%ele (modele)

Mă distrează ideea de prezentare de modă în club. Mai ales prezentările astea mediatizate de ziarele pline de bun-gust şi de siteurile de lifestyule feminin (a se citi sfaturi pentru disperate şi articole reciclate destinate gospodinelor de pretudindeni), care nu par deloc creaţii ale vreunui designer anume, ci mai degrabă costume de bal mascat. Am avut aşa-zisele prezentări de modă cu gheişe, cu femei-pisică, cu femei Na'vi (albăstrelele din Avatar), cu şcolăriţe obraznice... Ceea ce au în comun toate este însă locaţia (în diverse cluburi) şi prezenţa a numeroase dive ajunse cunoscute prin intermediul scandalurilor, tabloidelor şi/sau a iubiţilor mondeni: Blonda lui Bote, amanta prietenului Deliei Matache, Iulia aia cu celulită pe fund, prietena lui Ale R cu silicoane până-n gât Loredana Chivu, fosta nevastă a unui mitocan care joacă în telenovele şi ilustra Sânziana Buruiană.

[noile tendinţe]

Umila mea părere este că joaca de-a costumele nu este prezentare de modă, este show (semi)erotic. Sau voi cum aţi numi acţiunea de a te perinda aproape dezbrăcată în club, în faţa spectatorilor? Însă prin îmbrăcarea showurilor în masca de "prezentări de modă", toată lumea are de câştigat. În primul rând, clubul capătă automat o aură selectă. Să găzduieşti evenimente cu tipe în chiloţi e trivial, dar să găzduieşti prezentări de modă de chiloţi e cu totul altceva... Mai mult, spectatorii au un pretext comod de a se holba la picioarele unor tipe, motivând nonşalant că moda e artă.

În al doilea rând [şi cel mai important din punct de vedere mediatic], gagicile astea, deşi unele nu au fizic de model [a se vedea celulita pomenită mai sus], pot merge la televizor şi să se prezinte ca fotomodele. Bineînţeles că e mare diferenţă între a te prezenta ca fotomodel şi a te prezenta ca, mă scuzaţi, c***ă de tabloide. Altfel te prezinţi să stai pe canapeaua lui Măruţă...

Să vărsăm o lacrimă

Să vărsăm o lacrimă jurnalistică pentru cei leneşi. Citesc în gândul un material despre obezi, însă nu despre cei cu probleme glandulare sau mai ştiu eu ce... efectiv despre cei care mănâncă până nu mai pot. Cu toţii au nişte poveşti foarte tragice, de ordinul "vai, mănânc atât de mult şi sunt atât de grasă încât nu pot munci nimic şi trebuie soţul meu să întreţină toată familia", "soţul m-a părăsit pentru că eram prea grasă", "nu mă angajază nimeni pentru că sunt prea gras" et caetera.

Una dintre ele e poveste cu happy-end, tipa făcându-şi operaţie de micşorare a stomacului şi revenind la o greutate normală. Acum, ce probleme am eu:

1. Nu mai folosiţi scuze slabe ca să nu puneţi osul la muncă. Ceea ce doamnele din material numeau gravă problemă şi cât se compătimeau ele că sunt grase şi că le doare până şi să măture în curte se numeşte pe româneşte LENE. Iar faptul că sunt grase e doar un pretext ca să pozeze în victimele supreme ale umanităţii crude, că vezi-doamne ele ar vrea să muncească da' nu pot, săracele. Păi atunci dacă vor să muncească, de ce nu se opresc naibii din mancat? Dacă îşi doresc atât de mult să lucreze, să-l ajute pe capul familiei [care între două grase leneşe şi fiind singurul care munceşte, mă mir că nu şi-a luat lumea-n cap], de ce s-au lăsat în halul ăla? Ceea ce mă aduce la următoarea problemă...

2. Cum te laşi să ajungi aşa? Eu înţeleg că la juma' de tonă nu îţi surâde ideea să te apuci de slăbit, că te gândeşti că ai de slăbit sute de kilograme, dar atunci de ce nu te-ai gândi când ajungi la 100 că e cazul să laşi ciocolata? De ce nu te-ai gândi atunci când ai cu 10-15 kilograme peste normalul vârstei? Veţi spune că poate speră că, mai târziu, scapă cu ceva dietă minune. Scuzaţi limbajul: BULLSHIT. Se slăbeşte prin efort fizic şi mâncând puţin. Trebuie pus osul, trebuie chinuit un pic organismul, dar se slăbeşte. Anul trecut, prin mai, aveam 57-58 de kilograme, mă îngrăşasem în jumătate de an cum n-am fost niciodată. M-am văzut apoi în nişte poze, comparativ cu nişte bunoace şi am decis că e cazul să iau măsuri. Totuşi, m-am trezit la timp, când 7 kilograme erau de ajuns cât să fiu iarăşi "bine". Într-o lună aveam 49-50 de kilograme şi am rămas aşa. Dieta minune? Peşte, salată, pâine prăjită, porţii mici, nevoia de dulce satisfăcută cu un rând de Milka Diät pe zi şi o îngheţată pe săptămână [nu am renunţat la Cola, totuşi, care se consideră dulce]. Am revenit apoi la dieta normală, cu grijă totuşi la cantităţile şi la calitatea mâncării [mănânc la McDonalds sau KFC atunci când am poftă, dar nu abuzez de chestii la pungă - Viva Snacks, chipsuri, prăjiturele la ambalaj colorat]

Morala aici este că dacă chiar vrei, atunci poţi. Mai ales într-un domeniu atât de trivial ca alimentaţia. Nu din experienţa mea, care, sinceră să fiu, nu am avut mari probleme, dar de la alţii care au aplicat această metodă "simplă" şi eficientă. Dacă ai voinţa să nu te îngraşi, atunci nu te îngraşi, indiferent ce drame ai putea invoca pentru a-ţi justifica proporţiile (binecunoscutele motive "m-am lăsat de fumat", "sunt stresat/ă", "mi-a murit pisica şi simt nevoia să ingurgitez cantităţi uriaşe de maioneză"). Şi nu, nu mă impresionează absolut deloc povestea lacrimogenă, tragică şi plină de regrete a Danielei şi Mariei, care "nici nu ştiu cum se ţine o dietă". Of-of...

Hei, autobuz!

Vara este anotimpul meu preferat, deoarece, contabilizând toate plusurile şi minusurile anotimpului, iese un bilanţ acceptabil. Totuşi, uneori îmi reamintesc dezavantajele pe care le aduce căldura... Deseori, aceste amintiri revin pe parcursul călătoriilor cu autobuzul.

De exemplu, în niciun alt anotimp nu poartă lumea haine fără mâneci. Datorită acestui simplu fapt, nici nu pute îngrozitor autobuzul, şi nici nu rişti să-ţi ajungă aproape de faţă fl... mă scuzaţi, firele de păr de 7 centimetri ale unei tanti în capot care ridică mâna să se ţină de bară. De fapt, eram aproape convinsă că tanti era doar neepilată, iar mirosul venea de la o nană cu batic. O rocadă neşteptată a reuşit însă să mă convingă că tanti Capoţel era şi sursa mirosului, care se prelingea de pe subraţul ei în picături, ca roua dimineţii.

O altă problemă a verii este că, spre deosebire de iarnă, când îţi ţii gura de dragul laringitei, vara pot vorbi toţi idioţii. Şi, după principiul că e mai bine să taci din gură şi să pari prost decât să vorbeşti şi să spulberi orice îndoială, am dat de un grup de trei tineri gălăgioşi, dintre care unul rezolva ceva important la telefon cu Boss, iar restul îi ţineau isonul. Bineînţeles că vorbeau în aşa mod încât toţi cei prezenţi în autobuz să vadă cât sunt de importanţi şi ce vorbă de spărgători de sămânţă au ei când vrea muşchii lor.

De asemenea, machiajul de vară de anul acesta pare să fie influenţat puternic de tendinţele marilor case de modă, având în vedere că a revenit în trend fondul de ten marca "Tencuială ieftină", rujul de buze maroniu, dat cu gloss pe deasupra, în stilul "Fă, te murdărişi cu sos de ciocolată pe meclă?", iar pentru ochi am revenit la nuanţa de fard albastru pastel întins din belşug de la sprânceană şi până la linia genelor. Se recomandă totuşi, doar fetelor sub 20 de ani, la fel ca ilustra domnişoară din 25-ul de ieri, deoarece pune în valoare tinereţea. Mai mult, a se combina cu pantaloni albaştri de spandex şi maieu ieftin, că... de, e vară!

Sângele de programator apă nu se face

[text cu licenţă poetică]

Îmi place să dramatizez. După operaţia la unghie de ieri, astăzi stăteam cu burta-n sus şi cu piciorul pe o pernă, având întipărită pe faţă o expresie de suferinţă şi oboseală şi uitându-mă la un film. O prind pe soră-mea trecând prin cameră şi nu pot să nu profit de ocazie, întrebând-o inocent "Faci ceva pentru mine?".

Soră-mea îşi dă ochii peste cap şi mă întreabă ce-mi trebe. O rog:

- Floriana, iubire... Dacă e rece Cola din frigider, adu-mi un pahar.

Aud paşii soră-mii pe hol, tropăind până la frigider, aud scârţâitul uşii, apoi cum aceasta se închide. O aud cum merge la bucătărie, apoi ceva clinchete de pahare. Într-un final vine în ritm allegro în camera mea, şi îmi pune în mână un pahar gol, justificând, sec:

- E rece Cola din frigider.

A mia oară educaţia

L-am văzut azi pe domnul Funeriu la televizor, în sala de aşteptare rulând B1TV. [Apoi am văzut şi introducerea şi primele două zodii din Pasul Fortunei, conformându-mă ofertei] Din nou cu poveşti despre examinări, că cică examenele noastre prea sunt ca nişte ghilotine şi ar trebui mai mult să încurajeze elevii.

Eu sunt om simplu. Mie îmi place să fie proştii cu proştii şi deştepţii cu deştepţii. Nu pentru că aş dispreţui prostia, ba chiar prefer un prost cu bun simţ unuia inteligent şi bădăran, ci pentru că eu, personal, întotdeauna m-am simţit mai bine cu cei aflaţi pe acelaşi palier de inteligenţă cu mine. Îmi place să am subiecte comune cu cineva, să am ce şi despre ce vorbi, să pot schimba impresii... Nu mi-aş dori o clasă neselecţionată [sau slab selecţionată]. Plus că a zice despre examenele de astăzi, care sunt o plimbare prin parc, că sunt ca nişte ghilotine, mi se pare o exagerare monumentală. Ce dacă selecţionează? Ce dacă împart după medii? Oare nu de-aia există muncă şi efort intelectual?

Că cică acum sunt destule informaţii pe Internet. Că ăia din '74 erau într-adevăr nevoiţi să memoreze pentru că altundeva nu exista informaţia, dar acum nu mai e necesar. Cum să nu fie necesar să înveţe? În primul rând că sunt convinsă că ăia din '74 nu sunt handicapaţi să nu ştie pună mâna pe Internet, deci nu le-a stricat cu nimic că au învăţat în tinereţe. În al doilea rând, sunt convinsă că găgăuţă ăştia pe care şcoala îi încurajează la lene [ca nu cumva să se simtă sensibilii de ei ghilotinaţi] nu au antrenamentul mental/intelectual pentru a cuprinde informaţia. Or, a cuprinde informaţia e primul pas spre a o folosi. 'Jaba caută pe net, dacă nu se descurcă să facă managementul informaţiei.

N-ai cu cine, mă. N-ai cu cine...

Şi când se gată, se gată cu stil

Termin liceul. Termin liceul şi nu îmi vine să cred. Am petrecut 12 ani în şcoala asta, am colegi pe care îi ştiu de tot atât timp, am profesori care îmi predau de când eram un prunc de a clasa a cincea. Îmi place să cred că şi eu am oferit multe şcolii; în primul rând respectul pe care îl merită o astfel de instituţie, apoi eforturile mele, atât cele academice cât şi cele extra-şcolare. În legătură cu activităţile mele, nu cred că mă voi schimba vreodată, cel puţin nu în viitorul apropiat, pentru că niciodată nu am căutat calea simplă, niciodată nu am suportat plictiseala şi lipsa de activitate, preferând în schimb să acumulez activitate, să am despre ce vorbi, ce face şi la ce să mă gândesc. Îmi place să muncesc cu capul, îmi place să depun efort şi, bineînţeles, îmi place să îmi fie recunoscut efortul şi succesul, dacă este cazul.

Se încheie o etapă. Dincolo de toate amintirile, dincolo de colegialitate şi de ataşament, dincolo de nostalgia care ne loveşte pe toţi, ştiu că vom continua la fel... şi totuşi diferit. Gaudeamus igitur!

FEAR is only what you feel

Unul dintre statusurile lui Gârby mă duce la o ştire despre o injecţie contra fricii. Aştept cu nerăbdare pastila contra fricii de injecţie contra fricii şi atunci chiar pot spune că am făcut un progres tehnologico-ştiinţific fantastic.