Când va începe lumea să înţeleagă, de fapt, curentul emo? Toţi bat câmpii pe la teveu şi prin şcoli că vai de mine cât de rău, cât de nociv este curentul emo şi ce putem oare să facem pentru a opri răspândirea lui. Dar toţi oamenii care îşi dau cu părerea se pare că nu ştiu face diferenţa între emo, trist, între o piesă lentă şi Tokio Hotel.
Azi dimineaţă mă deplasam prin curtea şcolii şi dau să intru în clădire. Cum aseară a fost Balul Bobocilor, în faţa mea erau două domnişoare care schimbau impresii despre respectivul eveniment. Una dintre ele, căreia nu i-am reţinut figura ci doar tenişii Aoki Xin (sau aşa ceva), îi relatează celeilalte cum, pe final, au fost două piese emo.
Care să fie cele două piese emo? Oare ceva de la Tokio Hotel, Cinema Bizarre, Fallout Boy? Nici vorbă. Piesele pe care ea le-a catalogat drept emo erau Wonderful Life de la Black (pe care, dacă vă mai amintiţi, am postat-o pe blog acum vreo câteva zile) şi Red, Red Wine al UB40. Adică o piesă optimistă despre frumuseţea vieţii şi despre cum nu are rost să plângi şi una dintre cele mai cunoscute piese reggae.
În cazul în care aveţi nevoie de o lecţie de istorie, Wonderful Life a apărut pe albumul omonim în 1985, iar Red, Red Wine a fost iniţial cântat de Neil Diamond în 1968, şi coverul celor de la UB40 datează din 1983. Cu mult înainte de explozia emo.
Dar ce să ştie copila când toţi i-au împuiat capul cu tâmpenii iemo. Ce să faci cu pruncii ăştia care, deşi abia cu doi ani mai mici decât mine, se sparg în figuri de house pe Lambada (de la Kaoma)? Ce să faci cu fâţele de-a noua care nu au aflat încă că dacă nu ai un fund perfect, nu se vine la bal în pantaloni scurţi de lungimea unei lăţimi de curea?
Să-i educi. Asta să le faci. În rest, tot respectul pentru bobocii 2008.
