Despre BAC, partea a II-a: Un sistem irațional și umflat cu pompa*

Trebuie să recunosc că gândesc puțin altfel de când citesc cărțile lui Tim Harford. Tipul e un economist foarte bine ancorat în realitate, care caută să explice logica și raționalitatea oamenilor în diverse ipostaze din viața reală. El explică despre profit, care, în context, nu înseamnă profit monetar în mod obligatoriu, ci o serie de factori ce influențează deciziile oamenilor. În ceea ce urmează, mă voi lega mai puțin de bacalaureat (mai mult simptomatic) și voi încerca să propun niște modele raționale pentru sistemul educațional, toate aceste cugetări profunde ale mele izvorând din propunerea unei cunoștiințe, “la o bere”.

Dar, inevitabil, totul pornește de la Bac. Ideea era după cum urmează: dacă atât de puțini oameni trec bacul și există atât de multe locuri acreditate la facultate, atunci inevitabil locurile la facultate se umplu cu... să nu le spunem idioți... locurile se umplu de oameni cu pregătire intelectuală și educațională slabă. Aceiași oameni trec cu chiu cu vai de facultate, având mai mult sau mai puțin 5 pe linie, toți dați prin restanțe și milă din categoria “l-oi trece și pe ăsta/asta, ce-oi face cu el/a?” (vezi și partea I, despre corectitudinea în evaluare). Până aici nicio surpriză. Însă punctul de divergență a fost discuția despre cum statul vrea să interzică acordarea titlurilor după terminarea facultății, adică să facă masteratul semi-obligatoriu. Pe principiul că din facultate se iese doar subinginer sau ajutor programator, ucenic veterinar etc. Motivația acestei decizii ar fi, de altfel, faptul că oamenii descriși mai devreme, cei care o lălăie prin facultate, ar fi pregătiți mai bine dacă ar face și cei doi ani în plus. Or, aici a intervenit punctul de divergență.

În primul rând că așa cum poți lălăi prin facultate 3 ani sau 4, așa poți lălăi și 5 sau 6. (Vă rog, ignorați uzul frecvent al verbului a lălăi. Ar trebui să fie ceva puțin mai răutăcios, dar ținând cont că îmi citește și mama blogul, asta e cea mai apropiată interpretare fonetică și semantică a acțiunii făcute de oamenii ăștia prin facultate). Doi ani în plus, fără schimbări la calitatea și controlul educației, sunt absolut degeaba și în niciun caz nu vor produce absolvenți mai bine pregătiți.

Apoi, hai să privim lucrurile din punctul meu de vedere, ăla libertarian, de care tot vă povestesc. Ăla care spune că statul nu are ce căuta să încerce să îndrepte lucruri care se pot îndrepta mai bine prin sistemul însuși. Pentru asta, să luăm un exemplu economic, unul aproape de casă: programatorii. Să zicem că Gigel a văzut că programatorii nu o duc rău, că, cel puțin în Cluj, programatorii buni sunt plătiți bine, au program flexibil, beneficii etc. Gigel se va orienta spre o facultate care îl pregătește să devină programator. Cu cât competiția e mai mare între firme pentru captarea absolvenților cei mai buni ai facultăților de informatică, cu atât pariul lui Gigel e mai greu, pentru că trebuie să parieze pe cea mai bună facultate și să termine printre primii. Așadar, cu cât e mai mare competiția între firme, cu cât e mai riguroasă selecția în cadrul firmelor, cu atât competiția între facultăți va fi mai mare. De asemenea, Gigel va lua în considerare un loc la taxă doar în cazul în care beneficiul final e destul de mare, adică facultatea îl va pregăti îndeajuns pentru postul de super-programator la o super-firmă. Dacă slujba de programator nu e destul de atractivă, Gigel nu are niciun motiv să plătească 3-4 ani degeaba. Așadar, cu asta am împușcat următorii iepuri metaforici: Datorită unei concurențe bune pe piață și a unei selecții riguroase a angajaților, proprie firmei, fără apariția unor legi care “să repare sistemul”, studenții/elevii sunt motivați să învețe, facultățile oferă un număr de locuri adjustat la cerința pieței, iar firmele au oameni pregătiți care propagă mai tare dezvoltarea pieței.

Să nu uităm, de asemenea, că și statul poate fi o firmă în anumite cazuri... și de aici se trage buba mai mare. Statul nu asigură o selecție riguroasă sau beneficii atractive în unele domenii, precum medicina sau învățământul, ceea ce duce la scăderea numărului de studenți și profesioniști. A se vedea, de exemplu, salariile mizere de la stat (exceptând cazul în care ești șef, și din câte știu nu este nicio facultate care te pregătește expres pentru asta), sau selecția penibilă a profesorilor titulari, care nu sunt în stare să ia un 5 amărât la examen, dar ei vor să îndrume viitoarea generație.

Închei prin a spune că Gigel nu e neapărat un viitor programator. Poate fi un viitor medic, caz în care el pariază pe satisfacția profesională, cunoștiințele proprii și dorința de a salva vieți, mai mult decât pe beneficiile financiare imediate. Situația e aceeași, pentru că pariul e identic, se schimbă doar “moneda de schimb” a mizei. Gigel poate fi orice. Dar e important să poată fi ceea ce i se potrivește cel mai bine. Pentru asta, un NU hotărât legilor de îndreptare care mănâncă anii tinerilor degeaba**. Mai bine s-ar crea condițiile pentru o piață competitivă. Dar e greu, pentru că nici guvernanții noștrii, dragii de ei, nu par să fure rațional din punct de vedere economic. Dar despre asta vom vorbi altădată.

* "umflat cu pompa" e românismul meu aproximativ pentru englezescul bloated
** a nu se înțelege că masteratul e o pierdere de vreme, însă putem recunoaște că nu este potrivit pentru oricine și în niciun caz nu ar trebui să devină obligatoriu la angajare

Despre BAC, partea I: Mihai Mocean

Am mai explicat oamenilor că nu sunt o persoană foarte politically correct. Sunt o persoană tolerantă, cred în egalitatea de șanse până în pânzele albe, cred în dreptul natural al oricărui om de a nu fi pre-judecat, așa cum mă strădui să nu judec pe nimeni înainte de a cunoaște persoana. Și da, uneori fac eforturi. Uneori trebuie să încerc, să mă strădui să cunosc pe cineva, deși ar fi mult mai simplu să îmi bag în cap ideea că oamenii care sunt diferiți de mine nu mă interesează și nu merită cunoscuți. E calea pe care o aleg mulți. Dar eu vreau să vorbesc, aici, despre cealaltă extremă. Despre extrema care duce politically correctness-ul la extrem și înțelege greșit egalitatea de șanse.

Caz real: Bacalaureatul. Să spunem din start că, așa cum zicea mai devreme piticigratis, Bacalaureatul nu e mare lucru. E un examen simplu, pentru elevii care vor să continue la facultate. Asta nu înseamnă că trebuie să îl dea toată lumea care a terminat liceul, ci doar că toată lumea care a terminat un liceu are dreptul să îl dea. Da? E o mică diferență topică ce duce la o diferență semantică mare. Pornind de la premisa asta, nu e cazul să se scandalizeze oamenii că e promovabilitatea mică la Bac, pentru că o mare parte dintre cei care dau Bacul nici nu au ce căuta acolo. O evaluare corectă la Bacalaureat înseamnă a renunța la orice fel de preferințe, atât pentru cei piloși/bănoși/etc., cât și pentru eșalonul inferior. O evaluare corectă la Bac și, de altfel, la școală, nu înseamnă să treci elevii din milă. Asta e ceea ce, de obicei, se uită când e vorba de corectitudine. Că se aplică și în partea din stânga a clopotului lui Gauss. Partea aia care merită note de 3 și de 4, dar primește 5.

Nu știu dacă Mihai, elevul cu sindrom Down a luat bacul pe merit sau nu. E dincolo de nivelul meu de informare, așa cum e dincolo de nivelul meu de interes. Dar, să nu uităm două lucruri: Mihai nu e etalonul. Nu arată că cei ce dau bacul sunt mai proști sau mai deștepți decât un standard de retard mintal, pentru că el nu e standardul respectiv. Arată, în schimb, că bacul se poate lua prin muncă și perseverență. Al doilea lucru ce nu trebuie uitat este că cei din școlile ajutătoare sunt profesioniști în tratarea problemelor copiilor cu Down, iar aducerea lui într-o școală normală, așa cum a fost prezentată în diversele articole de pe Internet, a părut mai degrabă o ambiție a mamei care voia să “aibe un copil normal”. E posibil ca Mihai să fi suferit mai mult în sistemul de învățământ decât într-o școală ajutătoare. Dar în niciun caz asta nu trebuie să ducă la concesii în evaluarea lui. Nu trebuie trecut clasa din milă, nu trebuie să își ia corigențele din compasiunea profesoarelor și în niciun caz nu trebuie să ia bacul doar pentru că “bietul de el, încearcă”. În momentul în care copilul face pe el la oră și îl trimiți acasă, aia nu e discriminare, e corectitudine față de colectiv. Dacă nu știe să scrie, e normal să aibă corigență la limba română. It’s harsh... Dar dacă a făcut toate astea fiind, pe tot parcursul, evaluat corect, fără așa-zisa milă pentru condiția lui și fără note preferențiale, atunci Mihai are tot respectul meu. Fără cele de mai sus, îmi pare rău pentru el.

Link cu articolul cel mai complet pe care l-am găsit eu: http://www.ziardecluj.ro/mihai-moceanu-rebut-pentru-teologi-mandria-orasului/

Nu urâți tânăra generație

Există multe specii de curioși. Există curioșii aceia inofensivi, care își bagă fața printre crăpăturile de la gardul șantierului de lângă mine, o specie mult mai numeroasă decât ați crede, pentru că de fiecare dată când vin sau ies din casă găsesc măcar vreunul-doi agățați de gard, observând atent ce se întâmplă. Dar cei mai groaznici sunt curioșii de meserie, pe care nu îi interesează ce se întâmplă fizic într-un spațiu, ci efectiv cine ce face. Oamenii ăia pe care îi roade curiozitatea legată de alții. De exemplu, tanti din bloc care îmi face observație când mă vede cu rufele că, dacă le spăl atât de des, iese culoarea din ele.

Am găsit azi pe wall-ul de pe Facebook o știre (din păcate nu am salvat-o la timp dar promit să revin cu linkul dacă o regăsesc) despre cum s-au dus elevii de a 12-a să bea în club după ce au terminat cu bacul. Și de aici o groază de comentatori s-au apucat să îi bălăcărească pe tinerii absolvenți că la vârsta lor, când nici nu știu dacă au trecut bacul sau nu l-au trecut, mai bine ar pune mâna să își găsească de lucru sau să tremure de frica notelor, nu să meargă să bea în cluburi. Cum își permit, ei, pramatiile, să sărbătorească bacul?

Uite-așa. Oameni buni, tinerii de clasa a 12-a au peste 18 ani și au tot dreptul să bea alcool. Apoi, că ei vor o seară de distracție după bac, de ce se bagă toată lumea la comentat? Pentru faptul că au dat bacul nu sunt și ei oameni? Nu au voie să se distreze? Nu au voie să se simtă bine după ce au terminat cu un examen greu? Să se călugărească? Mi se pare o ipocrizie de nedescris. Dar, asta este, oamenilor le place să creadă că doar ei au anumite drepturi, alții trebuie să stea să sufere în tăcere doar pentru că sunt mai tineri. Așa cum femeile trebuie să stea la cratiță, persoanele cu handicap să nu se tot plimbe și să ceară căi de acces, iar ungurii să rămână în țara lor. Bigotismul ăsta...

Cea mai enervantă reclamă

De departe, premiul pentru cea mai oribilă reclamă pe care am auzit-o vreodată e porcăria aia de la Info Trafic în care un meltean își înșeală logodnica cu soacra, apoi rezolvă totul cu o rochie de mireasă de la M**a Fashion.

Ce au vrut ei să se înțeleagă:
Rochiile noastre de mireasă sunt atât de frumoase încât uiți de orice dramă.

Ce s-a înțeles:
Toate femeile "e" proaste și ușor de manipulat de către orice meltean infect, atât timp cât melteanul are bani de cumpărat o cârpă albă cu Sfarofschi pe ea. Toate femeile "e" obsedate să fie mirese, de parcă am fi în show-urile alea americane stupide în care mireasa face crize de apoplexie pentru că fața de masă trebuia să fie crem, dar e bej deschis și asta îi strică cea mai importantă zi, de parcă cu fața de masă se mărită, nu cu bărbatu-său. Iar pentru că e atât de important să fii mireasă, puțin îți pasă de incest în familie. Dacă melteanul îți ia ochii cu o cârpă și flori, totul e cool.

În fine... ce jeg de oameni.

Între cremă și operație estetică - o scară personală a frumuseții

Cu titlul ăsta probabil că am îndepărtat deja jumătate dintre cititorii de sex masculin, însă, pentru cei doi-trei care ați ajuns și la rândul acesta, vă rog să nu vă închipuiți că cele ce urmează sunt lucuri ce le privesc doar pe fete. Dimpotrivă, la multe dintre concluziile și ideile de mai jos am ajuns din discuții cu băieți. Și atunci, ce îmi propun eu pentru acest post? Ei bine, vreau să încerc să delimitez dacă există o linie între îngrijirea personală obligatorie și cea superfluă, chiar deranjantă (i.e. trendul pițipoancelor).

Pornesc de la certurile cu Dodo. Mi-e dor de Dodo (pentru cei ce nu au recunoscut indicativul, e vorba despre un coleg de-al meu plecat acum la facultate în Franța și care avea o serie de idei foarte bine înrădăcinate și cauzatoare de dezbateri lungi cu mine și nu numai, supranumite de către cunoscuți certuri). Ei bine, el susținea modul de gândire că femeile trișează mereu. Că trișează folosind orice produs, făcând orice ca să își sporească frumusețea, că “păcălesc” bărbații doar pentru a “pune mâna pe ei”, după care revin la starea inițială de... ei bine, urâte. Nu sunt de acord cu asta și voi explica mai târziu de ce.

Apoi, e celălalt mod de gândire, cel care spune că nu există femei urâte, doar femei neîngrijite. Mult prea discutabil. Într-adevăr, putem trișa cât vrem noi, dar unele sunt fără scăpare... Eventual cu operații estetice sau mai știu eu ce, dar unele nici așa nu se pot corecta.

Mai e modul de gândire de pițipoancă, deși recunosc că nu am auzit vreuna să-și exprime această părere live, însă martorii oculari susțin că pițipoancele sunt preocupate DOAR de frumusețe. EXCLUSIV de frumusețe. Ceea ce mi se pare mai îngrijorător decât oricare ipoteză de până acum, nu numai pentru că neglijează cu totul intelectul (nu știu voi, dar eu prefer un tip care să aibă ce vorbi cu mine și să mă facă să râd, nu unul cu mușchi care scoate tâmpenii secvențiale pe gură... să îndrăznesc să presupun că e așa și cu femeile?), dar și pentru că, după cum voi explica mai jos, ce-i prea mult e prea mult.

Primul argument contra oricăreia dintre ipotezele de mai sus este că e foarte important contextul. Lumea se așteaptă că, dacă fetele pun preț pe hainele de gală, la nuntă, la operă, la bal sau mai știu eu pe unde, tot ele ar trebui să aibă grijă să-și asorteze hainele la o coafură frumoasă și la un machiaj discret. De la fotomodele la fel se așteaptă să fie machiate și photoshopate, tocmai pentru că jobul lor nu este să prezinte realitatea, ci idealul, irealul, scăparea (o idee marca Emil, foarte valabilă). În lumea reală femeile nu umblă pe copite a la Lady Gaga, sau cu freza mai mare decât capul, dar la ele asta e arta. Mai pe scurt, să ne punem de acord că sunt unele categorii sau situații ce se exclud de la regula obișnuită care, după umila mea părere, spune că...

Naturalul e natural, dar când exagerează, e ok să fie corectat. Prea complicat? Să mă explic. Dodo, acum sute de ani când femeile erau naturale și nu se machiau, trăiau la țară. La aer curat, făceau mișcare toată ziua și duceau un cu totul alt stil de viață decât astăzi. Deci, să presupunem că e “natural” să ai tenul curat ca și cum ai sta la aer liber. Apoi, adaugă la asta faptul că trăim în orașe murdare, stăm toată ziua în fund în fața calculatorului și lângă mine mai e și șantier. Or, eu de la șantierul ăsta, doar că intru și ies din bloc de vreo 2-3 ori pe zi, seara când mă demachiez (deși nu m-am machiat), discheta aia de vată iese maroneagră. Și atunci, nu am voie să mă demachiez? Nu am voie să îmi dau cu o cremă sau să merg la cosmetică să îmi tratez tenul agresat de praf? Trișez? Teoretic, nu trișez. Amintiți-vă că parcă era “natural” cu tenul stând curat, la aer liber...

Și teoria asta se aplică în mai multe cazuri. Dacă cineva ți-a rupt nasul, normal că îl pui la loc. Dacă ai avut cancer la sân, normal că îți pui silicoane. Dacă porcăriile din mâncare și din mediu îți dau coșuri groaznice, cauți un dermatolog, faci un peeling cosmetic sau, în cel mai ieftin caz, dai cu o soluție de coșuri. Dacă ai ochii inegali, îi corectezi cu un machiaj simplu. Părul la subraț și pe picioare, la femei, nu are niciun rol natural, dar mă îndoiesc că Dodo e de acord cu senzația catifelată a codițelor împletite axilare.

E o mare diferență între asta și a-ți umfla buzele peste măsură, după care să le ungi cu untură de-aia scârboasă, roz-fosforescent și să le țugui la oameni. A-ți face operații doar de dragul de a le face mi se pare o prostie. Umbla pe net filmulețul cu Bianca Drăgușanu înainte de (primele) operații, când ea era încă blonda lui Bote și încă nu exagerase într-atât cu machiajul, anorexia și țuguiatul buzelor. Oameni buni, mi se pare de bun simț că și-a scos negii de pe față, și-a îndreptat dinții și și-a schimbat coafeza. Negii sunt o problemă de sănătate, de cele mai multe ori, dinții i-ar fi recomandat orice stomatolog să și-i repare, iar părul îi era creponat, uscat, și nesănătos. Ca să nu zic de machiajul urât pe care îl purta atunci...

atunci

între timp

still nice

???

... și una mai recentă

Și da, aici intervine din nou feminismul meu constant, de altfel, de-a lungul acestui blog: păcat că o femeie care se îngrijește și/sau se aranjează e mai des pusă la zid cu pițipoancele superficiale, Botoxate și siliconate. Ba mai mult, orice femeie are obligația să se îngrijească. Și nu pentru bărbați, nu ca să pună mâna pe un fraier, ci ca să se simtă bine. Știu, e un clișeu, dar e adevărat. O cremă de față, una de corp, un epilat din când în când și, la ocazii, un machiaj discret și elegant* pot face minuni.

* dacă vă plac posturile astea de fete, promit să vă scriu și despre câteva principii de bază de machiaj, de exemplu cum nu se combină creionul de turcoaz sclipitor cu rujul fuchsia și de ce fondul de ten nu se aplică prin tencuire.

We the people

De oricâte ori citesc cărți*, articole sau văd emisiuni ori clipuri americane din sfera drepturilor omului, mă trece câte un fior. Pentru că nicăieri altundeva nu apare mai flagrantă diferența între “noi” și “ei”. Noi, cei gata oricând să acceptăm judecata statului pentru că “așa e bine”, “așa face toată lumea” și ei, care pun totul la îndoială, care “cer socoteală”. Dar așa sunt libertarienii. Au o profundă admirație pentru cei ce au scris Constituția și pentru ideea că guvernul e în slujba alegătorilor, nu vice-versa. Au o cultură a exprimării libere fantastică și o lipsă de docilitate rar întâlnită pe plaiurile noastre mioritice, unde, dacă popa, șeful sau primarul spun ceva, atunci automat îi urmăm ca oile. Însă, dincolo de toate faptele astea, oare de ce nu le este și lor frică?

Frica aceea de consecințe pe care o avem noi... Frica de părinți pentru care nu ne urmăm visele și carierele dorite, ca să ajungem toți medici și ingineri. Frica de a ne contrazice șeful ca nu cumva să ne dea afară. Frica de popă că, dacă nu votăm cu cine zice el, ne bate Dumnezeu. Frica de a cere servicii corecte și transparente pentru că poate, dacă cerem ceea ce ni se cuvine, nu ni se va da deloc - vezi șpaga prin spitale și multe alte exemple. Frica de a schimba serviciile prestate prost pe unele mai bune, că “măcar pe ăștia îi știm. Cine știe cum o fi dincolo?”

Pe scurt, frica față de autoritate. Suntem ca niște copii fâstâciți de oricâte ori ne găsim într-o situație mai dificilă, în loc să avem curajul să ne cerem drepturile. Dreptul la a judeca singuri ce e bine și rău pentru noi, dreptul de a face alegeri informate, dreptul de a fi tratați ca egali.

Am citit mai demult un studiu comparativ ce urmărea copiii asertivi față de cei supuși și temători față de lumea adulților. Aparent, un copil căruia i se pare normal să comunice ca de la egal la egal cu adulții are mult mai mult succes în viață decât unul care vede adulții ca pe niște ființe atotștiutoare, superioare și care dețin tot controlul.

Așa că admir asta la americani. Admir faptul că sunt adulții, nu copiii sistemului lor.

* Recomand Andrew Napolitano: It’s dangerous to be right when the government is wrong.

Fetița cu bentița

Ok, hai să ne punem cu toții de acord că jurmalismul românesc.. pute. Știu, sună urât, sună de parcă emit judecăți de valoare fără să fiu de specialitate, dar vreau să pornesc de la această premisă pentru următoarea postare. Și mai vreau să pomenesc un banc:

Un om se plimba prin Central Park, in New York. Deodata vede o fetita atacata de un pitbull. Alearga spre fetita si incepe sa se lupte cu cainele. Reuseste in cele din urma sa omoare cainele, salvand astfel viata fetitei. Un politist care privise scena vine la el si ii spune:
- Esti un erou, maine vei putea citi in toate ziarele: "Un brav New York-ez a salvat viata unei fetite."
- Dar eu nu sunt New York-ez!
- Oh, in acest caz se va scrie in ziarele de maine dimineata: "Un brav american a salvat viata unei fetite."
- Dar nu sunt american. Sunt afghan!
A doua zi in ziare se scria: "Un extremist islamist a ucis un caine american."

Și acum, despre fetița cu bentița.

Jurnaliștii români se plictisesc când Băsescu nu dă subiecte de discuție. Și, când jurnaliștii se plictisesc, se nasc furtuni în paharul cu apă și scandaluri pe unde nu este cazul. Poate fi vorba despre carnea de cal. Poate fi vorba despre chimicale în lapte. (Vai de mine, și noi, inocenții telespectatori credeam că laptele din magazin e natural, cu balegă și toate cele! Ce bine că ne-au deschis ochii cei de la televiziuni!). Poate fi și mai rău. Spre exemplu, presa povestește despre o fetiță cu bentiță de prin Covasna care a purtat tricolorul pe cap și a fost persecutată de “ungurii ăia șovini care este”, că profesoara i-a tăiat bentița, colegii au amenințat-o cu moartea, că povestea a pornit încă de la 1 Decembrie când la serbare, maghiarii i-au huiduit pe români când au cântat imnul. Că e pe cale de a fi exmatriculată pentru românism, whatever that means.

De ce sunt sceptică? În primul rând că 1 Decembrie a picat ultima dată într-o sâmbătă, or sâmbăta nu se prea ține școală. În al doilea rând, copila a purtat bentița 3 zile la rând fără să pățească nimic, până s-au trezit într-un final băieții cu scandalul. Apoi, să fim serioși, povestea cu exmatricularea nu poate fi adevărată, pentru că e nevoie de mai mult decât o bentiță pentru a fi exmatriculat, mai ales că fata e pe a noua și e obligatoriu să se facă minim 10 ani de școală. Nu în ultimul rând, e posibil ca “profa aceea violentă și rea” care i-a luat bentița să o fi făcut cu intenții bune, ca fata să nu primească vreun croșeu de la vreun șovin, cum și-o tot căuta cu lumânarea. Fata a vrut să atragă atenția și a reușit. I-a luat 3 zile până a fost observată, dar, într-un final, a ajuns vedetă pe Facebook. Atenție, spun că sunt sceptică la povestea din presă, nu că așa ar sta situația. De fapt, dacă investigațiile duc la concluzia că într-adevăr, fata ar fi fost persecutată din cauza tricolorului, trebuie sancționată profesoara cea rea, consiliul de administrație și tot restul tembelilor care au persecutat-o. Dar pentru asta, trebuie să așteptăm detaliile, nu să luăm foc cu toții la prima poză pusă pe Facebook.

Să nu judecăm a priori. Acestea fiind zise, un duș rece celor care spumegă pe Facebook, forumuri, site-uri și comentatorilor de știri inflamați, atât celor care urlă despre Ungaria Mare, cât și celor care urlă despre România Mare. Oamenii civilizați se respectă între ei indiferent de etnie. Și un alt duș rece, cu mențiunea: "Ce vă mai place scandalul, scandalagiilor!", merită marii ziariști de investigație care au pornit totul.

A response to social integration

I was going to write the following as a Facebook reply on Andrei Bara’s post about social integration in the UK, where he states that he is considering moving out of UK after graduating, because of the increased social pressure that Romanians face there. Unfortunately, I am a blabber-mouth and decided that the text was too long for people who are not interested in it (nonetheless, I will leave a link there).

This text is in English because the conversation I am talking about is in English, but let me first apologize to my Romanian readers for the language switch: Textul este în limba engleză pentru că se referă la o conversație pe Facebook în care interlocutorii nu sunt în totalitate români. Vă rog să mă scuzați, voi încerca să îl traduc ulterior și în limba română.

Andrei, I believe this problem of yours is a consequence of high intellect. Thing is, society screwed up smart, intelligent and over-achieving people. At least in our country, the one thing repeated to us from infancy is that if one has all these three magic ingredients:

• willpower to study
• inner ,“sparking”, smartness
• and the luck to achieve something

that the world would stand in awe of those people and they would deserve to be treated well. Wait, not well, better than anyone else. They are instantly integrated into society because society cares about raising its geniuses, they will have respect, social status, money, they will go on vacations, own cars and have nice houses. Unfortunately, although the money, the house and the vacations are achievable, they are only so because they strictly depend on that person or family of “geniuses”. Society does not work that way.

And believe me, I am trying to face this problem as bravely as I can. I too consider myself to be at the top levels of the intellectual pyramid. I know this sounds like I am egotistical and that other people should evaluate me on this matter, that I do not “have the right” to say that I am smart and achieving. But let me justify myself in another blog post, because this one post is about two things:

1. why this expectation of ours is wrong
2. and the sordid affair of dealing with society as a disappointed person.

1. Around my 18th birthday, I got into libertarianism*. It fit me perfectly from a political point of view. Now, libertarianism goes hand in hand with democracy and non-discrimination, which is a tricky issue, because people usually like the theories and ideologies that favour them, and discrimination was something almost favourable to me (yeah, I know, except the woman thing). I mean, society should have treated me fantastically, because I am a smart achiever and all that, right? Wrong.

Society’s purpose, no matter how tough that sounds to people who are positively discriminated against(?), is not to make any judgement calls on the value of a person. No, we do not like geniuses more than we like street cleaners and taxi drivers. The smart overachievers make their own success (see the part about house, car, vacations etc.), but do not deserve special attention, at least not from the entire society, as we we taught that it would be.

Often it is not-so-smart people who are happier and better integrated. They simply fit, and not because they do something in particular. They are not geniuses. They. Just. Fit. Try reading Flowers for Algernon**, it is the SF story of a man who implants intelligence into himself and it doesn’t turn out to be as great as he thought. It is a personal favourite of mine.

I am still torn between my political/social ideology and my ego. My view on society says we all deserve equal oportunities. My ego says I am the best and I deserve the best.

2. I recently faced disappointment at my University. I studied very hard on my own for an exam. I was very interested on the subject and, after months of preparing and an exam session spent mostly awake studying that particular field, I recieved a mark which I think does not reflect my knowledge. I don’t even think the professor read my paper. (Spare me the “go to him and ask for re-examination”, because that is not how it works here. I have another subject with him later and if I make a scandal out of this paper I will never pass the other subject. There are also other reasons, but that is not the point at hand.) I was gloomy for a very long time. Not because of the mark, because even with that I still have general good grades and did not affect me. But because of the system. The system that holds you down and does not let you express your academic interests. The system that cares not I could have been a researcher or a University teacher someday. The system that shuns away people who study and think, while embracing those who learn by heart and/or cheat on exams. Recall that I said society has no preference for intelligent people. Well, that is exactly what Universities should do... I was gloomy and I still am (though recovering), because I find myself in the excruciating position of not being able to do anything about it.

I wanted to go to the UK for my studies, when I finished high-school. I was accepted at some Universities but finally decided to stay and change society. I had the illusion that if me and some other smart overachievers stay here, we could in fact change things. We could create, with our youth, passion and power, a Romania from which people need not run anymore. And now I am terribly depressed that it was only that... An illusion.

So what do I do? Do I go “Fram, the Polar Bear”***? I do not fit here, but where do I fit? Darling you’ve got to let me know, should I stay or should I go? ...This is a time for me to reconsider my options and either leave sometimes in the future, or try, try, try again to understand that society can’t integrate me (or you, Andrei), just because we are intelligent, assertive, achieving people.

---------------------------------------
* Quick recap: libertarianism is when the government doesn’t aim at telling people what to do, they are free to make good and/or bad decisions in life, as long as they do not harm others.
** read the short story, it's more concise. For Romanian speakers (readers), here is a link for that on my Dropbox.
*** "Fram, Ursul Polar", Romanian novel by Cezar Petrescu about a polar bear, taken as a cub to a circus. He likes it, but after a while he does not feel at home there, so he is taken back to the north pole. Unfortunately, it is not "home" there either, as he now misses the circus and lacks the skills other bears have developed in the wild. It is a story about ever-drifting and never feeling at home.

O boală de lene

Adevărul e că, din când în când, mă revolt. Pur și simplu. Așa s-a întâmplat și astăzi, când am avut onoarea de a călători jumătate de oraș cu autobuzul 24b lângă două doamne, dintre care una câștigă premiul la lenevie, categoria grea, nota 10 cu steluță. Cel puțin dintre câte persoane am auzit eu vorbind în ultima vreme, femeia cu pricina era cel puțin remarcabilă.

Dintre cele povestite celeilalte doamne, am înțeles că are în jur de 40 de ani și își caută să “își rezolve” pensie pe caz de boală, că doar au mai făcut-o și alții, ea de ce să nu își facă? Ei nu îi place că e prost plătită, că ar fi avut o alternativă dar pentru aia trebuia să facă un curs de bucătar, pe care nu a avut chef să îl facă. La angajare (mi se pare că lucra ca asistentă sau ceva asemănător, dar nu bag mâna în foc), fetele tinere i-o iau înainte pentru că știu teoria. În definitiv, pe ea o dor ochii destul cât să nu și-i mai strice și cu cărțile (exprimare transcrisă cu exactitate maximă). Fiică-sa e cât tancul, așa că mănâncă mult și ea nu are bani de așa ceva.

Și, culmea, unii au nesimțirea că stau toată ziua în fund la calculator și ce bine câștigă.

În momentul ăla am crezut că, oricât m-aș fi abținut până atunci, m-aș fi răstit puțin la ea. Norocul a fost că a trecut pe lângă autobuz un Suzuki extrem de drăguț pe care l-am remarcat de pe geam. Mi-a zburat gândul că ar fi o mașină grozav de drăguță să o ai în garaj și, distrasă, la revenire mi-am dat seama că nu merită să îmi bat gura.

Unul dintre principalele motive pentru care merge prost în țara asta este că nimeni nu vrea să muncească. Ba mai mult, cine muncește și depune efort e considerat fraier, nesimțit sau mai știu eu cum... În clipe ca astea îmi aduc aminte de un articol scris mai demult de Sebastian Bârgău, legat despre cei care își drămuiesc munca după bunul plac, că “și așa șeful se îmbogățește de pe urma mea”. Asta e lumea, cu oameni care ar avea oportunități, dar nu depun nici cel mai mic efort. Nici măcar să facă un curs de bucătărie sau să deschidă o carte înainte de o examinare. Să vrea să păcălească sistemul. Să stea*.

Nu vreau să aduc în discuție replica aceea cu calificarea, că dacă ai școală meriți să câștigi mai mult. Asta e doar o mică parte din ceea ce cred eu. Mai exact, cred că cine depune efort pentru muncă, cine e mai mult decât prezent cu fizicul și învață pentru a se perfecționa, muncește cu drag, omul ăla merită să câștige. Fie că e vorba de programare, de cules căpșuni, de construit ziduri, de înțepat bolnavi sau de știință, inginerie, medicină... Iar dacă nu vrei să muncești, nu vrei să înveți, nu vrei să depui efort, degeaba vrei salariu mare.

Nu sunt o mare fană a comuniștilor, dar închei cu unul dintre citatele mele preferate, care, întâmplător, a fost folosit mult de către ei: “Nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine.” Așa ar fi frumos să fie.

* pentru mine, verbul "a sta" a început recent să devină echivalentul unghiilor pe tablă. De fiecare dată când aud că cineva își permite să “stea”, ca eveniment constant și general valabil, mă trece câte un fior.

Ipocrizie, Facebook style

Am spus de mai multe ori că socializarea online, în doze moderate, e puțin probabil să strice permanent personalitatea oamenilor. Cu alte cuvinte, după părerea mea, e foarte puțin probabil să ajungem prea curând la societatea asimoviană din “Soarele Gol”, unde oamenii comunicau prin holograme foarte realiste și le era scârbă să vadă sau să atingă o persoană reală. Pe de altă parte, nu pot să nu strâmb din nas când văd că Facebook a reușit să amplifice ipocrizia la un nou nivel...

La ce mă refer? Zilele trecute umbla pe Facebook poza unui orădean (pe care nu îl cunosc personal, dar îl cunosc niște prieteni buni), care a cerut-o de nevastă pe prietena lui, apoi a postat o poză cu o pancartă conform căreia ea ar fi zis da, cu condiția ca poza să strângă un milion de like-uri. Mi se pare grețos și penibil să ai nevoie de atât de multă atenție. Dreptul la căsătorie cred că e garantat prin lege (poate cineva de la Drept mă ajută să găsesc și exact unde e specificat), așa că porumbeii de pe Facebook nu sunt nici primul nici ultimul cuplu care se căsătorește și nu trebuie să intereseze pe un milion de oameni treaba asta. Nici măcar nu e genul de gest romantic, pentru că îi scoate pe amândoi într-o lumină proastă: el un pămpălău care nu e în stare să primească un răspuns clar când o cere de nevastă, ea o scorpie cu pretenții. Ambii par ahtiați după 15 minute de faimă. Și poate că sunt oameni chiar de treabă. Poate că de aia au scos poza de pe Facebook înainte să ajungă la un milion de like-uri.

Al doilea lucru, mult mai des întâlnit, este altruismul de dragul like-urilor. Uite ce scrie în Evanghelia după Matei, capitolul 6, despre pomană:

1 Luaţi seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altminteri, nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri.
2 Tu, dar, când faci milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii, în sinagogi şi în uliţe, pentru ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata.
3 Ci tu, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta,
4 pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.

Or, apar pe Facebook zeci de voluntari, donatori de sânge/haine/cărți/jucării, persoane care ajută la nevoie pe oricine, doar-doar prind să facă o poză valabilă pentru Facebook ca să arate tuturor prietenilor cât de altruiști și buni la suflet sunt ei. Și sincer, cine nu e altruist la un moment dat? Oricine dă hainele vechi la cineva când își face curat în dulap, oricine dă mai departe manuale vechi care nu îi mai folosesc și mulți merg chiar mai departe. Primul meu proiect la care m-am implicat în OSUT a fost să împart prăjituri (făcute de mine și o echipă de vreo 10 oameni) în cămine, în schimbul donațiilor pentru o casă de copii. Și a fost al naibii de greu, sincer. După ce am obținut sponsorizarea cu ingrediente de la magazinul Cora, două zile am stat prin cămin mai mult de 8 ore ca să frământ aluat, apoi vreo două zile le-am tot împărțit prin cămine și am fost apoi la serbare la copii, unde “a venit Moșu’ ” cu cadouri și ne-am jucat cu ei... Dar zău că nu mi-a trecut niciodată prin cap să îmi pun poză pe Facebook să vadă lumea că sunt o persoană extraordinară pentru că m-am gândit la niște copii de Crăciun. Motivul e simplu: nu sunt o persoană extraordinară din acest motiv. Nu sunt mai bună pentru că am făcut asta. Nu sunt mai nobilă ca suflet. Sunt exact aceeași persoană, doar că am avut oportunitatea (pentru că fără sprijinul celor din OSUT și celor de la Cora nu aș fi reușit) să îmi exprim personalitatea în acțiunea asta. Nu mi-a trecut niciodată prin cap să pozez hainele vechi pe care le-am dat unei familii de la țară, rude cu doamna care o ajută pe mama din când în când la curățenie. Nu am tag-uit în poză țigăncușele din curte cărora le-am dat spray-uri, parfumuri, creme sau cosmetice când le-am înlocuit sau când le-am primit noi și nu mi-au plăcut. Pentru că nu am făcut nimic grozav. Am făcut ceva ce ar face oricine.

Așa că îmi voi permite o adresare directă: dragi altruiști ostentativi, like-urile nu validează faptul că aveți un suflet bun, iar lauda pe Facebook, mai ales cea repetată și forțată pe gâtul oamenilor, e penibilă.

La trecutu-ți mare, mare viitor

Unul dintre cele mai enervante argumente în discuțiile generalizate despre “români” (sau orice altă naționalitate, dar cel mai apropiat exemplu e cel cu românii) apare atunci când un Gigel se trezește să facă apologia realizărilor românești. De multe ori, argumentul nu are nicio tangență cu cazul discutat - am văzut de multe ori articole cu violuri, jafuri sau manevre mafiote ale românilor de prin Italia sau Spania... și totuși se găsea câte unul să aplice tactica următoare: “nu-i adevărat! Românii sunt deștepți pentru că au inventat chestii pe care lumea le folosește în ziua de astăzi” . Variațiunile includ “românii au ținut turcii departe de Europa. Dacă nu eram noi, erați pe nicăieri!” sau “Românii sunt cinstiți și corecți pentru că nu au dus niciodată războaie de cucerire. Noi am fost pe prietenie cu toți întodeauna!”. Toate au un singur punct comun, anume că automat toată Europa ar trebui să se prosterneze în fața noastră pentru lucruri pe care le-am făcut acum sute de ani, cu mențiunea că invențiile românilor sunt cât de cât sigure, dar poveștile cu pavăza creștinătății, războaiele de cucerire ș.a. țin în mare parte de domeniul fantasticului (pentru asta poate vom discuta în alt articol).

Or, e un argument gratuit. Vaaaai de mine, dar românii sunt deștepți pentru că Petrache Poenaru a inventat stiloul, Nicolae Paulescu insulina și mai avem și prima femeie inginer din Europa. Englezii, francezii, nemții, spaniolii și italienii toți folosesc stilouri și insulină, așa că de ce își permit să îi critice pe români?

Vai mie, cea mai mare tragedie care s-ar fi putut întâmpla dacă Petrache Poenaru nu ar fi inventat stiloul ar fi fost că aș scrie cu pixul. Apoi, o mică corectură legată de insulină. Paulescu a inventat pancreatina, un precursor al insulinei, pe care a putut-o folosi doar pe un câine diabetic și nu avea aplicabilitate pe oameni. La vremea respectivă mai multe cercetări erau în derulare pe aceeași nișă, iar niște cercetători din Canada au descoperit până la urmă insulina și au luat și Premiul Nobel pentru descoperirea lor. Eliza Leonida-Zamfirescu, prima femeie inginer din Europa, a făcut Academia Tehnică Regală din Berlin, pentru că în țară nu a fost acceptată...

Nu mă înțelegeți greșit. Departe de mine de a minimiza impactul oamenilor mari ai istoriei științifice românești. Dincolo de impactul mai mic sau mai mare asupra științei, tehnologiei și istoriei omenirii, ar trebui vreo națiune favorizată pentru lucrurile bune ce aparțin trecutului? Ar trebui să îi menajeze cineva pe Italieni pentru că strămoșii lor au inventat drumurile spre Roma și canalizarea? Ar trebui să îi mângâiem pe cap pe greci pentru că au dat lumii o mitologie superbă? Să considerăm că toți englezii sunt deștepți și cultivați pentru că William Shakespeare a scris piese de teatru de o valoare incontestabilă?

E un argument prost. Bazat pe silogism, generalizare și lipsă de bun simț. Dacă românii sunt așa deștepți, să o dovedească acum, în prezent. Nu e nevoie să fim inventatori sau somități intelectuale, trebuie doar să reușim să schimbăm ceva în mersul țării. Să ne scoatem capetele din fund, să nu ne mai mândrim cu fumurile trecutului și să punem osul la treabă. Doamne, e așa de greu?

Misoginism de emisiune

Se spune că laptopul nu trebuie păstrat cu bateria încărcată la 100%, pentru că va scădea durata vieții bateriei. Motoarele de la mașină trebuiesc răcite și în niciun caz turate încontinuu. Ei bine, tot în același scop, eu folosesc emisiunile stupide pentru a-mi calma nivelul IQ-ului după o repriză dureroasă de învățat. Spre exemplu, în timpul semestrului, după un capitol din AIMA, Biblia Inteligenței Artificiale, capitol ce dura cam 3, uneori chiar 4 ore de aprofundat, era musai să dau cu câte un “Să te prezint părinților” sau “Pe banii părinților”.

Pentru cititorii mei intelectuali, cele două emisiuni sunt niște regii ieftine și pline de scandal ale Antenei 1, respectiv Kanal D, în care se urmărește viața unor familii simple aflate în situație de criză, i.e. căsătoria copiilor, respectiv rebeliunea copiilor. În “Să te prezint părinților”, un cuplu trebuie să obțină aprobarea părinților pentru căsătorie, fiind premiați cu o nuntă și o lună de miere exotică. În “Pe banii părinților”, părinții pun camere de supraveghere pe fetele lor, despre care bănuiesc că au probleme. Bineînțeles că toate au probleme, ba că fură sau fac escrocherii, ba că se încurcă cu bărbați însurați sau se implică în activități deșănțate din categoria masajelor erotice, dansurilor la bară etc.

Însă ce mă deranjează cel mai mult la tot story-line-ul “Pe banii părinților” este un misoginism clar. În primul rând că băieții nu au niciodată probleme, ca să fie puși sub supraveghere. Băieții nu se prostituează, nu fură, nu poartă sutiene deocheate. Băieții nu vor să plece în Spania la produs. Băieții nu sparg case. Dar, să trecem asta cu vederea. M-a enervat un episod cu o tipă ce făcea masaje erotice și era dispusă să plece în Japonia pentru 1300 de euro pe lună. Încă era revoltată de ce i se oferă doar 1000 de euro, că pe 1000 ea nu pleacă, doar pe 1300. Or, 1300 de euro e extrem de ieftin. Problema e că gospodinele ce stau acasă și se uită la emisiuni de doi lei nu trebuie să știe asta. Trebuie să aibă impresia că 1300 de euro pot fi doar bani necinstiți, că nu ai cum, ca femeie, să câștigi 1300 de euro pe lună și să îți păstrezi integritatea. Câștigi 1300 de euro? Ești curvă.

În alt caz fata susține că muncește, dar are suspect de mulți bani pentru că își permite să își cumpere pantofi. Asta o dă de gol. De fapt nu muncește, e curvă.

90% dintre poveștile de la “Pe banii părinților” încep cu plecarea tinerei la facultate. După nici jumătate de an, toate sunt depravate. Toate au mers la facultate și au fost corupte, acolo, de colegele lor fițoase, care le-au introdus în lumea dansului la bară și al prostituției de lux. Au mers la facultate și au fost convinse să plece în Dubai, la muncă. Sau au mers la facultate și s-au încurcat cu vreun profesor însurat, care o folosea ca complice în vânzarea examenelor. Morala? Nu mergeți la facultate, pentru că facultatea e de curve. Fetele cuminți stau acasă.

Și, deși scrie clar la începutul fiecărui episod că totul e un scenariu și că personajele sunt fictive, reacția gospodinelor din fața ecranului e “da, dar e bazat pe fapte reale...”. Și uite așa ajunge lumea să creadă că facultatea e un focar de tâmpenie și, nu în ultimul rând, că orice femeie tânără cu un venit frumos e curvă.

PS: Mama, știu că îmi citești blogul și care sunt cele două lucruri pe care le ai de zis.
1. era nevoie de cuvântul ăsta mai vulgar ca o licență poetică, altfel nu ar fi părut atât de grav cazul prezentat
2. știu că e sesiune, promit să mă întorc la învățat după ce apăs butonul de "Publish"

Un telefon deștept pentru un om deștept

Nu am fost niciodată de acord cu ideea că tehnologia ar distruge noua generație. Orice invenție poate avea utilizatori buni sau răi, care o vor folosi în scopurile sale bune, respectiv rele. În definitiv, Oppenheimer e celebru pentru citatul pe care l-a reprodus din Bhagavad Gita la detonarea primei bombe atomice, șocat de adevărata amploare a descoperirilor sale, “I am become Death, the destroyer of worlds.” (”Sunt prefăcut în moarte, distrugătorul lumilor”). Dar, să revin asupra subiectului. Multă lume consideră smartphone-ul gadgetul ce va pune capăt inteligenței și culturii noii generații. Desigur, așa au fost și televizorul, playerele de muzică portabile, calculatorul... Dar, de data asta e sigur! Pentru că adolescenții și tinerii petrec atât de mult timp în fața smartphone-ului sau a tabletei, aparate ce combină interactivitatea calculatorului cu portabilitatea atât de căutată într-o lume ocupată, e clar că nu mai rămâne nici măcar un minut pe zi pentru creștere personală.

Fals. Cel puțin la mine este complet fals, pentru că am descoperit, de când am smartphone, o serie de lucruri ce îmi fac nu doar viața mai ușoară, dar mă ajută și la propria dezvoltare.

1. Twitter și de ce am “mutat șandramaua” acolo
Înainte să am cont pe Twitter, mă întrebam care poate fi utilitatea unei platforme care limitează într-atât interacțiunea? Nu tu galerii de poze ca pe facebook, nu tu libertate de exprimare vastă, ca pe bloguri, nici măcar muzică, sau ceva mai antrenant. Ei bine, adevărata putere a Twitter stă în oamenii cărora le dai follow (pe partea de câștig intelctual) și în rapiditatea cu care se pot trimite linkuri interesante (pe partea de dăruire intelectuală, ca să îi spunem așa).

Facebook nu e locul unde să cauți articole interesante sau lucruri inteligente. Pe Facebook se pierde aproape instantaneu un share inteligent către un articol, o campanie, un site sau o mișcare interesantă, îngropat între pozele cu botic în fața oglinzii, galeriilor de poze de la Revelion (toată lumea ține morțiș să arate cât de fain se distrează), check-in-urilor la cafeluță în mall cu prietenele ș.a.

Să presupunem că vreau să arăt mai multor oameni un link interesant. Pe Facebook, după cum spuneam, se ignoră. Pe blog trebuie să petrec cel puțin 30 de minute scriind ceva despre acel link, punând contextul, comentând sau pur și simplu motivând de ce l-am pus. Frumusețea Twitter este că limitarea la un număr de caractere duce la concizie. Nu pot motiva. Nu pot explica sau exemplifica. În maxim un minut am dat și altora ceva ce m-a făcut să mă simt mai bogată din punct de vedere intelectual. Atât și nimic mai mult.

2. Flipboard
Din același considerent, recomand tututor celor care au un smartphone (și mai ales o tabletă, pe tabletă arată superb aplicația) să își instaleze Flipboard.

Flipboard e un agregator de conținut, în sensul că, bazat pe input de la utilizator, va recomanda articole online cu o precizie fantastică, rafinând tot mai mult căutările pe parcursul folosirii aplicației. De exemplu, dacă în feed-ul de Technology am cam ignorat știrile despre Windows Phone, găsesc mai puține știri despre Windows Phone data viitoare și mai multe despre Android sau iOS. Există articole preluate din rețelele sociale, dar și căutări simple bazate pe interesele utilizatorilor.

Am găsit pe Flipboard majoritatea articolelor pe care le-am “împrăștiat” pe Twitter, de la colecții interesante de fun facts, la chestii de programare/tehnologie sau simple știri care mi s-au părut că merită.

Am descoperit revista Mental Floss, care e minunată pentru knowledge junkies, am descoperit Twitter-ul și am descoperit că pot să găsesc lucruri pe gustul meu folosind tehnologia atât de blamată de cei care nu au încercat-o încă, sau nu știu să o folosească la adevărata capacitate...

BONUS: anti-plictiseală la sală. Dacă sala la care mergeți are wireless, folosiți aplicația 8tracks pentru playlist-uri specifice de sală (marcate “workout”). E diversitatea de muzică necesară celor care s-au plictisit de aceleași mp3-uri vechi, dar totuși nu suportă reclamele și aiurelile de radio în timpul antrenamentului.

BONUS pentru potențiali followers: pe Twitter sunt @Calina_C