Gina

Probabil că m-aţi auzit de atâtea ori pomenind-o pe Gina în diverse contexte, încât vă întrebaţi deja despre cine e vorba. Are o vârstă respectabilă, e voluminoasă şi pe alocuri brăzdată de riduri şi julituri, dar nu aş schimba-o niciodată pentru una mai tânără şi mai intactă. Asta pentru că Gina e unul dintre lucrurile cele mai dragi mie şi în jurul cărora petrec timp preţios, atât calitativ cât şi cantitativ.

Gina e cuptorul meu de pe vremea lui Pazvante, făcut la Metalica Oradea, care, contrar sonorităţii, nu e o subsidiară muzicală, ci mai degrabă o entitate ex-Ceauşistă. Bineînţeles că, în zilele bune, Gina e smoking hot, fierbinte, îţi muşti buzele de poftă în preajma ei, te dezlegi la gulerul cămăşii şi la cureaua de la pantaloni. Asta pentru că bunătăţile Ginei sunt prăjituri, torturi, american pies, fursecuri, foietaje, rulade, grătare bine marinate, bruschete, pizza rolls... o feerie de unt ce sfârâie, de creme dulci şi de calorii decadente şi diabolice, dar delicioase.

Îmi place foarte mult să gătesc, mai ales când văd că oamenii consumă cu mare plăcere produsele finite. Îmi place să ştiu trucuri (cum se amestecă bezeaua în gălbenuşele cu ciocolată ca să se umfle tortul, ce temperatură trebuie să aibă laptele ca să fie pufoase gogoşile, cum se rulează aluatul pe sucitor ca să stea drept în tava de tartă etc.) şi să văd că, din lucruri de bază ca făina, ouăle şi zahărul, iese ceva cu totul şi cu totul deosebit. Dar, dincolo de asta, îmi place să mă joc cu Gina la diverse experimente. Sunt perfect conştientă că, într-o zi, va fi irecuperabilă şi va trebui să o înlocuiesc cu un cuptor performant, cu siguranţă la aprindere, cu grilaje uniforme, curate şi produse de firme nemţeşti... dar ştiu şi că atunci când va veni acea vreme, voi ofta după ea. Gina mea, cea aproape imposibil de aprins pentru cei neiniţiaţi, cea veche şi julită, cea atât de fidelă mie.