Corpul și templul meu

Toată lumea e grozav de impresionată de o campanie anti-fumat din Thailanda, în care doi copii le cer un foc la adulți care fumează. Apoi, după ce respectivii adulți le țin un discurs despre pericolele fumatului și refuză să le dea un foc, copiii le lasă o broșură cu “dacă ești îngrijorat pentru mine, de ce nu te îngrijorezi și pentru tine?”.




Răspunsul e foarte simplu. Copiii nu au forță de decizie. Legal vorbind, nu au destul discernământ încât să aleagă. De-aia nu votează până la 18 ani. De-aia nu se pot căsători până la 18 ani, decât cu acordul părinților. De-aia nu pot să iasă din țară, sau să lucreze munci grele. Pentru că nu ei își asumă riscul. Până la superba vârstă de 18 ani, dacă copilul se îmbolnăvește de cancer la plămâni din cauza fumatului, e vina (și costul) părinților. Ei trebuie să își asume riscurile, dacă își lasă sau nu odrasla să fumeze. La fel cu toate celelalte privilegii, părinții sunt drămuitorii. După 18 ani, ești liber să alegi dacă preferi să îți asumi sau nu anumite riscuri pentru anumite vicii, absolut după buna ta plăcere.

Atunci, problema nu e că adulții din campanie erau îngrijorați pentru copiii care le cereau un foc. Cel puțin, nu pentru sănătatea copiilor. Replicile lor, de genul “da’ dacă fumezi mori. Nu vrei să trăiești și să te joci?” au un caracter superficial și prost ales. Adevărata problemă era oare ce face un copil curat și îngrijit pe stradă, fără părinții lui, cerând de fumat? "Unde ți-s părinții?"

Fiecare e liber să își trateze corpul absolut cum vrea. Din câte țin eu minte, conceptul se numește habeas corpus; corpul meu îmi aparține. De la 18 ani în sus, mi se pare greșit ca oricine să facă reproșuri personale la adresa viciilor altuia. În primul rând pentru că nu e eficient. Nimeni nu se va schimba la insistențele altora, se poate numai din interior și cu multă voință. Dar, dați-mi voie să îmi repet concluzia: bețiv, mâncător de grăsimi, fumător, anorexic, musculos de steroizi/proteine, toate sunt ALEGERI LIBERE, asumate pentru niște riscuri cunoscute... de către cei peste 18 ani, sau, în unele cazuri enumerate mai devreme, și de către părinții minorilor.

Capacitate de tip Twitter

Ok, deci soră-mea dă acum capacitatea. Sau testarea națională, sau cum i-o mai zice în zilele noastre. De fapt, nomenclatura nu mă deranjează deloc, iar faptul că sunt doar două materii în loc de trei (așa cum am prins eu) mă lasă la fel de rece. Ceea ce mă revoltă însă este faptul că sistemul de învățământ regresează în mod continuu și îi tratează pe copiii de 15 ani de parcă nu ar avea nici măcar abilitățile cognitive ale unui prunc de clasa a patra.

Ieri am fost pe la ai mei și am întrebat-o pe soră-mea din materie. În mod surprinzător, aveam memorii clare și bine definite a multor concepte de limba și literatura română, datorate faptului că am făcut româna cu un profesor foarte bun, dl. Berindeiu, alături de alți factori auxiliari, precum faptul că mi-a plăcut gramatica, literatura și efectiv cititul. Au avut 5 amărâte de oprere de studiat: pastelul, basmul, nuvela, schița și fabula.

- Spune-mi 3 epitete din “Iarna”.
- ...
- Bine, atunci 3 figuri de stil, orice figuri.
- Are imagini artistice vizuale.
- Îmi poți da niște exemple?
- ...
- Păi din text. Gândește-te la text și scoate-le de acolo.
- ...
- Poezia, Flory.
- ...
- Nu ai învățat-o?
- O zis [doamna dirigintă] că nu trebuie să o știm pe de rost.
- Și atunci nu dai exemple din text?
- Nu. Spun numai că sunt imagini și gata.

Îi explic că, dacă învață poezia pe de rost, poate căuta orice figură de stil sau idee chiar pe text, în timpul examenului. Ajungem și la sfaturi. Îi povestesc că noi aveam cam tot timpul aceeași structură-schelet a comentariilor și că e bine să înceapă cu niște lucruri despre autor, să încadreze poezia în opera autorului. Ce-a mai scris Alecsandri? Eu și mama divagăm puțin, mă apuc să recit Peneș Curcanul, finalul de la Sergentul, ne amintim ce poezii faine știam pe de rost (și încă știu), ce multe poezii faine sunt în literatura română, de fapt. Ne amintim de El Zorab. De Scrisoarea a III-a. Revenim asupra subiectului. Deci, Flory, înțelegi cum e cu introducerea, cu autorul?

- Unde să mai îmi încapă și astea?
- Cum adică unde să îți încapă? Ai două pagini. Îți încape...
- Nu am două pagini. Am 10-15 rânduri. Numa’ definiția îmi ia 4 rânduri, unde să îmi mai încapă și opera autorului?!

Asta m-a lovit ca o piatră în cap. Mi-a luat câteva secunde să trec prin starea de uimire la starea de revoltare, pe care nu am avut atunci timp să mi-o afirm, și într-un final la “hai să ne facem că nu am auzit ce ai spus”. Dar așa se explică totul. Faptul că nu trebuie să învețe poezia, că nu trebuie să dea exemple din text. Faptul că întreg conceptul de “compunere ce demonstrează apartenența unei opere la specie sau gen*” e doar formal, pentru că nu este mod posibil în care 10-15 rânduri să poată demonstra ceva. Capacitatea la Limba și Literatura Română nu e Twitter, unde ai limită de 140 de caractere. Trebuie să se vadă acolo că elevul gândește, interpretează, leagă fraze cu ușurință. Româna e mai mult decât o materie azvârlită la întâmplare în programă, să nu fie de folos mai departe. La facultate am avut de scris documentații, proiecte, articole... pentru toate mi-au trebuit cunoștiințe de bază despre coeziunea și coerența unui text. 10-15 rânduri nu sunt un text. Sunt 5 fraze trântite acolo, care pot fi legate prin orice fel de mijloc, fără să pară lipsă de creativitate sau originalitate. Doi de “și”, un “în concluzie” și gata, ai făcut textul?

Le-a picat, la subiectul al II-lea, să descrie o persoană pasionată de cărți. La subiectul al III-lea, cel de literatură, nici măcar nu au avut demonstrație, ci li s-a dat un text și s-a cerut să scrie despre mesajul transmis. Trezirea, sunt elevi de 15 ani! Își petrec timpul bând, fumând și vopsindu-și părul, se dau maturi și independenți, iar la română primesc subiecte de clasa a patra? Sunt oameni. Adolescenți, dar totuși oameni. Puțin respect li se cuvine și lor, nu să primească subiecte jenant de simple...

* pentru cititorii care au dat capacitatea cu ceva timp în urmă, compunerea de demonstrație e un soi de comentariu

Call me maybe?

Tot timpul pățesc chestii de genul ăsta. Dacă e să îmi acorde atenție vreun tip, e ori analfabeto-mârlan, ori e totalmente deplasat. Nu îmi place să vină gigeiii să mă agațe în club, indiferent dacă vine cu o replică interesantă sau, mai rău, dacă încearcă să pună mâna. De mine se distrau prietenii că odată și odată îi voi rupe mâna la vreunul de-ăsta. Și dați-mi voie să spun, for the record, că dacă vrei să îți faci loc prin mulțime și trebuie să atenționezi pe cineva să se dea la o parte, îl/o poți bate pe umăr, nu să pui mâna pe toate șoldurile și fundurile persoanelor aflate pe ruta spre baie/garderobă/afară la o “țigare”.

Dar divaghez. Aseară am fost cu ai mei la pizza și am dat, la Liga, de o masă imensă de băieți care și-au dat coate când m-au văzut. Unul dintre ei, tare simpatic. Ei bine, întrebarea mea era ce face o fată în cazul ăsta? Vezi un tip, parcă ai vrea să intri în povești cu el să vezi dacă îl duce și capu’, nu numai fizicul, și... ce? Face furori pe Interneți melodia aia cu “Hey, I just met you! And this is crazy, but here’s my number, so call me maybe”, dar este cineva pe lumea reală care chiar face asta? Adică ați văzut voi sau ați auzit oameni care să ceară sau să își dea numărul de telefon la necunoscuți numa’ așa? Mai rău era că, aplicând strategia “strugurii sunt acri” și meditând la faptul că poate oricum are prietenă și precis oricum nu va fi interesat și oricum nu mă pot băga în vorbă cu el, mama în loc să aprobe, tot mă “săpa” cu “de unde știi? poate n-are prietenă”. Mama e uneori mai pusă pe șotii decât mine...

Altfel, sună destul de solidă ideea: mergi, dai numărul, mingea e la el în teren și se hotărăște apoi dacă face ceva în legătură cu asta. Dar, repet, eu nu am văzut chestii de genul ăsta întâmplându-se decât în filme, videoclipuri, reclame și alte elemente ale fantasticului. Cred că voi rămâne la ideea mea inițială, că nu poți cunoaște persoane de sex opus în restaurante, baruri sau cluburi. Îi cunoști la școală (facultate), la serviciu, la voluntariat, maxim la cursuri, prezentări și tabere neafiliate școlii.

Despre tineri și tineret

E interesant a fi tânăr. Mai ales a coexista cu diverse persoane pe care părinții noștri le-ar fi numit “oameni mari”. Amintiți-mi, când voi avea mini-ingineri prin casă cu 50% material genetic de calitate garantată Călina Cenan, să nu le spun niciodată “taci că acum vorbesc oamenii mari”. În primul rând pentru că le subminează orice fel de încredere în ei și orice fundament de libertate personală. V-am mai spus că mă consider a fi libertariană, că pentru mine libertățile personale de a vorbi, de a învăța și de a-ți deține propriul corp și propria minte sunt cele mai importante, la nivel ideologic. Or, cred că în momentul în care desconsideri pe cineva, fie el și un țânc de 3 ani, va purta un mic sau mare stigmat de lipsă de încredere în sine, de concepție greșită că părerea lui nu valorează nimic. În al doilea rând, pentru că nu sunt de acord cu nomenclatura de “oameni mari”. Nu toți adulții sunt automat oameni mari, de parcă anii i-au transformat în oracole de gândire profundă și experiență. Nu mă înțelegeți greșit, nu sunt genul de adolescent rebel care crede că părinții lui sunt depășiți. Dimpotrivă, părinții mei, prietenii lor plus o mare parte din familia extinsă beneficiază de cel mai mare respect al meu, dar să nu vină nimeni să îmi zică că nea Gicu de profesie spărgător de sămânță și producător de râgâială e om mai mare decât soră-mea, care, la 14 ani, emite judecăți coerente. La nea Gicu, soră-mea nu trebuie să îi zică sărumâna, pentru că nu e un om mare, e doar adult.

Am pornit în cruciada asta pentru că tinerii sunt pomeniți de multe ori. Am auzit mulți oameni care își pun speranțele în tineret, ca fiind “cei curați”, care nu au învățat cum să fure din vremea regimului comunist. Pe de altă parte, există aceia care nu acordă pic de încredere tineretului, cei care se referă la noi prin apelative colorate din categoria “mucioși”, “cu judecăți de doi lei” ș.a. Aceasta din urmă este categoria care le spunea propriilor copii să tacă din gură când vorbesc oamenii mari. (apropo, eu nu îmi amintesc să îmi fi spus părinții mei vreodată așa ceva, mai ales că prin jurul vârstei de 10 ani au început să se prindă că cea mai eficientă metodă de a mă reduce la tăcere era să îmi pună o carte în mână)

Mi-a trimis astăzi mama vreo două-trei videouri antice de pe Youtube în care Ceaușescu era glorificat până la scârbă. Erau telejurnale, relatări de pe la conferințe europene etc. Unul mi-a rămas întipărit pentru comentariile unui utilizator, care, după cum spuneam mai sus, ataca orice comentator tânăr cu argumente “solide”, povestindu-ne cum tinerii habar nu au ce bine era în comunism. Că toată lumea avea un loc de muncă și nu putea fi dat afară. Că oamenii aveau bani, de-aia stăteau la cozi, că aveau chef să cumpere din banii ăia mulți. Că Partidul Comunist Român va reveni la putere... și multe alte din aceeași serie. Și indiferent de câte ori aud argumentele astea, nu pot să le înțeleg. Am mai postat pe blog odată cerând explicații, de ce ar trebui să rezonez la argumentele cu locul de muncă sigur, călduț și bine plătit. Cum să pot pricepe așa ceva? Dacă nu poți fii dat afară, ce te determină să lucrezi de două ori mai bine? Se poate câștig fără risc? Dacă ai bani dar nu ai pe ce îi cheltui, la ce îți folosesc banii? Exemplul cu profesorul care a experimentat socialismul la clasă e relevant în acest sens.

Profesorul cu pricina le-a promis studenților că indiferent de rezultatele individuale la testele parțiale pe care le va da, toată clasa va primi aceeași notă și anume media aritmetică dintre toate notele studenților. Asta a dus la scăderea notelor cu fiecare nou test, până la momentul în care toți cei din clasa respectivă și-au picat examenele. De ce? Pentru că, lipsiți de motivația succesului personal materializat prin notă, cei harnici nu au mai învățat de 10. De ce să învețe de 10, dacă oricum luau 7? Apoi, de ce să învețe de 10, dacă oricum luau 5? Și într-un final, de ce să învețe de 10, dacă tot picau examenul? Clasa a fost un haos în final, pentru că toți se acuzau între ei că nu învață, împărțeau vina pentru picarea examenului și așa mai departe. Experimentul profesorului a fost un succes în a demonstra că un astfel de sistem va claca întotdeauna.

Revin la tineret. Faptul că nu ne-am născut în mijlocul comunismului nu înseamnă că nu ne-am interesat, că nu am cercetat, că nu recunoaștem anumite părți bune ale regimului comunist. Aștept cu nerăbdare momentul în care discuțiile ideologice vor fi mai urmărite decât cele de aruncat cu noroi în adversari. Aștept momentul în care nu ne vom mai insulta între noi pentru că suntem mai tineri sau mai bătrâni (da, da, a te aștepta de la cei în vărstă să îți acorde încredere înseamnă și a nu mai apostrofa bătrânii în autobuz cu binecunoscuta expresie “tataie, te caută moartea acasă”), mai realiști sau mai idealiști, politici, apolitici sau din partide oponente. Dar asta înseamnă, în primul rând, să ne respectăm.

Și mai ascultați tineretul din când în când. S-ar putea să vă surprindă plăcut.

Bond. Stai, cum se scrie "geims"?

Citesc azi titlurile din Libertatea. După cum am mai explicat de nenumărate ori, e o plăcere vinovată a mea să citesc și presa de scandal, ca nu cumva să îmi închipui că toată lumea se învârte în jurul discuțiilor serioase din campania americană sau descoperirilor din Science Focus, Descoperă, sau Știință și Tehnică. Bineînțeles că, în majoritatea cazurilor, titlul în sine ajunge. Mihaela Rădulescu și Andreea Marin au făcut crize de nervi când au auzit că sunt colege, Diva X și-a arătat chiloții când a ieșit din mașină, Niște politicieni au aruncat cu noroi unii în ceilalți și Bacalaureatul e un dezastru. Dar am dat astăzi peste o nouă bijuterie în materie de titluri, pusă probabil de un jurnalist inspirat, care a decis să facă o comparație între metodele tehnologice de copiat și cele de spionat. Aluzia fină era că James Bond precis și-a luat bacul copiind cu microcască sau cu ceas cu copiuțe.

Amuzant sau nu, pentru că toată esența lui James Bond se pierde prin această comparație. Mie îmi plac foarte mult filmele cu James Bond. Am avut ocazia să văd câteva dintre cele cu Sean Connery, care aveau suspans, finețe și șarm al personajului cât să dea pe dinafară, dar și cele noi, cu Pierce Brosnan sau Daniel Craig sărind aprig la bătaie și aruncându-se de/prin/în explozii/avioane etc. Factorul comun a fost că, niciodată, dar niciodată, James Bond nu pare a fi genul care a copiat la Bac. Omul, așa fictiv cum e el, e spion internațional, treaba lui e să fie atât de inteligent, de rapid în luarea deciziilor și de sigur pe el în acțiune, încât cu siguranță nu a fost genul de laș care se roagă de colegu’ “Hai măăă, zi-mi tu la cască că mă pică ăsta pentru că n-am fost în stare să învăț zece lecții”. Voi vă dați seama că James Bond trebuie să fie în stare să memoreze pe loc dosare secrete? Că ia cunoștiințe destul de solide de fizică să-și folosească ceasul cu scripeți ca să sară de pe pod? (Chestie care, apropo, e fizic imposibilă dacă e să iei în calcul greutatea lui James Bond, subțirimea corzii și faptul că ceasul e prea mic pentru întreaga rolă)

Înțeleg aluzia, că nu sunt nici eu bătută în cap. Da, sunt impresionante microcăștile. E interesant și ceasul cu fițuică. Ambele au aromă de spionaj. Dar pe James Bond să nu vă mai prind că îl insultați în halul ăsta.

Clișee: Polițistul singuratic

Nu vă enervează cum în fiecare film/serial cu o latură SF, apare câte un polițist batjocorit de toată lumea, care până la urmă are dreptate?

Adică tipul caută și face tot felul de presupuneri, descoperă cum o clădire poate fi aproape invizibilă ochiului public dacă e underground și are sisteme inteligente de reciclare a aerului, energiei electrice și apei. Are contacte relativ dese cu o organizație secretă, dar totuși toți colegii lui îl iau de idiot?

OK, deci ai ordine de la FBI să cauți ceva ușor implauzibil. Cât de matur poate fi ca, printre colegii tăi de la FBI, să fie o grămadă de bullies care îți recomandă prietenește să nu fii prost să îți urmezi ordinele, sau să te ia la ironii de genul “hei băiete, m-a întrebat copilul unde o pot găsi pe zâna Măseluță. Asta nu e aria ta de expertiză?”. Iar ironiile sunt cea mai inofensivă treabă. Cu tipul ăsta nu cooperează nimeni, nu îl ajută nimeni să deschidă dosare ale altor cazuri, nu are acces la baza de date și trebuie să convingă o gagică să îl lase să caute amprente sau nume...

Mi se pare atât de supra-utilizată ideea asta și, totodată, atât de implauzibilă... Din câte știam eu, ordinele nu se discută.

Pastori și homosexuali

Am citit și văzut pe net două incidente separate, și totuși asemănătoare. Sau, cel puțin, două incidente care aparțin aceleiași categorii. Unul dintre ele era cazul unui pastor american care a încurajat un copil de 4 ani să cânte “Ain’t no homos gonna make it to heaven”, altul mai extrem, în care un alt pastor american și-a dat cu părerea cum că homosexualii și lesbienele ar trebui închiși în spatele unui gard electrificat până vor muri cu toții. Și iar începem discuția cu drepturile homosexualilor. Și iar citește mama blogul și se gândește că homosexualii sunt scârboși și nu ar trebui eu să le apăr drepturile, așa că de ce mai scriu?

Ei bine, în primul caz am o atitudine mai moderată. Din punctul meu de vedere, Biserica e, sau ar trebui să fie, cât se poate de independentă față de lumea exterioară (Separarea Bisericii de Stat, remember?) Or, asta înseamnă că are libertatea de a-și alege propria doctrină atât timp cât nu instigă la violență, interferând astfel cu autoritatea Statului. Toate bune și frumoase până acum. După părerea mea, e normal ca popa să creadă că homosexualii nu vor ajunge în Rai. E normal să și predice asta în Biserică, pentru că alegerea unei credințe sau a unei Biserici e complet voluntară. E treaba fiecăruia dacă crede sau nu în Rai și dacă crede sau nu că homosexualitatea, adulterul, lenea ș.a. sunt păcate care vor priva un om de bucuriile Raiului. Într-adevăr Vechiul Testament conține numeroase pedepse, inclusiv pedeapsa cu moartea pentru aceste ofense. Odată cu Noul Testament, interpretarea Vechiului Testament a fost estompată de mult mai puternicele idei de iubire necondiționată a aproapelui dar este absolut prerogativa fiecărei Biserici să aleagă ce interpretează ca fiind în continuare păcat de moarte și ce nu.

În primul caz, problema e cu copilul. Voci supărate spun că îndoctrinarea unui copil de mic îl va face homofob când va crește. Pe de altă parte, țin să cred că nu e chiar așa. Copiii vor spune multe lucruri după ureche și fără să le înțeleagă și fără să le gândească, lucruri din care “vor ieși” cu vârsta. De exemplu, când eram mică, bunică-mea, profesoară de matematică fiind, m-a învățat Teorema lui Pitagora generalizată. Iar eu, un omuleț de 3-4 ani, eram tare impresionantă în fața celorlalți, ca un fel de geniu matematic. Dar eu nu știam ce spun, nu m-a ajutat cu nimic când am crescut și a trebuit să aplic teorema respectivă și nu mi-a influențat cu nimic parcursul în matematică. Pe vremuri eram și mult mai religioasă, dar am constatat că îmi pot gândi și singură unele probleme existențiale, la care religia cu siguranță nu e răspunsul. Revenind, ideea este că odată ce copilul va învăța să gândească singur (și asta ține de familie și de modul în care va crește, nu de Biserică) va fi în stare să judece singur dacă adoptă sau nu gândirea “Ain’t no homos gonna make it to heaven”.

La polul opus se află instigarea la violență din al doilea caz. Ei bine, a spune că homosexualii și lesbienele trebuie închiși în spatele gardului electrificat până mor e cu totul și cu totul extremist și instigă la violență. La Tehnici de Programare Orientate Obiect, am avut un curs despre cum “miroase” un cod greșit. Poate mirosi a complexitate forțată, poate mirosi a inutil, poate mirosi a prea mulți parametri etc. Așa îmi miroase și mie toată afirmația a Holocaust. Nu o să înțeleg niciodată cum o religie care spune că doar Dumnezeu are dreptul de a lua o viață, o religie ce se pretinde a fi a iubirii aproapelui... Cum poate această religie să se împace cu ideea de a comite omucidere în masă bazat pe criterii selective. La fel ca în cazul Holocaustului, ce îi împiedică atunci să pună după gard alte categorii de oameni pe care ei îi consideră păcătoși, pasibili cu moartea?

O selecție din Deuteronom, aceeași carte care condamnă și homosexualitatea? Fetele care și-au început viața sexuală trebuie omorâte cu pietre. Copilul nelegitim nu are voie în Biserică până la a zecea generație. Bărbații care își urăsc nevestele trebuie castrați. Sculptorii și gravorii sunt blestemați. Dacă fratele, nevasta, copilul tău sau chiar un prieten vor să își schimbe religia, ucide-i. Un fiu rebel și încăpățânat poate fi ucis cu pietre de către bătrânii cetății... În fine. Este cineva care nu s-a găsit pe listă?

E una să ai o doctrină, și alta să fii fanatic.