Mic îndrumar de gesturi ale conducătorilor auto

Am observat de nenumărate ori versatilitatea comunicării dintre șoferi. De altfel, este fascinant cum, în lipsa capacității de comunicare verbală, s-a dezvoltat un întreg vocabular al gesturilor, atât de simplu și de firesc încât nimeni nu trebuie să îl explice, “vorbitorii” lui însușindu-și mecanic gestica specifică. Lista cuprinde poate 4-5 gesturi care acoperă nenumărate situații ce apar în trafic, de aceea le redau mai jos, pentru cei care nu au avut încă onoarea.

1. palma ridicată, orientată spre interlocutor:

- vă rog să mă scuzați
- mulțumesc șefu’,
- eh... e vina mea de data asta
- stai relax, nu te băga
- salut! (la venire)
- cele bune, la revedere (la plecare)
- sunteți un domn/o doamnă
- Haide “U”!

2. mâna răsfirată, orientată cu palma în sus:

- bă, oare unde ai făcut tu școala de șoferi?

- da, vă rog

- hoooo, unde gonești așa? (cu varianta pentru femei: ce-ai fă, îți ard oalele pe foc?)

- ia uite-l cum se duce!

- hai, mai repede / mișcă odată

3. mâna dreaptă agitată în mod repetat în aer

- asortiment de injurii

4. deschiderea și închiderea repetată a pumnului, răsfirând degetele

- (către un interlocutor de sex masculin) ai uitat să îți aprinzi/stingi farurile, boule!

- (către un interlocutor de sex feminin) se vede că ești femeie, ai uitat să îți aprinzi/stingi farurile

- semnalizează când schimbi banda!

- semnalizează în intersecție!

- bă, la voi în sat nu sunt sensuri giratorii?

După cum se poate observa, la fel ca în orice limbaj, inflexiunile se schimbă în funcție de factori externi, precum sexul interlocutorului, marca autovehiculului (“cretinule, crezi că ai prioritate de BMW?!”), prezența bulinei pe parbriz (“eu înțeleg că ești începător, dar calcă dracu’pedala aia că nu te mușcă de picior”), scopul/forma mașinii (“fix duba ți-ai găsit să o parchezi în intersecție, trăi-ți-ar familia ta! nimic nu văd!”, “voi taximetriștii toți sunteți niște nesimțiți, unul nu m-ați lăsa să trec, de ciudă”) etc. Asta transformă vocabularul de bază într-o largă paletă de posibilități. Folosiți pe propria răspundere și conduceți cu grijă.

BAC dimpotrivă!

Citeam mai devreme un articol al Alinei Mungiu-Pippidi, în care m-a surprins puțin discursul, mai ales fiindă o știam a fi mai pragmatică. Îmi place și mie să fiu Gică Contra, dar din păcate a fi Gică Contra indiferent de situație nu e mereu cea mai bună alegere. Așa că, dați-mi voi să fiu eu împotriva acestui articol, ceea ce mă face, de altfel un... Gică Contra Gică Contra.

Linkul pentru referință e aici: http://www.romaniacurata.ro/bacalaureatul-la-romana-o-bataie-de-joc-nationala/ și voi încerca să merg în paralel cu alineatele doamnei Pippidi, ca să vă explic de ce argumentele dumneaei nu stau în picioare.

După introducerea anti-sistem clasică, autorul se trezește târziu la realitatea că nu îi place structura subiectelor de bacalaureat. Dintr-o dată, după ani în șir în care cele 3 subiecte ale bacalaureatului la română au fost variațiuni pe aceeași temă, cei care fac aceste subiecte "Trebuie dați toți afară!". Revolta legată de primul subiect se referă probabil la inutilitatea ca tinerii să cunoască semnificația semnelor de punctuație (huo, opresorilor! cum vă permiteți să cereți oamenilor să știe la ce folosesc punctele de suspensie?). Alte argumente:

• construirea unei propoziții în care să folosească o expresie/locuțiune având în componență cuvântul "gând". Pffff... nu doar că trebuie construită o propoziție, dar trebuie să cunoaștem și expresii? La naiba, mai învățăm un pic și dăm la anul.
• transcrierea a două cuvinte din text care aparțin câmpului semantic al "creației", o cerință total înjositoare. Oamenii trebuie să știe doar 2 cuvinte și să icnească. Asta, alături de abilitatea de a arăta cu degetul ca niște maimuțe compensează evident necesitatea unui vocabular bogat.
• notarea a două "motive literare", aici doleanța fiind că tinerii nu trebuie să ajungă critici literari. Evident, notarea a două motive literare îi dă tânărului absolvent de liceu o aură de atotcunoaștere literară cum nu am mai văzut...

După alte îndemnuri radicale la acte de revoltă, pe care mai mult ca sigur nu le-ar efectua chiar autorul articolului (sau nu le-ar recomanda copiilor proprii) - '[să] ștergi geamurile cu foaia asta [de subiect]", trecem și la subiectul al II-lea. Aici, autorul articolului este impotriva faptului că, la textul argumentativ, tinerilor li se dă un punct de pornire, prin acel citat dintr-un scriitor român. Vă explic eu de ce este cerut textul argumentativ la bacalaureat: pentru că e esențial ca oamenii să fie capabili să își exprime opiniile. Vă explic și de ce, uneori, se pornește de la citatul unui autor: pentru că, mai întâi, înainte de a ne exprima opiniile, trebuie să învățăm să ascultăm și opiniile altora. Elevii au libertatea de a fi de acord sau nu cu autorii respectivi, iar scopul exercițiului e unul deosebit de franc. Fără a putea să asculte și să se exprime legat de probleme importante, ce fel de viitor au acești tineri?

La subiectul al III-lea, argumentul principal al doamnei Pippidi împotriva bacalaureatului este formularea de "autori canonici". Că de ce nu se dă Shakespeare? Aici, logica e din nou incorectă. Bacalaureatul se dă din materia predată, care este axată pe literatura română. Nu putem considera acest subiect o problemă a bacalaureatului în sine, ci, mai degrabă, a programei.

Nu contest că doamna Pippidi are dreptate în unele situații, precum faptul că "reformismul" continuu prin care trece sistemul nostru de învățământ este dăunător multora. Dar nu cred că acest atac împotriva subiectelor are prea mult sens. Îi compătimim prea mult pe acești tineri. După părerea mea, dacă ai 18-18 ani și vrei bacalaureatul, ai face bine să știi semnele de punctuație, argumentarea unei opinii și câțiva autori români.

Opera "Carmen" în Piața Unirii - totuși, se poate!

Mi-e greu să exprim în cuvinte ceea ce am văzut aseară în Piața Unirii, la evenimentul organizat de Opera Națională Română din Cluj-Napoca, prin care cei de la operă au reușit să aducă actul artistic atât de aproape de clujenii de rând... Opera "Carmen" e tragică la final, dar nu am plâns niciodată, până ieri. Și, din suita sentimentelor și gândurilor care mă treceau atunci încerc să vă explic ce m-a atins cel mai mult.

În primul rând, piesa. Am văzut două versiuni ale acestei piese la Opera Națională, cu două distribuții diferite: Iulia Merca - Lopez? - Horațiu Ruști și Liza Kadelnik - Cristian Mogoșan - Martin Fulop. Mi-au plăcut la nebunie amândouă, în feluri diferite. Am downloadat celebra reprezentație cu Elina Garanca, Roberto Alagna și Teddy Tahu Rhodes, am ascultat opera întreagă și arii disparate pe YouTube, ajungând la concluzia că Anna Caterina Antonacci e perfectă în rolul principal, că aveau decoruri drăguțe și pe vremea când era Placido Domingo tânăr, că lui Dmitri Hvorostovsky îi place să intre în scenă dramatic, chiar și la recitaluri, că Agnes Baltsa avea o voce fenomenală și că "Seguidilla" e perfectă ca ringtone la telefon... în fine, ca să nu vă plictisesc, "Carmen" e un gateway drug perfect spre alte piese, pentru că are de toate: sex, violență, decădere/nebunie, toate pe un ritm alert și pe muzică bună. "Carmen" a fost ceea ce m-a readus în această lume.

În al doilea rând, reprezentația. Piesa a fost bine jucată, bine cântată, spectaculos pusă în scenă, iar miile de oameni veniți acolo au demonstrat asta. Iulia Merca a fost o Carmen grozavă, ca dovadă am auzit în jurul meu de multe ori exclamația "Da, așa trebuie să fie!". Seducătoare dar nu pornografică, încrezătoare în sine, zeflemitoare față de admiratorii ei. Cristian Mogoșan m-a făcut să îmi amintesc de un documentar interesant despre tenori, în care rolul lui Don Jose era explicat ca fiind dificil tocmai datorită tranziției treptate de la normalitate și moralitate, la nebunia totală indusă de Carmen și de viața de bandit a personajului, turbat de-a dreptul spre final. Cât despre Zoltan Nagy în rolul lui Escamillo cred că nici nu mai e cazul să spun cât de mult mi-a plăcut aria toreadorului, pentru că 80% din spectatorii de sex feminin cred că sunt acum fane ale coridei. Tânăr, frumos și cu o voce pe măsură. Fun fact: baritonul e tipul meu preferat de voce, deci e posibil ca aici să fiu puțin subiectivă.

În al treilea rând, senzația de "uite că se poate!". V-am mai spus deja cât am cutreierat YouTube și Vimeo pentru scene și recitaluri din diverse opere. Și mereu mă încerca același sentiment de tristețe. A început când am văzut pentru prima oară filmat publicul de la un concert Domingo/Villazon/Netrebko, la un duet al celor doi tenori, tot dintr-o operă a lui Bizet - "Pescarii de Perle". Era un stadion întreg de oameni vrăjiți. Un stadion întreg de oameni care s-au strâns pentru a vedea staruri de talie mondială ale operei și pentru a fi încântați de vocile lor expresive și de poveștile ariilor. La noi niciodată nu am văzut ceva asemănător, de aceea urmăream orice clip de pe Internet cu o strângere de inimă. Aseară, când au dat artificiile, am plâns. Am plâns de fericirea de a vedea că mii de oameni s-au strâns aici, la mine acasă, în orășelul ăsta în care suntem obișnuiți să spunem "Ce țară nașpa, aici nu se apreciază cultura!". Aseară a fost altfel. Aseară s-a celebrat cultura, muzica bună și actul artistic. Se poate. Se poate și la noi. Bravo, Opera Națională Română Cluj-Napoca!

Olé!

Una scurtă despre capitalism și muncă

Probabil că am mai vorbit despre asta și mai demult. Nu contează -- intenționez să mă repet cât se poate de scurt. Am observat la nostalgicii pre-decembriști aceeași replică mereu și mereu, până la epuizare: "Pe vremuri era mai bine pentru că toată lumea avea loc de muncă". Invariabil, când aud această perlă, oftez din greu și mă gândesc la cât de diferiți suntem noi, cei din generația nouă. Pentru că eu mă gândesc mereu ce fel de loc de muncă e cel la care nu poți fi dat afară sau recompensat în plus pentru munca în plus, fiindcă "toți trebuie să fim egali". Ce valoare are pentru societate un loc de muncă ocupat, dar fără hărnicie? Exact aceeași valoare pe care o are o carte cumpărată, pusă în bibliotecă, dar necitită.

Toate acestea în contextul femeii de serviciu cu masterat, o știre pe care am mai auzit-o, dar revine în lumina reflectoarelor periodic, cu diverși păreriști lamentând "Ah, dar femeia aceea merita să aibă o slujbă mai răsărită decât cea de femeie de serviciu!". La o citire mai atentă a articolul, femeia putea să fie profesoară, dar nu a vrut să meargă la țară. Putea lucra la o multinațională, dar nu a vrut să facă naveta. Putea să aibă o groază de alte variante, dar nu a vrut să le dea curs. De ce? Frică? Lene? Altceva? Nu știu.

Tot ce știu este că înțelepciunea populară românească a concentrat totul într-o frază: "Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă". Aceeași înțelepciune apare în bancul cu omul care și-a dorit toată viața să câștige la loto, dar nu a jucat niciodată. Uneori, nu ajunge să merităm. Uneori, trebuie să mai și punem osul la muncă.

Nunți, bărbați vs. femei și alte generalizări virale

Constat că a venit sezonul nunților, având în vedere toate pozele pe Facebook. Fiind sezonul nunților, nu pot să nu constat că au apărut și articolele anuale despre cât de nașpa e la nunți, care generează la fel de mult sau chiar mai mult tam-tam decât nunțile înseși.

Rețeta e simplă. Scrii un articol cu toate lucrurile nașpa care se întâmplă la nunți, faci mișto de mireasă că se crede centrul Universului, că e o chinuială să planifici totul, că se îmbată oamenii. După care toată lumea îl ditribuie pe Facebook, hăhăind aprobator: "da, da, chiar așa e!". Exact aceeași oameni care distribuie articolul despre "Cele 5 mari defecte ale Capricornilor" ("da, da, chiar așa e!"), sau bancuri expirate despre cum bărbații sunt nepăsători iar femeile naive ("da, da, chiar așa e!").

Vorbim aici despre generalizări care poate nu-și au locul. Să derulăm caseta: e un chin să planifici nunta? Eu am nuntă anul ăsta și a trebuit doar să semnez două contracte și să cumpăr o rochie, dar sunt în grafic cu pregătirile. Cei care au impresia că nunta trebuie să isterizeze o femeie și să o facă să arunce cu flăcări pentru că "e ziua ei specialăăă!!!!" s-au uitat prea mult la emisiuni cu americani proști. Măritatul în sine nu e o realizare. Realizare e să țină ani mulți și fericiți cu aceeași înțelegere între oameni. Realizare e să ajungi să te sprijini reciproc cu partenerul/partenera și să faceți lucruri pe care singuri nu le-ați fi putut face, sau nu ați fi avut niciodată motivația/înțelegerea/sprijinul etc.

cum cred oamenii de pe Internet că sunt eu ca mireasă

cum sunt eu de fapt, ca mireasă

Dar divaghez. Se îmbată lumea? Păi și se îmbată și la alte chefuri, foarte bine că se simt bine. Cât timp nu vomează prin sală sau deranjează pe alți invitați, fiecare invitat este liber să se simtă bine cum vrea el/ea. Dai bani? Păi nu, că tot cei care dau bani decid cât și cum pun, așa cum decid dacă să vină sau nu. Noi personal am luat decizia să nu invităm "obligații" și puțin ne pasă cum iese numărătoarea darului la final. Ideea e să vină lumea care dorește să vină ca să se bucure cu noi.

Capisci? Dacă ești invitat la nunta noastră, nu veni dacă nu vrei. În rest, mai ușor cu butonul de "Share" data viitoare, că se pierd lucrurile interesante de pe Facebook printre generalizări infantile.

Ecologism de oportunitate

Mereu am spus că nu sunt eco. Pur și simplu nu sunt atât de idealistă încât să cred că oamenii vor renunța vreodată la comoditate pentru a proteja Mama Natură. Dar, mai mult decât atât, nici măcar nu cred că asta e ideea. Cred că ecologismul are nevoie de mai puțin idealism, și de mai mult simț practic. Cred în ecologismul de oportunitate.

La cursul festiv, am avut discursul pe tabletă, de unde am citit atât eu, cât și colegul meu. Nu pentru că am iubi prea mult copacii, pur și simplu pentru că a fost mult mai comod decât să avem ciorne, idei separate transcrise pe cine știe unde și maculatură împrăștiabilă. Tableta, cu bateria ei rezistentă, ecranul mare și comod, posibilitatea editării ușoare și colaborative a discursului, ne-a făcut ecologiști de oportunitate. În același timp, câțiva dintre studenți au încercat să "rezerve" locuri bune în sală celor dragi. Pentru a face asta, au tocat 2 caiete A4 în foi pe care le-au așezat pe scaune, foi care mai apoi s-au aruncat pentru că gestul nu era tocmai ok (nimeni nu a plătit bilet, așa că locurile VIP au fost percepute ca o chestie de neam prost).

De Ora Pământului, toată hipsterimea stă pe laptop la întuneric, pentru că bateria încă ține și fără cablu. Ne simțim bine cu toții, economisim enorm! Între timp, fabricile și uzinele continuă producția, ceea ce înseamnă că un bec stins de la un consumator persoană fizică se pierde printre utilaje.

Suntem mici, dar nu mă înțelegeți greșit, nu sunt fatalistă. Dimpotrivă, mai este un aspect practic al ecologismului pe care vreau să vi-l reamintesc. Banii. O știe toată lumea care fredonează "Money talks", "Money makes the world go around", "Money, money money". Fabricile alea care nu închid producția de Ora Pământului își doresc cu disperare să reducă toate costurile de producție, inclusiv cele pentru energie și pentru depozitarea gunoiului. Simțul practic și mirosul banilor economisiți fac diferența între ecologiștii idealiști și ecologiștii de oportunitate. Pentru că patronilor unei fabrici nu le va păsa niciodată de Mama Natură, dar vor fi ecologiști de oportunitate. În definitiv, și dolarii sunt verzi.

Între timp, folosesc termos în loc de pahare de hârtie când îmi iau cafeaua la pachet (nu pentru că iubesc din cale afară copacii, doar pentru că termosul e etanș și nu se împrăștie prin mașină), folosesc plase reutilizabile la cumpărături (dar nu pentru că plasticul se descompune greu, ci pentru că plasele reutilizabile sunt mai mari și mai rezistente, așa că nu am nevoie de prea multe drumuri cu ele pe scări), citesc e-books și folosesc tableta (dar nu pentru că hârtia e prețioasă, ci pentru că e mai comod), etc. etc. Dar vă rog, niciodată nu îmi spuneți să nu trag apa la toaletă, să nu îmi spăl hainele, să nu fac duș... sau orice altceva. Mama Natură nu are nevoie de hipsterași, are nevoie de oameni responsabili, care să gândească practic.

Dați banii cercetătorilor și vor găsi ei ceva. Am încredere în capacitatea umană de a inventa mereu lucruri noi, care fac vechile obiceiuri să pară ridicole.

Scandalul Sincai si opinia de mijloc

Din nou revin cu o opinie aflata undeva intre cele doua tabere. In primul rand, as vrea sa imi cer scuze pentru lipsa diacticelor, scriind de pe un calculator de unde nu am posibilitatea de a schimba setarile de limba. Zilele acestea a fost un scandal enorm legat de pozele celor de la liceul Sincai, care de altfel erau niste prostiute inofensive.

De ce spun inofensive? Pentru ca, in general, toti adolescentii au participat vreodata la cate o barfa, la o parodie sau la vreo tura de rasete legate de un profesor. E normal, pentru ca suntem oameni, avem defecte, iar defectele noastre sunt uneori amuzante. Elevii au scris doar adevaruri si citate ale profesorilor, cu un mic plus de vulgaritate (2-3 poze din cel putin 100 pe care le-am vazut contineau elemente injurioase). Atat. Grupul lor de facebook era unul PRIVAT, asa ca a intra sub nume fals intr-un grup privat de Facebook este exact acelasi lucru ca si cum profesorii respectivi ar fi ascultat la usa intr-o excursie ca sa auda micile indiscretii, apoi li s-ar fi casunat pe copii ca spun adevaruri. Cand un profesor nu se stie face respectat, acesta e rezultatul, iar actiunea profesorilor din Sincai miroase a comunism, a inchizitie si a crasa lipsa de intelegere a modului in care functioneaza Internetul.

Insa ceea ce se intampla in ultimul timp mi se pare si mai gretos. Odata cu aparitia acestui subiect, precum cel al cererii pentru religie in scoli, s-a intamplat ceva ciudat. S-a deschis robinetul la injurii si la analfabetisme de la tot felul de adolescenti care, sub pretextul ca unii colegi de-ai lor au fost cenzurati pe nedrept, au gasit momentul oportun sa se victimizeze folosind un limbaj sub orice critica. In ce univers e posibil ca un elev sa spuna asemenea minciuni/inconstiente precum "la Balcescu profesorii miroseau a alcool", "e privare de libertate sa nu ne lase sa iesim din scoala pana la ora 12", "tarfa aia de la religie", "mitocondriile nu fac parte din cultura generala" sau "in liceele din centru conteaza doar sa ai bani/masina/fite".

Alooo, centrala? Am fost eleva la Balcescu timp de 12 ani. Exact liceu de centru si "de fite", dar am invatat acolo si in cei 7 ani de acasa ca injuriile si exagerarile nu sunt limbajul potrivit pentru a rezolva conflicte. In primul rand, in decursul celor 12 ani, nu am mirosit alcool pe niciun profesor in timpul orelor de curs. In al doilea rand, hainele mele de firma erau marca celebra a vedetelor: "Piata Marasti" si n-am avut nici macar adidasi Adidas pana in clasa a 10-a, daramite Audi sau Rolex. Nu am tocit niciodata ceva ce nu am inteles sau nu am judecat si singura. Cu toate acestea, eram una dintre cele mai bine privite eleve si aveam note bune mereu.

Apoi, indiferent de ce v-ar face profesorii, si daca ar fi tartorii supremi ai Universului, nu e cazul sa ne exprimam vulgar la adresa lor. "Tarfa", "comunistul", "cretina aia" si alti termeni asemanatori reusesc doar sa arate ca va coborati la nivelul lor. Pentru un plus de credibilitate, aratati o clasa in plus fata de "tartorii" vostri. De asemenea, dragi liceeni, poate veti intelege candva ca scoala e responsabila pentru voi in timpul orelor de curs, de-aia nu aveti voie sa iesiti din incinta scolii fara un motiv intemeiat. Dacă plecați în pauză și vă calcă mașina, ia ghici cine e responsabil? Exact. (Apropo, m-am mutat pe un calculator cu diacritice.)

Dar ceea ce mă derutează cel mai mult este faptul că ceea ce liceenii "cu gură mare" numesc cultură generală este sub orice minim posibil. Da, e normal să înveți câte ceva și despre artă, și despre literatură, și despre matematică, și despre societate, și despre mitocondrii. Profesorii sunt puși acolo cu scopul de a vă învăța, nu merită injuriile voastre pentru că își fac treaba. Este, în schimb, sub orice critică să nu își facă treaba sau abuzeze de drepturile și poziția lor ierarhică, așa cum s-a întâmplat la Șincai.

Domnule Berindeiu, vă dau pe dvs. drept exemplu, pentru că majoritatea elevilor pe care i-am auzit vorbind de dvs., atunci când vă întâlnesc prima dată, sunt speriați și copleșiți de cantitatea de muncă pe care e nevoie să o depună... în fine, nu le convine. Cu toate acestea, toți vă mulțumim când ne vine mintea la cap, eveniment care se poate întâmpla pe loc sau chiar cu 2-3, 5 ani de întârziere. Eu una vă mulțumesc pentru faptul că sunt în stare să privesc orice act de cultură dincolo de suprafața lui, să-l înțeleg cu adevărat. Iată, deși sunt inginer, literatura face parte din cultura mea generală.