De ce iubim bărbaţii?*

* postare sugerată de Turcu, deşi el iubeşte femeile şi femeile îl iubeşte pe el

• pentru că sunt calmi când femeile caută ceartă
• pentru că cei faini pe ei au forme drepte şi întrerupte, nu pline şi sinusoidale, aşa cum au femeile; sunt mai înalţi şi mai laţi, ca să ne poată lua în braţe
• pentru că înţeapă cu barba
• pentru că sunt extrem de uşor de "citit", de la salivatul pe stradă până la modul drăguţ în care nu se ştiu exprima
• pentru că nu îi complexează propriile imperfecţiuni fizice şi nu îi deranjează micile noastre imperfecţiuni
• pentru că vor să iasă din Zona Prietenoasă
• pentru că ştiu să cânte la chitară, să bată cuie, să spargă lemne, să facă grătare, să verifice prizele şi să schimbe roata la maşină (corect, ştim şi noi multe, dar e mai interesant să îi vezi pe ei)
• pentru că adoră prăjitura
• pentru că unii au îţi rup sufletul în două cu o privire

... cam astea sunt deocamdată. Voi aveţi contribuţii la listă?

PS: bărbaţi din categoria AŞA NU!: cei de la livrare de pizza (de câte ori am comandat acasă pizza, mi-au sunat la uşă nişte oribilităţi fenomenale), cei care agaţă pe stradă prin emisii guturale (totuşi nu mă cheamă Jane şi nici nu mă plimb des cu liana prin oraş) şi nu în ultimul rând cei care insistă deşi nu li se dă apă la moară.

Brăţară de aur

Unul dintre lucrurile pe care le apreciez cel mai mult la un om este hărnicia. Nu mă înţelegeţi greşit, toţi avem porţia noastră de lene intrinsecă, ce ne determină să zacem în pat şi să dormim, să ne uităm la seriale în sesiune sau să mai sărim câte un curs (nu eu, că eu fac facultatea asta serios!). Vorbesc aici mai mult despre hărnicia aceea energică, debordantă, a oamenilor care pun umărul atunci când trebuie să o facă. Oamenii care se fac utili în societate prin implicare de orice fel. Din punctul meu de vedere, chiar şi ghiolbanul care iese la spart sămânţă de floarea soarelui în faţa blocului face ceva mai bun decât să zacă în faţa televizorului şi să spargă aceeaşi sămânţă.

Pe lângă asta, am un respect imens pentru cei care respectă. E o definiţie puţin recursivă, dar daţi-mi voie să mă explic. Zilele trecute m-am oprit la magazinul de la scara blocului să îmi iau nişte biscuiţi şi apare un ţigănuş care obişnuia să locuiască la noi în curte, dar acum are chiria lui pe undeva prin Cluj. Ca orice om civilizat, îl salut, el mă întreabă ce mai fac, eu la fel. Îmi spune că lucrează ca descărcător/încărcător, pe bani destul de puţini, dar mai bine aşa, spune el, pentru că "dacă nu lucrezi e şi mai rău, că nu ai bani deloc...". Mă întreabă cum e cu şcoala şi îi spun că acum, cu facultatea, tot aşa înainte. Moment în care omul cu pricina mă felicită că am ajuns undeva şi îmi urează mult succes în ceea ce îmi doresc să ajung şi mai departe. M-a impresionat modul prin excelenţă sincer în care el, om simplu, fără mari capacităţi academice, m-a respectat pe mine pentru faptul că fac o facultate. M-a impresionat şi mai mult faptul că, în loc să stea cu burta-n sus şi berea-n mână şi să îşi piardă zilele, munceşte ce poate. Sunt convinsă că e un om harnic. Aş spune şi că e un exemplu mai mult decât pozitiv având în vedere faima etniei lui printre europeni.

Momentan, trec printr-o fază în care mă consider şi pe mine însămi destul de harnică. Da, nu îmi spăl vasele imediat ce termin de mâncat din ele, îmi pun telefonul pe Snooze de 10 ori dimineaţa până mă trezesc calumea, dar fac multe lucruri în decursul unei zile. Pun umărul.

Janis Stuf - o recenzie cinstită

Nu am comentat prima oară când am fost în Janis Stuf, pentru că nu obişnuiesc să îmi formez păreri în urma unei singure evaluări. Dar tocmai ce m-am întors din a doua experienţă şi am de gând să pun cărţile pe faţă, să argumentez de ce nu îmi place. Pentru că dacă nu îmi expun ideile în totalitate, va sări toată lumea să îmi spună că sunt piţipoancă, snoabă, uptight sau mai ştiu eu cum. Aşa că le vom lua pe rând.

1. Aglomeraţia nebună. Săptămâna trecută a fost mare scandal legat de PHI18, că vezi-doamne au închis porţile la seara de 1 martie şi mulţi clienţi fideli au rămas pe dinafară. Lucru care mi se pare perfect normal. În momentul în care un club pune mai mult preţ pe profitul din vânzări decât pe confortul clientului în incintă, atunci este o problemă la nivel de management. Oricând aş plăti 10 lei pe o Cola rece într-un club în care mă simt bine, am loc să mă mişc, nu se împinge lumea în mine şi nu se varsă lichide în proximitatea mea, decât să plătesc 2 lei pe o bere într-un loc ca Janis Stuf.

2. Ventilaţia. Ştiţi bancul ăla cu tipul care a ajuns la spital după un accident de maşină şi i-au găsit 5 picături de sânge în alcool? Ei bine cam asta e şi proporţia între aer şi fum de ţigară în Stuf. Fiind şi multă lume şi probabil că nici sistemele de ventilaţie nu sunt grozave, cred că l-ar fi pişcat ochii şi pe cel mai înrăit fumător. Pentru asta, pot foarte bine să tai o ceapă acasă. Poate o şi includ la ceva bun de mâncare.

3. Focul. Sincer, nu mă mir că a ars. Dacă sunt atât de inspiraţi încât să dea locului o aromă rustică folosind lumânări puse LA MARGINEA SCĂRILOR, în condiţiile în care oamenii se călcau în picioare şi abia se ţineau să nu cadă ei, darămite să mai aibă grijă să nu dărâme obiectele de decor, mi se pare normal ca, într-un final, să se întâmple şi cu focul. Nici nu comentez de lumânările de pe mese puse în halbe de bere, care erau relativ sigure faţă de cele de tip cimitir în care era să calc eu cu cizmele.

4. Oamenii. În ceea ce priveşte clientela Janis Stuf, mi se pare că întăreşte în mod trist stereotipul că rockerii sunt nişte jegoşi. O spun cu toată părerea de rău, mai ales că sunt o fană a rockului, a metalelor şi a tot soiul de muzică neliniştită, dar mi se pare că rockerii de Stuf se comportau mai necivilizat decât ultimii manelişti. Cred că nici în ultima bodegă de pe lumea asta nu îţi permiţi să împingi oamenii în halul ăla fără să te ia personalul localului la o discuţie simpatică de genul "mă băiete, ori te speli cu puţină apă rece pe faţă şi te întorci oleacă mai civilizat, ori ieşi acasă." Lucrul mecanic cu coatele şi umerii se face la pogo, acolo unde lumea se bagă în mod voluntar, nu oriunde.

În concluzie: Nu îmi place să fiu atinsă de mâini străine, fie ele cu cele mai curate intenţii (i.e. de a mă muta dintr-un loc în altul, ca să poată trece). Nu îmi place să ştiu că pot lua foc în orice moment. Nu îmi place să se împingă în mine toate bagaboantele grase şi hipsteriţe sau drogaţii care nu ştiu pe unde merg. Nu îmi place să mă gâdile pe mână părul necunoscuţilor. Nu îmi place să intre lumea peste mine la microfonul de karaoke şi să mă stropească cu iz de alcool la versurile cu P, T sau S, nu îmi place când vreun imbecil se împiedică de cablurile de microfon şi e atât de dobitoc încât, în loc să îşi descurce picioarele dintre cabluri când vede că celălalt capăt al cablului opune rezistenţă, să tragă mai tare şi să îmi zboare microfonul din mână, lovind pe altcineva cu el.

Sunt prea snoabă? Cer prea mult respect pentru client de la un local? Cert este că mi-am format părerea personală şi... să zicem că nu e una prea bună.

O educaţie

Nu, de data aceasta nu este vorba de filmul An Education (care merită, totuşi, văzut când aveţi timp la dispoziţie), ci mai degrabă despre o problemă urâtă legată de dscrepanţa între oraş şi sat. Specia comentatorului de site de tabloide este şi a fost întotdeuna un monument de prostie şi lipsă de cultură, pentru că dacă oamenii aceia aveau opinii atât de pertinente, ştiau să şi le exprime folosind mai mult de două fraze, corecte gramatical şi coerente din punct de vedere al discursului. În fine, ceea ce vreau să desfiinţez cu această postare este atitudinea de mârlan băgător de seamă cu fiţe de mare orăşean, care, pentru mine cel puţin, nu îi ajunge nici la degetul mic omului de la ţară de care îşi bate joc. Dar să clarific.

Aţi văzut şi voi circul mediatic în care se bălăcăresc mai nou Irinel Columbeanu şi Monica, circ în care bineînţeles au târât-o şi pe fiica lor. Ei bine, cică a apărut acum o filmare cu Irina zicând că nu vrea la mama, că mama o bate. Nu am să insist mult pe acest subiect, mai ales că îmi miroase a făcătură zâmbetul fetiţei în momentul când zice că mamă-sa o bate. Un copil nu vorbeşte despre bătaie (pe care a primit-o şi e teoretic speriat de perspectiva unei noi sesiuni) cu zâmbetul pe buze. Niciodată. Dar se trezeşte un deştept să comenteze la articol următoarele:

Hai sa fim seriosi: Ce educatie a putut avea monica gabor in copilarie, la ea la tara? Nu are de unde sa stie cum sa creasca un copil in mod civilizat.

În momentul ăsta mi-am pierdut încrederea în ceea ce numim cu toţii "civilizat". Am mai spus că am crescut ca un copil al asfaltului, că nu am tangenţe directe cu mediul rural, că nu mi-a plăcut să citesc Baltagul şi Moromeţii... dar niciodată nu am îndrăznit să dispreţuiesc omul de la ţară. Educaţia corectă şi civilizată a unui copil nu este în niciun caz condiţionată de provenienţa părinţilor din mediul rural sau din cel urban. Sunt convinsă că există, la ţară, foarte mulţi părinţi care au crescut copii buni, copii care au probabil, deprins de acasă, mai mult bun simţ decât fiinţa care a lăsat acest comentariu.

Civilizaţia nu înseamnă doar apă curentă, toaletă în casă şi centrale nucleare, înseamnă a fi om de nădejde, înseamnă a avea enorm de mult bun simţ şi respect pentru ceilalţi. Iar copiii cresc aşa cum văd la părinţi. Dacă modelul ei în cele ce urmează (fie el mama sau tata sau oricine altcineva apropiat) este un om civilizat, harnic şi demn de respect, aşa va creşte şi Irina Columbeanu. Iar părinţii comentatorului nostru de azi au fost cel mai probabil nişte ţopârlani de mahala, mândri că sunt orăşeni şi că pot sparge sămânţă de floarea soarelui şi bea bere ieftină în faţa blocului şi nu pe tarlaua pe care mai trebuiau să şi muncească din când în când. La muncă, nu la comentat aiurea!

The King's Speech

Tocmai am terminat de văzut marele aclamat al Oscarurilor de anul acesta și trebuie să spun că mi-a plăcut enorm. Da, am citit și eu tot felul de răutăți că ar fi prea pretențios, că subiectul este forțat să fie elevat și că place doar snobilor, dar adevărul, dincolo de toate astea, este că filmul este pur și simplu bun. Definesc un film bun prin capacitatea lui de a produce o impresie puternică prin sine însuși, nu prin re-exploatarea unei idei mai vechi. Și, într-un context cinematografic în care este foarte greu să creezi dramă fără ieftinitate, The King's Speech spune o poveste înduioșătoare, dar nelacrimogenă, puternică, dar deloc artificială, și rafinată fără să dea în snobism.

Printre lucrurile pe care le-am apreciat au fost jocul Helenei Bonham Carter care se numără printre actrițele mele preferate (de altfel, ea în rolul lui Bellatrix Lestrange e singurul motiv pentru care urmăresc încă franciza Harry Potter, deși în mod normal m-aș fi oprit pe la filmul cu numărul 4 sau 5). De asemenea, tema a picat la fix în ziua în care am făcut prezentări la modulul pedagogic. Am relaționat puțin cu ideea de trac în fața publicului, de dificultate în a te impune și de efortul susținut de care e nevoie pentru a ajunge să înfrângi aceste temeri. Povesteam cu colegul Avram, cu care am fost la nenumărate prezentări mai ales în clasa a 12-a, că ne cunoaștem deja pe de rost stilul de prezentare unul altuia, că am terminat deja jocul cu vorbitul în fața oamenilor pe nivel Avansat și că nu mai sunt probleme majore pentru noi, din punctul ăsta de vedere. Dar pentru asta a fost nevoie de mult timp și de multe încercări. Practice makes perfect... Și nimic nu e ușor. Dar divaghez. Colin Firth e genial în interpretarea rolului principal, ca dovadă binemeritata statuetă. Să joci o persoană bâlbâită și cu trac, mare actor fiind, mi se pare chiar mai dificil decât ceea ce a reușit Sean Penn în 2008, în remarcabilul rol de homosexual (Harvey Milk, cred că am bloguit și atunci pe tema Oscarurilor, fiind impresionată de Penn).

Nu sunt eu mare cunoscătoare în ceea ce privește cinematografia, de altfel cei care își mai amintesc de revista EXUVII vor ști că făceam recenzii la cărți, iar Drăgo era cel preocupat de filme; dar pot spune că am văzut un film cu adevărat bun, pe care vi-l recomand cu căldură.