Am un sentiment ambivalent faţă de deschiderea oficială a Jocurilor Olimpice de la Beijing. În sensul că mi s-a părut atât interesant, epustuflant şi barosan, cât m-a şi oripilat...
Partea bună este că a arătat senzaţional (senzaţional autentic, nu ca la OTV). A fost un spectacol foarte bine regizat, se vedea că oamenii chiar au vrut să ne arate cât de tare e ţara lor, cât de importantă a fost ea pentru istorie, câţi chinezi ştiu să danseze sincron şi că ei au cel mai mare ecran cu LEDuri, deci că sunt şi regii tehnicii moderne.
Şi totuşi, spunea comentatorul că aproximativ 15.000 de oameni au lucrat timp de 10 luni la aceste coregrafii. Vedeam oameni stând în poziţii incomode, chinez sub fundul unui alt chinez, toţi la fel, toţi la unison, toţi concentraţi să nu cumva să greşească (cel puţin, nu vizibil), să nu cumva să iasă imperfect spectacolul. Mi s-a zburlit părul uitându-mă la acele reprezentaţii. Pe lângă ceea ce am văzut pe la teveu că făcea Ceauşescu pe stadioane... nu e mare diferenţă, ci e doar un mai nou (2008 în loc de 1988 sau 1978) şi mult, mult, mult mai opulent.
Cine să "convingă" atâţia oameni să se implice într-un spectacol de asemenea proporţii? Să fie patriotismul chinez? Să fie mândria olimpică? Globalizarea? Să nu fim naivi... Au fost aceiaşi domni care le falsificau paşapoartele gimnastelor chineze înainte de competiţie, că "De, dacă puterea e a statului, statul spune că fetele au 16 ani, şi nu 13, deci pot participa la Jocuri."
Ambiţioşi.
