Tocmai am terminat de văzut marele aclamat al Oscarurilor de anul acesta și trebuie să spun că mi-a plăcut enorm. Da, am citit și eu tot felul de răutăți că ar fi prea pretențios, că subiectul este forțat să fie elevat și că place doar snobilor, dar adevărul, dincolo de toate astea, este că filmul este pur și simplu bun. Definesc un film bun prin capacitatea lui de a produce o impresie puternică prin sine însuși, nu prin re-exploatarea unei idei mai vechi. Și, într-un context cinematografic în care este foarte greu să creezi dramă fără ieftinitate, The King's Speech spune o poveste înduioșătoare, dar nelacrimogenă, puternică, dar deloc artificială, și rafinată fără să dea în snobism.
Printre lucrurile pe care le-am apreciat au fost jocul Helenei Bonham Carter care se numără printre actrițele mele preferate (de altfel, ea în rolul lui Bellatrix Lestrange e singurul motiv pentru care urmăresc încă franciza Harry Potter, deși în mod normal m-aș fi oprit pe la filmul cu numărul 4 sau 5). De asemenea, tema a picat la fix în ziua în care am făcut prezentări la modulul pedagogic. Am relaționat puțin cu ideea de trac în fața publicului, de dificultate în a te impune și de efortul susținut de care e nevoie pentru a ajunge să înfrângi aceste temeri. Povesteam cu colegul Avram, cu care am fost la nenumărate prezentări mai ales în clasa a 12-a, că ne cunoaștem deja pe de rost stilul de prezentare unul altuia, că am terminat deja jocul cu vorbitul în fața oamenilor pe nivel Avansat și că nu mai sunt probleme majore pentru noi, din punctul ăsta de vedere. Dar pentru asta a fost nevoie de mult timp și de multe încercări. Practice makes perfect... Și nimic nu e ușor. Dar divaghez. Colin Firth e genial în interpretarea rolului principal, ca dovadă binemeritata statuetă. Să joci o persoană bâlbâită și cu trac, mare actor fiind, mi se pare chiar mai dificil decât ceea ce a reușit Sean Penn în 2008, în remarcabilul rol de homosexual (Harvey Milk, cred că am bloguit și atunci pe tema Oscarurilor, fiind impresionată de Penn).
Nu sunt eu mare cunoscătoare în ceea ce privește cinematografia, de altfel cei care își mai amintesc de revista EXUVII vor ști că făceam recenzii la cărți, iar Drăgo era cel preocupat de filme; dar pot spune că am văzut un film cu adevărat bun, pe care vi-l recomand cu căldură.
Printre lucrurile pe care le-am apreciat au fost jocul Helenei Bonham Carter care se numără printre actrițele mele preferate (de altfel, ea în rolul lui Bellatrix Lestrange e singurul motiv pentru care urmăresc încă franciza Harry Potter, deși în mod normal m-aș fi oprit pe la filmul cu numărul 4 sau 5). De asemenea, tema a picat la fix în ziua în care am făcut prezentări la modulul pedagogic. Am relaționat puțin cu ideea de trac în fața publicului, de dificultate în a te impune și de efortul susținut de care e nevoie pentru a ajunge să înfrângi aceste temeri. Povesteam cu colegul Avram, cu care am fost la nenumărate prezentări mai ales în clasa a 12-a, că ne cunoaștem deja pe de rost stilul de prezentare unul altuia, că am terminat deja jocul cu vorbitul în fața oamenilor pe nivel Avansat și că nu mai sunt probleme majore pentru noi, din punctul ăsta de vedere. Dar pentru asta a fost nevoie de mult timp și de multe încercări. Practice makes perfect... Și nimic nu e ușor. Dar divaghez. Colin Firth e genial în interpretarea rolului principal, ca dovadă binemeritata statuetă. Să joci o persoană bâlbâită și cu trac, mare actor fiind, mi se pare chiar mai dificil decât ceea ce a reușit Sean Penn în 2008, în remarcabilul rol de homosexual (Harvey Milk, cred că am bloguit și atunci pe tema Oscarurilor, fiind impresionată de Penn).
Nu sunt eu mare cunoscătoare în ceea ce privește cinematografia, de altfel cei care își mai amintesc de revista EXUVII vor ști că făceam recenzii la cărți, iar Drăgo era cel preocupat de filme; dar pot spune că am văzut un film cu adevărat bun, pe care vi-l recomand cu căldură.
