Despre tineri și tineret

E interesant a fi tânăr. Mai ales a coexista cu diverse persoane pe care părinții noștri le-ar fi numit “oameni mari”. Amintiți-mi, când voi avea mini-ingineri prin casă cu 50% material genetic de calitate garantată Călina Cenan, să nu le spun niciodată “taci că acum vorbesc oamenii mari”. În primul rând pentru că le subminează orice fel de încredere în ei și orice fundament de libertate personală. V-am mai spus că mă consider a fi libertariană, că pentru mine libertățile personale de a vorbi, de a învăța și de a-ți deține propriul corp și propria minte sunt cele mai importante, la nivel ideologic. Or, cred că în momentul în care desconsideri pe cineva, fie el și un țânc de 3 ani, va purta un mic sau mare stigmat de lipsă de încredere în sine, de concepție greșită că părerea lui nu valorează nimic. În al doilea rând, pentru că nu sunt de acord cu nomenclatura de “oameni mari”. Nu toți adulții sunt automat oameni mari, de parcă anii i-au transformat în oracole de gândire profundă și experiență. Nu mă înțelegeți greșit, nu sunt genul de adolescent rebel care crede că părinții lui sunt depășiți. Dimpotrivă, părinții mei, prietenii lor plus o mare parte din familia extinsă beneficiază de cel mai mare respect al meu, dar să nu vină nimeni să îmi zică că nea Gicu de profesie spărgător de sămânță și producător de râgâială e om mai mare decât soră-mea, care, la 14 ani, emite judecăți coerente. La nea Gicu, soră-mea nu trebuie să îi zică sărumâna, pentru că nu e un om mare, e doar adult.

Am pornit în cruciada asta pentru că tinerii sunt pomeniți de multe ori. Am auzit mulți oameni care își pun speranțele în tineret, ca fiind “cei curați”, care nu au învățat cum să fure din vremea regimului comunist. Pe de altă parte, există aceia care nu acordă pic de încredere tineretului, cei care se referă la noi prin apelative colorate din categoria “mucioși”, “cu judecăți de doi lei” ș.a. Aceasta din urmă este categoria care le spunea propriilor copii să tacă din gură când vorbesc oamenii mari. (apropo, eu nu îmi amintesc să îmi fi spus părinții mei vreodată așa ceva, mai ales că prin jurul vârstei de 10 ani au început să se prindă că cea mai eficientă metodă de a mă reduce la tăcere era să îmi pună o carte în mână)

Mi-a trimis astăzi mama vreo două-trei videouri antice de pe Youtube în care Ceaușescu era glorificat până la scârbă. Erau telejurnale, relatări de pe la conferințe europene etc. Unul mi-a rămas întipărit pentru comentariile unui utilizator, care, după cum spuneam mai sus, ataca orice comentator tânăr cu argumente “solide”, povestindu-ne cum tinerii habar nu au ce bine era în comunism. Că toată lumea avea un loc de muncă și nu putea fi dat afară. Că oamenii aveau bani, de-aia stăteau la cozi, că aveau chef să cumpere din banii ăia mulți. Că Partidul Comunist Român va reveni la putere... și multe alte din aceeași serie. Și indiferent de câte ori aud argumentele astea, nu pot să le înțeleg. Am mai postat pe blog odată cerând explicații, de ce ar trebui să rezonez la argumentele cu locul de muncă sigur, călduț și bine plătit. Cum să pot pricepe așa ceva? Dacă nu poți fii dat afară, ce te determină să lucrezi de două ori mai bine? Se poate câștig fără risc? Dacă ai bani dar nu ai pe ce îi cheltui, la ce îți folosesc banii? Exemplul cu profesorul care a experimentat socialismul la clasă e relevant în acest sens.

Profesorul cu pricina le-a promis studenților că indiferent de rezultatele individuale la testele parțiale pe care le va da, toată clasa va primi aceeași notă și anume media aritmetică dintre toate notele studenților. Asta a dus la scăderea notelor cu fiecare nou test, până la momentul în care toți cei din clasa respectivă și-au picat examenele. De ce? Pentru că, lipsiți de motivația succesului personal materializat prin notă, cei harnici nu au mai învățat de 10. De ce să învețe de 10, dacă oricum luau 7? Apoi, de ce să învețe de 10, dacă oricum luau 5? Și într-un final, de ce să învețe de 10, dacă tot picau examenul? Clasa a fost un haos în final, pentru că toți se acuzau între ei că nu învață, împărțeau vina pentru picarea examenului și așa mai departe. Experimentul profesorului a fost un succes în a demonstra că un astfel de sistem va claca întotdeauna.

Revin la tineret. Faptul că nu ne-am născut în mijlocul comunismului nu înseamnă că nu ne-am interesat, că nu am cercetat, că nu recunoaștem anumite părți bune ale regimului comunist. Aștept cu nerăbdare momentul în care discuțiile ideologice vor fi mai urmărite decât cele de aruncat cu noroi în adversari. Aștept momentul în care nu ne vom mai insulta între noi pentru că suntem mai tineri sau mai bătrâni (da, da, a te aștepta de la cei în vărstă să îți acorde încredere înseamnă și a nu mai apostrofa bătrânii în autobuz cu binecunoscuta expresie “tataie, te caută moartea acasă”), mai realiști sau mai idealiști, politici, apolitici sau din partide oponente. Dar asta înseamnă, în primul rând, să ne respectăm.

Și mai ascultați tineretul din când în când. S-ar putea să vă surprindă plăcut.