Cu alte cuvinte, engleza de baltă, cea mai vorbită şi mai răsvorbită, dar mai ales cea mai cântată limbă de pe plaiurile mioritice. E drept, vorba inglişănească e urmată de aproape de proferarea injuriilor şi de opiniile despre criza economică, însă dau de ea peste tot pe unde mă duc. Şi, dacă ar fi vorba despre oamenii de pe stradă şi numai despre oamenii de pe stradă, nu m-ar deranja. De exemplu, un coleg îmi povestea că nişte puradei l-au întrebat pe stradă dacă ştie în ce limbă e "Ai chent băliv iu", la care el le-a răspuns doct că "I can't believe you" e în engleză, neştiind că de fapt transcrierea literală a bancului puradeilor era "Ai Kent, bă Liviu?"
... În fine, vroiam să ajung la cântecacii de pe toate posturile tv de muzică şi de la radiourile autohtone, despre care aflu, de cele mai multe ori cu surprindere, că nu sunt englezi cu probleme de dicţie, ci români cu complexe. Stând în vacanţă la bunica mea, unde nici net, nici muzică nu prea este, sunt în ultima vreme un fan al radioului de pe telefon, unde dau de tot felul de muzică, care mai de care mai nouă şi mai hit. Or, mi se pare mie, sau e cool acum să ai versuri în engleză? Exceptându-i pe băieţii ăia cu datoriile la stat şi pe Anda Adam şi versurile extrem de deştepte ale piesei ăleia cu sufletul ei, parcă pe toţi i-a apucat anglofonia.
Explodez dacă mai aud măcar odată The Balkan Girls. Asta e una. Pentru că piesa nici nu e bună [zău că ar fi mers mai fain la eurovision un Zero], nici nu afectează cu nimic voturile eurovisioniste faptul că e dată încontinuu la radio. Mai mult, superstaruri reciclate de la trupele nouăzeciciste, care s-au reinventat [vezi-Doamne], cum e tipul de la Akcent sau Cream ex. Candy; Lili Sandu la fel, surle şi trâmbiţe anunţă că a adoptat un nou stil, dar eu nu îmi amintesc să fi auzit măcar de ea înainte să fie gagica lui Stelea... Ce să mai vorbim de piesele house, care oricâte lupte în miere cu gagici bune ar trânti pe ecran când îşi fac videoclipul, tot engleza le stă la bază.
Şi acum întrebaţi-mă, hai, ce am eu cu ei? Nu e un post naţionalist, nu e un post care pledează pentru uzul dulcelui grai mioritic în 100% din piesele produse în propria ogradă. Dar măcar don't kill the english language, people! Cine n-are accent, să nu cânte în engleză că numa' rău face. Iaca un exemplu care, pe mine personal, mă cam zgârie la urechi
Marius - Obsession
Deci dacă băiatul ăsta cântă în engleză eu mă las de meserie...
Umor
Oamenii au umor. Să vezi pe uşa celor de la clasa a VI-a adnotarea "JURASSIC PARK", să îţi ţină de zilele şcolii oamenii conferinţe despre cele 20 de tipuri de fasole... DA, exemple de umor sunt peste tot în jurul meu, dar să văd un joc flash cu Becali numit Pac-Pacman... PRICELESS.
Pozitive
Îmi spunea mama la un moment dat că tot ce scriu eu pe blogul meu este contra. Într-adevăr, în general sunt acuzatoare, acidă, rea, dar uite cum uneori scriu şi lucruri de bine. Un lucru de bine mi se pare ştirea celor din Click!, potrivit căreia un francez a primit un transplant de braţe, el fiind de 6 ani lipsit de ambele membre superioare. Se vorbea şi despre tipa care a fost mutilată de câinele ei şi a primit transplant parţial de faţă... În orice caz, mă face să mă gândesc până unde a ajuns medicina, câţi oameni pot fi ajutaţi să ducă vieţi normale, câtă suferinţă putem alina în 2009 faţă de 1809, de exemplu.
... Şi cum umanitatea, încet dar sigur, se duce spre ceva mai bun. Există două viziuni asupra lumii: cea că, pe zi ce trece, suntem tot mai hedonişti, mai cruzi, mai aroganţi şi mai egoişti şi cealaltă - că ne maturizăm ca rasă, că ajutăm, că înflorim. Da, la o vedere îngustă se văd numai cele rele, dar oameni ca cei 30 de doctori care l-au operat pe fermierul francez mă fac să cred că o specie de extratereştri care ne-ar cunoaşte cu adevărat ar avea respect pentru noi. Pentru modul în care tragem din greu spre progres, pentru faptul că nu ne mulţumim cu puţin, pentru faptul că ne mişcăm înainte.
Apropo, pentru cei cu stomac tare, găsiţi poze cu Isabelle Dinoire (tipa cu transplant de faţă) pe pagina ei de wikipedia.
... Şi cum umanitatea, încet dar sigur, se duce spre ceva mai bun. Există două viziuni asupra lumii: cea că, pe zi ce trece, suntem tot mai hedonişti, mai cruzi, mai aroganţi şi mai egoişti şi cealaltă - că ne maturizăm ca rasă, că ajutăm, că înflorim. Da, la o vedere îngustă se văd numai cele rele, dar oameni ca cei 30 de doctori care l-au operat pe fermierul francez mă fac să cred că o specie de extratereştri care ne-ar cunoaşte cu adevărat ar avea respect pentru noi. Pentru modul în care tragem din greu spre progres, pentru faptul că nu ne mulţumim cu puţin, pentru faptul că ne mişcăm înainte.
Apropo, pentru cei cu stomac tare, găsiţi poze cu Isabelle Dinoire (tipa cu transplant de faţă) pe pagina ei de wikipedia.
Istoria
Ceea ce se întâmplă în Moldova este de-a dreptul extraordinar. Transmisiile live, discursurile şi reacţiile, totul pare scos din documentarele despre decembrie '89. Aceleaşi steaguri se flutură, acelaşi guvern democrat se cere. Şi nu pot rămâne impasibilă la asta.
Fac parte dintr-o generaţie care nu a trăit în comunism. Sunt, în schimb, copilul tranziţiei. Copilul care a mâncat biscuiţi şi nu Milka, iar apoi ciocolată Poiana la zece mii. Sunt copilul care a purtat ţiţo-nădrag (iegări de lână) şi pulovere croşetate de bunica, şi nu haine din Kenvelo. Sunt copilul care a citit [e drept că altfel nu ar fi scăpat ai mei de gura mea, iar cărţile erau o metodă destul de eficientă ca să mă facă să stau blândă] în loc să asculte muzică pe iPodul trimis din Străinezia. Şi am auzit poveşti care mai de care despre cum era înainte. Am auzit de puii de gostat, de cum unul din patru oameni ar fi putut fi colaborator al Securităţii şi despre cum parcă totuşi era mai bine. Am auzit că la televizor era limbaj de lemn şi că Ceauşescu şi sinistra lui soţie ocupau paginile ziarelor. Am auzit că nu era criminalitate, dar şi de lipsa dreptului la opinie.
Şi tremur la gândul că nu s-a întâmplat atât de demult. Tremur la gândul că, deşi acum pare că suntem pe drumul cel bun, şi la noi poate degenera situaţia într-o zi, aşa cum a degenerat în Moldova. Tot respectul meu pentru tinerii care au curajul de a ieşi în stradă acum, peste Prut.
de la Nistru pân' la Tisa/tot românu plângu-mi-sa
Fac parte dintr-o generaţie care nu a trăit în comunism. Sunt, în schimb, copilul tranziţiei. Copilul care a mâncat biscuiţi şi nu Milka, iar apoi ciocolată Poiana la zece mii. Sunt copilul care a purtat ţiţo-nădrag (iegări de lână) şi pulovere croşetate de bunica, şi nu haine din Kenvelo. Sunt copilul care a citit [e drept că altfel nu ar fi scăpat ai mei de gura mea, iar cărţile erau o metodă destul de eficientă ca să mă facă să stau blândă] în loc să asculte muzică pe iPodul trimis din Străinezia. Şi am auzit poveşti care mai de care despre cum era înainte. Am auzit de puii de gostat, de cum unul din patru oameni ar fi putut fi colaborator al Securităţii şi despre cum parcă totuşi era mai bine. Am auzit că la televizor era limbaj de lemn şi că Ceauşescu şi sinistra lui soţie ocupau paginile ziarelor. Am auzit că nu era criminalitate, dar şi de lipsa dreptului la opinie.
Şi tremur la gândul că nu s-a întâmplat atât de demult. Tremur la gândul că, deşi acum pare că suntem pe drumul cel bun, şi la noi poate degenera situaţia într-o zi, aşa cum a degenerat în Moldova. Tot respectul meu pentru tinerii care au curajul de a ieşi în stradă acum, peste Prut.
de la Nistru pân' la Tisa/tot românu plângu-mi-sa
Cum îţi dai seama că vin Paştile?
Varianta romantică este că începe să miroasă a miel, lumea colorează ouălele şi toţi ne simţim mai puri şi mai buni. Varianta consumeristă zice că vine Apocalipsa, pentru că tot boborul se înghesuie la cumpărături festive. Dar adevăratul barometru al paştelor este televizorul. Superbul program cu aceleaşi 3-4 miniserii vechi pe care le dau ăştia şi de Crăciun: Jandarmul, Academia de Poliţie, Uite cine vorbeşte, Singur Acasă.
Singurii băieţi cu adevărat cinstiţi, care nu intră în stand by de sărbători, sunt Diaconescu şi comedianţii neamuzanţi de la HBO. Cu Diaconescu e clar că mereu bate aceleaşi ape în aceeaşi piuă, cu televiziunea poporului, cu Free Becali [apropo, cred că nici Willy nu s-a bucurat de atâta suport popular], cu Madga Porno şi Piticul Ciumac. Iar cei de la Stand-up Cafe, când apar cu bancurile lor idioate ai zice că eşti într-o cameră plină cu Zyklon-B. Iar moartea prin intoxicare intelectuală e la fel de gravă de fiecare dată. Eu până acum am reuşit numai să intru în comă.
Dar perseverez. Eu mereu perseverez.
Singurii băieţi cu adevărat cinstiţi, care nu intră în stand by de sărbători, sunt Diaconescu şi comedianţii neamuzanţi de la HBO. Cu Diaconescu e clar că mereu bate aceleaşi ape în aceeaşi piuă, cu televiziunea poporului, cu Free Becali [apropo, cred că nici Willy nu s-a bucurat de atâta suport popular], cu Madga Porno şi Piticul Ciumac. Iar cei de la Stand-up Cafe, când apar cu bancurile lor idioate ai zice că eşti într-o cameră plină cu Zyklon-B. Iar moartea prin intoxicare intelectuală e la fel de gravă de fiecare dată. Eu până acum am reuşit numai să intru în comă.
Dar perseverez. Eu mereu perseverez.
Becali, băiat gigel
Vă daţi seama cât de tare ar fi să-l bage pe Gigi la puşcărie pentru o găinărie precum sechestrarea unor hoţi pentru 3 ore? După ce că l-au căutat ăştia în coarne şi cu terenuri, şi cu valize, asta să-l arunce la rece pe marele Gigi? Că a pus nişte hahalere să declare pe proprie răspundere că i-au furat merţanul?
Dar e de-a dreptul genial! Acum, când Becali e Batman sau Spiderman sau - mă rog - un vigilante şi el, când cutreieră străzile pedepsind papagalii, hahalerele şi derbedeii care îndrăznesc să pună mâna pe maşina altuia, acuma să-l înhaţe Poliţia...
Nu trăim într-un colţ de lume de-a dreptul incredibil? Şi, apropo de asta, iaca o piesă de ascultat. Cât că nu sunt eu mare fană a genului, dar treacă de la mine, la asemenea versuri.
puya - undeva-n balcani
Dar e de-a dreptul genial! Acum, când Becali e Batman sau Spiderman sau - mă rog - un vigilante şi el, când cutreieră străzile pedepsind papagalii, hahalerele şi derbedeii care îndrăznesc să pună mâna pe maşina altuia, acuma să-l înhaţe Poliţia...
Nu trăim într-un colţ de lume de-a dreptul incredibil? Şi, apropo de asta, iaca o piesă de ascultat. Cât că nu sunt eu mare fană a genului, dar treacă de la mine, la asemenea versuri.
puya - undeva-n balcani
Împlântări din autobuz
Nu vă neliniştiţi, nu am de gând să încep un serial despre autobuzele noastre cele de toate zilele. Nu am nici dispoziţia, nici competenţa necesară pentru a face un studiu al mitocăniilor cotidiene şi al lipsei de bun simţ. Nu merg zilnic cu autobuzul, nu socializez cu obişnuiţii niciunui tramvai sau troleu, însă uneori pur şi simplu nu mă pot abţine să nu scot în faţă vidul de bun simţ pe care îl afişează câte unii cu atâta nonşalanţă.
Astfel, să trecem la troleul de astăzi şi la mult disputatul subiect al bătăii. Că bătaia e ruptă din Rai, că din când în când îi mai scapi pruncului isteric câte o palmă peste fund ş.a.m.d. nu sunt subiectele care mă interesează de data asta. Mă interesează mai degrabă cum poate o mamă să-şi bată copilul în public. Iar în autobuz e cel mai rău caz. Toată lumea se uită la ţâncul tău cum plânge de sare cămaşa de pe el, iar tu continui să dai în el ca ultima vacă, doar-doar va auzi şi şoferul. În magazin poate am putea trece pe lângă o scenă de genul acesta, pe stradă la fel, însă din autobuz nu există scăpare...
A, să înţeleg că pentru că e mic înseamnă că nu are demnitate? Că nu îi pasă că mă-sa îl umileşte în faţa întregului autobuz? Că şi-aşa se smiorcăia înainte, ce dacă plusăm puţin şi transformăm smiorcăielile în plânsete pe o faţă roşie? Nu. Pur şi simplu NU! Bate-l acasă, bate-l în lift [hiperbolic vorbind, doar eu sper să rezolv problemele astea cu vorba şi nu cu bătaia], bate-l când ştie de ce e bătut şi ce trebuie să facă ca să îţi reintre în graţiile materne.
Nu-l bate pentru că nu a vrut să se aşeze. Spune-i "Foarte bine, atunci nu te aşeza. Stai în picioare şi ţine-te de bară." Nu-i trage căciula cu tot cu urechi, nu plesni peste faţă, spune-i "Dacă nu stai cuminte, ne supărăm". În caz de forţă majoră, nu suplimenta loviturile. Spune-i eventual că şi-o capătă acasă... Dar, pentru numele lui Dumnezeu sau a oricărei entităţi divine în care crezi sau nu crezi, nu mă fă să asist la o astfel de scenă.
Ah, par snoabă şi delicată? Închipuită? Pare că mă leg de lucruri mărunte şi fără importanţă în lumea reală? Îmi pare rău, dar mână de la mână se face bunul simţ, iar bătutul pruncului în autobuz mi se pare infinit mai grav decât ascultatul de manele la difuzorul telefonului, plimbatul cu şuncile pe lângă ginşii strâmţi sau spartul de seminţe pe stradă.
Astfel, să trecem la troleul de astăzi şi la mult disputatul subiect al bătăii. Că bătaia e ruptă din Rai, că din când în când îi mai scapi pruncului isteric câte o palmă peste fund ş.a.m.d. nu sunt subiectele care mă interesează de data asta. Mă interesează mai degrabă cum poate o mamă să-şi bată copilul în public. Iar în autobuz e cel mai rău caz. Toată lumea se uită la ţâncul tău cum plânge de sare cămaşa de pe el, iar tu continui să dai în el ca ultima vacă, doar-doar va auzi şi şoferul. În magazin poate am putea trece pe lângă o scenă de genul acesta, pe stradă la fel, însă din autobuz nu există scăpare...
A, să înţeleg că pentru că e mic înseamnă că nu are demnitate? Că nu îi pasă că mă-sa îl umileşte în faţa întregului autobuz? Că şi-aşa se smiorcăia înainte, ce dacă plusăm puţin şi transformăm smiorcăielile în plânsete pe o faţă roşie? Nu. Pur şi simplu NU! Bate-l acasă, bate-l în lift [hiperbolic vorbind, doar eu sper să rezolv problemele astea cu vorba şi nu cu bătaia], bate-l când ştie de ce e bătut şi ce trebuie să facă ca să îţi reintre în graţiile materne.
Nu-l bate pentru că nu a vrut să se aşeze. Spune-i "Foarte bine, atunci nu te aşeza. Stai în picioare şi ţine-te de bară." Nu-i trage căciula cu tot cu urechi, nu plesni peste faţă, spune-i "Dacă nu stai cuminte, ne supărăm". În caz de forţă majoră, nu suplimenta loviturile. Spune-i eventual că şi-o capătă acasă... Dar, pentru numele lui Dumnezeu sau a oricărei entităţi divine în care crezi sau nu crezi, nu mă fă să asist la o astfel de scenă.
Ah, par snoabă şi delicată? Închipuită? Pare că mă leg de lucruri mărunte şi fără importanţă în lumea reală? Îmi pare rău, dar mână de la mână se face bunul simţ, iar bătutul pruncului în autobuz mi se pare infinit mai grav decât ascultatul de manele la difuzorul telefonului, plimbatul cu şuncile pe lângă ginşii strâmţi sau spartul de seminţe pe stradă.
Subscribe to:
Posts (Atom)