meu de Republică preferat, Dorin, şi cu Drăgo, care este muzul meu în ceea ce priveşte revista şcolii.
şi cu doi băieţi aaalbi (dar în suflet albi şi negri, desigur), Miclea (cel cu amigdalele) şi Mircea. De fapt, dacă mă gândesc bine, împreună facem un steag destul de frumos, nu?
spuneam de alb, de alb şi negru, aşa că să continuăm cu negru: Petra (cea cu privire intensă), Cristina, eu, Dali şi Kiki.
and last but not least, uite cum l-am ajuns la înălţime pe Gegiu
Sigur că situaţia se schimbă după tort, când vin părinţii mei pentru a doua oară cu aparatul de fotografiat, şi toţi cântam de ne dureau plămânii. Asta deşi trecuse pe la noi două organe de poliţie, insistând să dăm mai încet sau să ascultăm salsa, care nu are başi, că nu poate dormi de noi nenea de vis-a-vis. Ce să-i faci? El când a avut 18 ani a făcut linişte?
Şi atunci rocării au spus stop. Prea mult house, prea mult timp fără dat din cap. Aşa că ne-am apucat de învârtit plete (severe headbanging), ceea ce i-a cam aşezat pe scaun pe colegii mei... Cu excepţia lui Drăgo, care a încercat şi el să intre în atmosferă, dar s-a lăsat păgubaş după vreo două minute, amintindu-şi probabil că îţi ia ani de experienţă să stăpâneşti cum trebuie Master of Puppets. Dar las poza să-şi vorbească cele 1000 de cuvinte:
Apropo, din punctul de vedere al eleganţei, e cam greu să dai din cap pe tocuri şi cu mărgele la gât. Totuşi, să zicem că aveam un echilibru destul de bun... Destul de satisfăcută de experienţă, i-am făcut semn lui Cheţea, manelist convins şi unul dintre sunetişti/invitaţi că poate să pună şi piese normale. Şi nu a ezitat:
Mda... houseul a ridicat ceva mai multă lume în picioare. Şi, la cererea expresă a lui Victor, am pus şi vreo două-trei manele. Aici e ceva mai delicată problema, având în vedere că m-am ales cu nişte poze destul de compromiţătoare imaginii mele "publice", în care ai zice că sunt vreo rudă de-a Magdei Ciumac. Apropo, tipul de pe jos, din prima poză, ascultă AC/DC... Singurul care a ieşit cu reputaţia nepătată de aici e Cheţea (a doua poză), care, după cum ziceam, şi aşa e destul de manelist.
Sigur că, probabil observând că aparatul de fotografiat din mâna vigilentă a mamei îi cam ţinea pe băieţi la o pârtie de 2 metri faţă de mine, ai mei au plecat şi gata cu pozele... Ce mai am interesant prin calculator sunt poze făcute cu telefonul lui Mircea şi care conţin imagini şocante cu doi colegi de-ai mei care fac striptease la chiloţi (anonimi aici, deoarece nu am avut ocazia să îi întreb dacă vor să se vadă dezbrăcaţi pe net).
A fost mult mai bine decât aş fi crezut. Sunt sigură că peste ani şi ani, când voi fi plină de riduri şi băieţii vor sta la 2 metri de mine nu pentru că e mama vigilentă lângă ei, ci pentru că îmi va scârţâi prea tare scaunul-balansoar... atunci îmi voi aminti cu mare plăcere de majoratul meu. De asemenea, sper ca toţi cei care aveţi de gând să vă ţineţi majoratele de acum încolo, să vă simţiţi la fel de împliniţi şi de fericiţi după terminarea lui, aşa cum m-am simţit şi eu.
Am doar 18 ani...
... şi acum mi i-am şi serbat, dar voi detalia mâine despre cheful de chef care a fost sâmbătă. Şi merită, că va fi cu de toate: poliţie, gagici, prieteni, băutură şi mâncare, striptease. Sună a manea? Nu chiar, pentru că nu s-a dat numai din fund, ci şi din plete.
Dar acum sunt prea obosită ca să scriu un post valid. Pe mâine, deci.
Dar acum sunt prea obosită ca să scriu un post valid. Pe mâine, deci.
Clişee & co.
Pentru ediţia de astăzi, vorbim despre clişeele muzicale. Mai exact, despre modul în care rocker nu înseamnă nespălat, manelist nu înseamnă neapărat cocalar ş.a.m.d. Vorbim şi despre instinctivul "Bă, eu ascult de toate. Şi la chefuri mai merge câte o manea". Vorbim despre chefuri, distracţie şi toate cele. Vă simteţi gata? Începem.
Citeam pe net un articol despre cum să devii rocker. Eu una nu mă consider rockeriţă, dar prieteni foarte buni de-ai mei sunt rockeri, metalişti, headbangeri etc., ce nu se potrivesc nicicum profilului descris de autor. În primul rând, m-a deranjat că s-au legat de muzica veche pe care rockerii încă o ascultă (d-alde Queen, Scorpions, Led Zeppelin, Deep Purple - muzica de calitate rămâne, muzica proastă de uită după 5 ani) şi mai ales de stilul vestimentar.
În primul rând că un tricou cu o trupă nu te face rocker. Degeaba porţi diverse logo-uri şi simboluri pe tine, dacă această heraldică nu vine şi cu nişte cunoştiinţe în domeniul muzicii respective. Riscul este de a te face de râs: întrebat dacă ţi-a plăcut Roots (al cărui copertă o ai pe tricou), te vei întreba dacă este o băutură, o formaţie, sau un film nou.
Dar revin la problema socializării: spre deosebire de alte grupuri exclusiviste (o piţi fără haur pe ea nu e piţi, un emo fără dermatograf nu e emo), aş spune că grupul acesta denumit generic rockeri este cel mai permisiv. Cel puţin rockerii pe care îi cunosc eu nu te vor da afară de la masă pentru că nu ai haine negre, sau bocanci.
Le-a păsat când am venit cu rochie roşie şi saboţi? Nu. Le-a păsat că sunt singura cu fundiţă roşie? Nu. Le-a păsat că ştiu piese trendi? Din nou, nu. Pentru că sunt aceeaşi Călina ca întotdeauna, indiferent de cum mă îmbrac, care a fost ultima piesă pe care am ascultat-o sau când a fost ultima dată când am dat din cap. Şi tocmai de accea mă simt bine cu ei; pentru că putem vorbi aproape orice fără să intervină fiţe, superiorităţi şi alte chestii neplăcute prezente în majoritatea bisericuţelor.
Divaghez. Revenind la subiect, a fi în conformitate deplină cu un grup înseamnă a fi tras la indigo, a-ţi pierde unicitatea. Cine se aseamănă se adună nu înseamnă că toţi cei care se aseamănă trebuie să devină identici.
A merge la un chef, după părerea mea, înseamnă să te distrezi. Înseamnă playing along cu muzica ce se pune (până la un anumit punct, şi aşa nu eşti invitat la chefuri total incompatibile cu genul tău), că să te simţi bine nu numai tu, ci şi ceilalţi. Pentru că egoismul şi atitudinea de "eu nu dansez pe muzica asta, că e naşpa", sunt primii paşi spre o petrecere oribilă.
Cât despre "eu ascult de toate", este posibil. Nu este (numai) apanajul celor care vor să încheie discuţiile contradictorii de genul rock vs. manele. Una e muzica de acasă, alta cea de la petreceri, alta cea de la radio şi cea de pe mp3/mp4 player. Eu una am de toate: rocăciuni, metal, oldies, latino, house, hip-hop, clasică. Şi le ascult pe toate, cu diferite ocazii.
Nu este nici muzica, nici credinţa, nici fizicul, nici nimic care să ne facă mai buni sau mai răi decât suntem. Cunosc manelişti, houseri, urâţi, deştepţi, frumoşi, atei, pocăiţi, aroganţi şi modeşti care sunt oameni extraordinari. Aşa că la o parte cu clişeele.
Citeam pe net un articol despre cum să devii rocker. Eu una nu mă consider rockeriţă, dar prieteni foarte buni de-ai mei sunt rockeri, metalişti, headbangeri etc., ce nu se potrivesc nicicum profilului descris de autor. În primul rând, m-a deranjat că s-au legat de muzica veche pe care rockerii încă o ascultă (d-alde Queen, Scorpions, Led Zeppelin, Deep Purple - muzica de calitate rămâne, muzica proastă de uită după 5 ani) şi mai ales de stilul vestimentar.
Imbracamintea te defineste mai mult decat muzica pe care o asculti. Pentru inceput trebuie sa tii minte cateva lucruri: haine negre. In ceea ce priveste hainele negre, ai putea fi interpretat de ceilalti ca fiind lipsit de creativitate, dar tu esti un neinteles oricum, asa ca parerea celorlalti nu conteaza.
Hainele: - tricouri negre cu formatii daca se poate: Sepulura, Dimmu Borgir, Cradle of Filth;
- blugi negri sau pantaloni din piele. Cu pantalonii de piele esti mai rocker;
- geaca de piele. Lumea va crede ca ai motor;
- bocancii negrii (rocker adevarat), cat mai grei. Daca nu gasesti poti sa incerci la armata romana, sunt la reduceri. Tine minte: hainele negre si bocancii trebuie purtati pe orice anotimp, fie ca e vara sau iarna, chiar daca faci viermi sau ciuperci, asta te defineste ca rocker. Rock ON!
În primul rând că un tricou cu o trupă nu te face rocker. Degeaba porţi diverse logo-uri şi simboluri pe tine, dacă această heraldică nu vine şi cu nişte cunoştiinţe în domeniul muzicii respective. Riscul este de a te face de râs: întrebat dacă ţi-a plăcut Roots (al cărui copertă o ai pe tricou), te vei întreba dacă este o băutură, o formaţie, sau un film nou.
Dar revin la problema socializării: spre deosebire de alte grupuri exclusiviste (o piţi fără haur pe ea nu e piţi, un emo fără dermatograf nu e emo), aş spune că grupul acesta denumit generic rockeri este cel mai permisiv. Cel puţin rockerii pe care îi cunosc eu nu te vor da afară de la masă pentru că nu ai haine negre, sau bocanci.
Le-a păsat când am venit cu rochie roşie şi saboţi? Nu. Le-a păsat că sunt singura cu fundiţă roşie? Nu. Le-a păsat că ştiu piese trendi? Din nou, nu. Pentru că sunt aceeaşi Călina ca întotdeauna, indiferent de cum mă îmbrac, care a fost ultima piesă pe care am ascultat-o sau când a fost ultima dată când am dat din cap. Şi tocmai de accea mă simt bine cu ei; pentru că putem vorbi aproape orice fără să intervină fiţe, superiorităţi şi alte chestii neplăcute prezente în majoritatea bisericuţelor.
Divaghez. Revenind la subiect, a fi în conformitate deplină cu un grup înseamnă a fi tras la indigo, a-ţi pierde unicitatea. Cine se aseamănă se adună nu înseamnă că toţi cei care se aseamănă trebuie să devină identici.
A merge la un chef, după părerea mea, înseamnă să te distrezi. Înseamnă playing along cu muzica ce se pune (până la un anumit punct, şi aşa nu eşti invitat la chefuri total incompatibile cu genul tău), că să te simţi bine nu numai tu, ci şi ceilalţi. Pentru că egoismul şi atitudinea de "eu nu dansez pe muzica asta, că e naşpa", sunt primii paşi spre o petrecere oribilă.
Cât despre "eu ascult de toate", este posibil. Nu este (numai) apanajul celor care vor să încheie discuţiile contradictorii de genul rock vs. manele. Una e muzica de acasă, alta cea de la petreceri, alta cea de la radio şi cea de pe mp3/mp4 player. Eu una am de toate: rocăciuni, metal, oldies, latino, house, hip-hop, clasică. Şi le ascult pe toate, cu diferite ocazii.
Nu este nici muzica, nici credinţa, nici fizicul, nici nimic care să ne facă mai buni sau mai răi decât suntem. Cunosc manelişti, houseri, urâţi, deştepţi, frumoşi, atei, pocăiţi, aroganţi şi modeşti care sunt oameni extraordinari. Aşa că la o parte cu clişeele.
De ce apatie?
Astăzi am fost la marea adunare a suporterilor Universităţii Cluj, băieţi simpatici, din peluză + sămânţarii din tribune. Fulare, steaguri, cântece... printre care şi dragul meu Din dragoste pentru culori, eu voi cânta mereu/Şi nimeni nu mă va opri, aici e locul meu!
Şi am văzut în ochii suporterilor, aşa cum văd întotdeauna când sunt în peluză cu ei (şi nu la televizor, unde apar numai golanii care se declară fani "U" de dragul bătăilor), că merită o echipă mai bună. Toată înfocarea cu care cântăm, toata pasiunea pe care o punem în strigăte, toate răguşelile noastre şi speranţele cu care intram pe poartă la Ion Moina, zâmbindu-i portarului... oare toate acestea nu merită un răspuns din partea a 11 oameni care aleargă după o băşică?
În faţa Primăriei, se striga "Stadion! Stadion! Stadion", însă printre două exclamaţii se mai auzea şi câte un dezolant "Echipă..."
La ultimul meci al Universităţii în liga I, când a pierdut cu CFR, am plâns. Curgeau şiroaie lacrimile pe faţa mea şi tata, care a venit cu mine la meci, încerca să mă liniştească. Îmi spunea că "uite, CFR erau în divizia C şi în numai 6 ani au devenit campioni. Lasă, că aşa va fi şi cu Universitatea. Va veni cineva cu bani şi va face echipă...". Îmi spunea câte-n lună şi-n stele. Însă ştiam că atunci a murit Universitatea mea. Că nimeni nu va veni cu bani să ne scoată din c**at, că în curând de vom uza vocile pentru o echipă de liga II, sau poate chiar III.
Şi nu îi învinuiesc pe mahării care au spălat bani sau pe cine vrea să facă mall pe locul fostului Ion Moina. Învinuiesc toată generaţia asta plină de apatie, în care sportul nu mai este sport sau competiţie, ci femei, cluburi, freze gelate, salarii imense şi presa gâdilând orgoliile jucătorilor buni. De ce să conteze proştii ăia şi mitingul lor? De ce să joc mai bine pentru miile de suporteri care îşi pun speranţele în mine? De ce să fac efort când am aceleaşi performanţe la gagici şi la alcool?
Credeţi că se rezumă numai la sport? Dimpotrivă, e o boală înfiorătoare, care parcă stă să clatine tot ceea ce au vrut să construiască părinţii, bunicii noştri şi toţi cei care au murit încercând să facă o lume mai bună. Pentru că noi suntem generaţia care trebuia să aducă viitorul. Viaţa 2.0. Atitudinea socială, implicarea, performanţa. Trebuia să fim aprigi, trebuia ca totul să fie, pentru noi, o provocare. Şi fiecare provocare trebuia câştigată.
Nu am devenit ceea ce trebuia să devenim. În schimb, bine că avem telefoane cu Swarowski şi Audi A seis.
Şi am văzut în ochii suporterilor, aşa cum văd întotdeauna când sunt în peluză cu ei (şi nu la televizor, unde apar numai golanii care se declară fani "U" de dragul bătăilor), că merită o echipă mai bună. Toată înfocarea cu care cântăm, toata pasiunea pe care o punem în strigăte, toate răguşelile noastre şi speranţele cu care intram pe poartă la Ion Moina, zâmbindu-i portarului... oare toate acestea nu merită un răspuns din partea a 11 oameni care aleargă după o băşică?
În faţa Primăriei, se striga "Stadion! Stadion! Stadion", însă printre două exclamaţii se mai auzea şi câte un dezolant "Echipă..."
La ultimul meci al Universităţii în liga I, când a pierdut cu CFR, am plâns. Curgeau şiroaie lacrimile pe faţa mea şi tata, care a venit cu mine la meci, încerca să mă liniştească. Îmi spunea că "uite, CFR erau în divizia C şi în numai 6 ani au devenit campioni. Lasă, că aşa va fi şi cu Universitatea. Va veni cineva cu bani şi va face echipă...". Îmi spunea câte-n lună şi-n stele. Însă ştiam că atunci a murit Universitatea mea. Că nimeni nu va veni cu bani să ne scoată din c**at, că în curând de vom uza vocile pentru o echipă de liga II, sau poate chiar III.
Şi nu îi învinuiesc pe mahării care au spălat bani sau pe cine vrea să facă mall pe locul fostului Ion Moina. Învinuiesc toată generaţia asta plină de apatie, în care sportul nu mai este sport sau competiţie, ci femei, cluburi, freze gelate, salarii imense şi presa gâdilând orgoliile jucătorilor buni. De ce să conteze proştii ăia şi mitingul lor? De ce să joc mai bine pentru miile de suporteri care îşi pun speranţele în mine? De ce să fac efort când am aceleaşi performanţe la gagici şi la alcool?
Credeţi că se rezumă numai la sport? Dimpotrivă, e o boală înfiorătoare, care parcă stă să clatine tot ceea ce au vrut să construiască părinţii, bunicii noştri şi toţi cei care au murit încercând să facă o lume mai bună. Pentru că noi suntem generaţia care trebuia să aducă viitorul. Viaţa 2.0. Atitudinea socială, implicarea, performanţa. Trebuia să fim aprigi, trebuia ca totul să fie, pentru noi, o provocare. Şi fiecare provocare trebuia câştigată.
Nu am devenit ceea ce trebuia să devenim. În schimb, bine că avem telefoane cu Swarowski şi Audi A seis.
De timp liber
Când puteţi sacrifica o mică parte din timpul vostru pentru a vă uita la un documentar online de calitate - nu ca Zeitgeist, care e penibil pe lângă acest Dangerous Knowledge -, câteva clickuri date mai jos vă vor fi utile. Sau, dacă preferaţi, căutaţi pe google videos numele documentarului (Dangerous Knowledge, după cum ziceam). Nu am să fac spoilere, însă am să spun că este vorba despre patru oameni geniali care au pătruns atât de adânc în tainele matematicii încât, până la urmă, au înnebunit şi s-au sinucis. (Da, colegi, ştiu că sună puţin ca povestea lui Eminescu spusă de dl Berindei) Nu este, totuşi, povestea acestor savanţi, ci este o poveste despre ce înseamnă să fii maşină sau om, despre sensul universului, despre propriile noastre limitări şi despre sentimentul de siguranţă supremă care a dus la cele Două Războaie Mondiale.
Requirements: flash player, răbdare 1h 30 min, limba engleză.
Partea 1
Partea 2
Requirements: flash player, răbdare 1h 30 min, limba engleză.
Partea 1
Partea 2
Subscribe to:
Posts (Atom)