Owen Wilson

Deci n-am făcut eu mari boacăne când eram mică şi am ajuns să le fac acum. Povestea de astăzi este cum deşteapta de mine, m-am sprijinit de o masă. Cum adică şi ce dacă m-am sprijinit? Păi am aflat destul de curând că masa respectivă era nici mai mult nici mai puţin decât o minune a tehnicii moderne. Era camuflată să arate ca o masă normală, dar era de fapt tunată astfel încât inginerii să-şi poată face planşele pe ea. Drept urmare, rabata. Am aflat acest fapt interesant legat de mesele din Observator în urma unui impact frontal şi aproape instantaneu cu solul, care, vorba aia, mi-a dat de m-a julit.

De fapt mi-a dat un pic mai mult decât necesar să mă julească... Mi s-a rupt pielea la baza nasului în urma întâlnirii cu capătul mesei, respectiv cu podeaua, că cine mai ştie când am început să împroşc cu sânge repetiţiile de flashmob când totul s-a desfăşurat atât de repede? Aşadar după ce am picat plăcintă pe jos şi m-am ridicat, observ că am sânge pe parbriz. Bine, nu pe parbriz, dar sună mai mişto expresia sânge pe parbriz decât sânge pe tricou. Mă aşază oamenii, mă dezinfectează, dau telefon la mama care apare aproape instantaneu, de mână cu tata, la sediul OSUT. Mare panică mare. Eu le-am zis că doar "m-a julit" dar mama insista că poate nu rămân urâtă dacă mergem la doctor. Pentru cei care cunosc bancul "Călina e urâtă", lăsaţi-o pe mama să creadă că încă nu sunt destul de urâtă încât să apar acasă ca Chucky şi să nu îşi facă griji. Ca de obicei, exagerez.

Am aterizat cu Loganul la urgenţe, la ORL şi am avut revelaţia că mă aflu iar la History Museum London, că doar acolo am mai văzut o recreere atât de fidelă a epocii războiului. M-am dezmeticit, amintindu-mi că e treabă serioasă şi că nu pot râde ca să nu mi se întindă iar pielea din jurul rănii. Imaginaţi-vă deci, cum îmi trec mie prin cap toate dumele posibile şi încerc să am o expresie perfectă de Botox. Mă uitam pe pereţi pentru a alunga gândurile despre cum, la întoarcerea armelor, au schimbat pacienţii nemţi şi s-au apucat să scoată gloanţe din ruşi sau despre cum Alexandru Ioan Cuza a participat la înfiinţarea spitalului, într-un schimb diplomatic la Cluj. Rezultatul a fost că, observând faianţa galbenă, groaznică, ce se scorojea de pe pereţii secţiei de urgenţă, ORL, sau ce o fi fost, m-am gândit cât de entuziasmat trebuie să fi fost inventatorul faianţei albe când i-au spus că primii clienţi vor fi un spital care are nevoie de renovări.

Cireaşa de pe tort a fost când asistenta i-a spus, nonşalant, doctoriţei, că i-a pus pe masă suliţa şi acul. Doamne Dumnezeule, m-am gândit! De ce nu i-au dat şi piatra ascuţită cu care se omoară mamuţii sau cuţitul de sacrificiu din silex? Plus că civilizat ar fi fost să mă adoarmă întâi cu o lovitură de bâtă... Linişteşte-te, Călina. Nu mi-a făcut nimic, m-a trimis doar la radiografie să vadă să nu fie rupt, apoi m-a curăţat şi m-a trimis acasă. Cică dacă nu perturb crusta, nici nu voi avea cicatrice. Yeah right, mai vedem noi de-astea.

Totuşi sunt optimistă. Nu râdeţi prea tare când mă vedeţi, că aş râde şi eu din tot sufletul, da n-am voie. Ca să reduc riscul unei surprize, vă trimit cu un link spre o poză din Naruto pe care, de cinci minute, mi-a arătat-o soră-mea pe motiv că arată ca mine: click aici.

Cotidiene

3 lucruri ce mi se întâmplă zilnic:

1. În fiecare seară îmi fixez ora la alarmă cu gândul că dimineaţa următoare sunt în picioare în momentul în care sună, ca să am timp să fac ordine, duş şi să îmi pun un pachet la şcoală. În fiecare dimineaţă opresc ceasul şi mă bag înapoi în pat în ideea că nu adorm, doar mă încălzesc sub plapumă 5 minute. Aproape invariabil, adorm.

2. Promit că mâine spăl vasele şi aspir.

3. În jurul orei 9 termin de citit tabloidele, mailurile şi lista de lucruri de făcut pe a doua zi. Atunci îmi propun să mă culc pe la 10. Nu îmi amintesc ultima oară când m-am culcat la 10.

Da' lasă că acum, dacă le am pe blog, sigur mă ţin de ele...

Guiness

Mă scoate din sărite de oricâte ori văd ştiri cu Adriana Iliescu. Da, femeia aia care acum 5 ani a spart recordul de cea mai bătrână mamă, având un copil la mirabila vârstă de 66 de ani. Să se înţeleagă că nu am nimic cu recordmenii, că înţeleg relevanţa faptului că X e cel mai bun alergător din lume, Y are cei mai rotunzi muşchi şi Z are cei mai albaştri ochi. Înţeleg până şi nevoia de a te afirma prin creerea celui mai mare bulz din lume sau prin dorinţa de a fi omul cu cel mai mult gunoi în casă. Înţeleg toate aceste pasiuni. Omul e liber să facă ceea ce îşi doreşte mai mult de la viaţă. Dacă fericirea lui individuală este să trăiască cu 100 de pisici în casă, n-are decât să şi cheme Guiness-ul, măcar să nu trăiască cu ele în anonimitate.

Şi totuşi... Totuşi nu înţeleg cum poate femeia asta să declare acum prin presă că e atât de fresh încât ar mai face un copil. Că cică are energie şi se simte tânără, şi poate să aibă grijă de un copil. La 72 de ani, cică se simte ca la 27. Să îi acordăm prezumţia de nevinovăţie şi să zicem că aşa este. Momentan. Ce face femeia aia cu copilul ei cu tot când va avea 82 de ani? Atunci, copilul va avea 15. Din ce întreţine ea o fată de 15 ani? Ce face dacă se îmbolnăveşte, dacă îi scade energia asta debordantă de 72 de ani? În definitiv, ce face dacă moare? Adică fetiţa asta e din start condamnată să se maturizeze undeva la 10-12 ani când vor începe problemele serioase de sănătate ale mamei, să ajungă într-o casă de copii dacă mama ei moare înainte de 85... Şi nu are pe nimeni. Nu are tată. În curând nu va avea nici mamă capabilă să aibă grijă de ea. Şi peste toate astea, ea s-ar gândi să mai facă unul?

A, încă o treabă interesantă: Cică fiică-sa a început să o întrebe câţi ani are şi ea a răspuns peste 40. Un calcul simplu spune că atunci când ea a împlinit 40 de ani, Karol Joyef Wojtyla era cardinal, se năştea Paula Seling şi tocmai se inventa insulina artificială. Peste 40 poate însemna multe. S-au schimbat 2 papi de când îşi permitea să facă gluma asta.

Perversa ca pe Bariţiu - long version

Am fost acolo doamnă. Doi indivizi dintre ei m-au apostat cu matematici discrete. Mi-a dat cu matematica la neuroni. Deci eu m-am chinuit foarte mult să fac neuronii ăştia şi ei mi-a dat de mi i-a julit. Şi acuma după ce mi-a dat ei, am luat io circuitul 400, am pus firele şi l-am alimentat de i-am ars pinii. Şi apoi la celălalt i-am dat o perversă ca pe Bariţiu aici, de i-am învăţat şi pentru parţialul la PC. Şi tot ei cheamă poliţia. Ce înseamnă asta? Păi ori suntem la poli, ori nu mai suntem.

Deci eu jucam "şoseta lui Moş Crăciun" în capăt la Bariţiu. Şi când am venit eu la poli tata era absolvent de 20 de ani şi mama la fel. Voi ce-aţi fi făcut în locul meu? Noi ne-am îndrăgostit de PC şi am venit să dăm un parţial. 2 ore. 7200 de secunde. Pentru grupa 30412. Şi m-am dus eu cu Dodo şi am cerut să dăm şi noi 2 ore. Şi ei ne-a luat direct la bătaie...

Răzbunarea ca pe Bariţiu vine peste încă 20 de ani, când copilul meu şi al lui Dodo va fi rector acolo, va preda LD şi va scrie mare pe tablă. Iar fiica noastră va fi profesoară de matematici discrete şi vor veni studenţi de la MIT la cursurile ei. Am zis!

Tanga taxi

Circulam cu un taxi zilele astea şi am auzit o poveste care merită redată în scris, ca să vedeţi că nu degeaba comentează lumea că se strică tineretul. De fapt, mai mult ca să scot un contrast între tineretul care face nebunii bune, şi cel care face nebunii de prost gust. Pornesc de la premisa că şi eu vorbesc multe prostii, dar numai atunci când sunt într-un grup care mă ştie de nebună şi nu ia în serios respectivele poveşti. Înţeleg nevoia oamenilor de a se da în spectacol, doar sunt o alintată şi jumătate (când vreau), dar nu în faţa unor oameni care nu te cunosc şi nu au o părere despre tine.

De ce această introducere plicticoasă? Mi-a fost relatată discuţia a două domnişoare, dacă se pot numi aşa, deşi sunt convinsă că în cercul lor social, sunt apelate mai degrabă prin "fă", decât prin "domnişoare". Iată aşadar dialogul a două tipe ieşite, desigur, din Bamboo, în taxi [ţineţi cont şi de faptul că totul se petrece în prezenţa şoferului]:

- Tu, aşa m-a ***ut ăla că mă strâng chiloţii.
- Păi dă-i, fată, jos!
- [către taximetrist] Pot să îmi dau jos chiloţii?
Moment în care taximetristul, cu totul bulversat de toată povestea, îi spune că poate să şi-i dea jos, dacă nu şi-i lasă în maşina lui. Moment în care încrezuta naibii [că deja mă enervează şi numai să dau povestea mai departe] ce credeţi că spune? Se ruşinează că omul poate o fi având nevastă? Îşi dă seama că e taxi, nu bordel? Realizează că e indiscretă şi proastă? Nici pe departe. Replica ei a fost:

- Nu îi las că sunt de firmă.
... şi, mulţumită că a primit permisiunea taximetristului, purcede la orientarea picioarelor în sus şi renunţă la supărătorul articol vestimentar. Deci sunt eu de modă veche dacă le-aş fi păruit pe amândouă afară din maşină în două secunde? După ce că sunt mahalagioaice şi îşi discută chiloţii şi distracţiile sexuale de faţă cu un străin, mai eşti proastă şi să te dai şmecheră că ai chiloţi de firmă! Vorba proverbului cu prostul fudul.

De acum încolo, mă voi trezi în fiecare dimineaţă fericită că nu sunt piţipoancă.

Justified

Motto: "Justify the motherf*cker!" [Alexandru Drăgoescu]

Mi s-a făcut un chef enorm de unul dintre comentariile alea răutăcioase pe care le făceam pe vremuri. Unul dintre răutăcismele acide autentice din vremurile de aur ale RealCrimson. Aşa că am ales, pentru o reiterare a acelor vremuri, subiectul perfect: Dan Bălan.

Cum adică cine-i Dan Bălan? Dan Bălan ex-OZone, autorul pieselor pline de succes dar lipsite de versuri Crazy Loop, Joanna shut up şi mai ales Chica Bomb. Ei bine, acum a scos acum o piesă foarte sexoasă (mi-am dat seama după faptul că la fiecare 2 cuvinte se aude o voce senzuală că zice "seeecs" şi după titlu, Justify Sex], care face ravagii prin topuri etc. La o asemenea piesă, se cerea un videoclip pe măsură, aşa că Dan Bălan a venit cu o idee originală. Atât de originală, încât scrie pe youtube la descriere că tot videoclipul e ideea originală a artistului. Deci totul a fost gândit de Dan Bălan, aşa deştept e el, mânca-l-ar mama. Despre ce e vorba în videoclip? Pregătiţi-vă sufleteşte, e atât de original încât o să vă taie respiraţia:

În acest clip (original), care este de fapt, după descrierea de pe youtube, un mini-thriller, Dan Bălan joacă rolul unui psihopat pe nume Jason Black, care omoară bunăciuni. Iar, la final... la final... ce credeţi că se întâmplă? E omorât şi el de o bunăciune. Vaaai, cât de original, Dan Bălan! Micloş îţi transmite că e mai tare decât finalul de la Shutter Island. E cel mai tare mini-thriller pe care l-am văzut vreodată şi, dragi cititori, vă voi da şi vouă linkul, ca să vă clătiţi ochii şi să simţiţi tensiunea poveştii de mini-thriller. Dar, mai întâi, trebuie să treceţi prin corvoada impresiilor mele [sau dacă vreţi să vedeţi direct bunăciunile, scroll în jos şi ignoraţi următoarele pasaje].

În primul rând, tipele sunt bune. Nu comentez. Sunt sexoase, sunt pe măsura clipului, au tot ce le trebuie. Asta ca să nu ziceţi că nu apreciez feminitatea. Dar cine mama mamii ei se urcă pe tocuri când merge până la frigider? Cine face curat în sutien şi tanga? Cine umblă noaptea prin pădure în boxeri şi maieu prin care se văd silicoanele? Probabil e universul ăla în care bărbaţii umblă numai cu bretele şi cască de pompier, sparg lemne toată ziua în blugi şi bustul gol, sau fac pe instalatorii. Nu cred că mi-ar displace să trăiesc în universul ăla...*

Revenind, veţi observa că Dan Bălan e cel mai puţin credibil psihopat pe care l-am văzut în viaţa mea. Adică, la mine în cămară nu se poate închide geamul şi nu pot să merg până la frigider toată bună, cu ţâţe şi tocuri, dar presupunând prin absurd că un psihopat ca Dan Bălan (...mă scuzaţi, vroiam să zic Jason Black) ar veni să mă omoare, aş pufni în râs. Şi poate, dacă aş avea chef, i-aş adresa un "mă băiete, vezi că blochezi calea de acces şi mă trage curentul de la geamul care nu se poate închide". A, uitasem să adaug că nu mă impresionează nici faptul că iese din lac şi e uscat.

Iată aşadar linkul la piesa minunată a lui Dan Bălan, în care Dan Bălan nu cântă mare lucru, dar măcar a avut ideea originală a videoclipului:

*Adevărul e că azi-vară şi eu spălam geamurile dinspre stradă în pantaloni scurţi, cu maieu, şi nu prea îmi păsa de geniile neînţelese de pe stradă care mai comentau câte una. Şi da, când am chef să dansez prin casă, o fac indiferent de gradul de îmbrăcare în care mă aflu. Dar nu se pune, că eu nu sunt chica bomb şi am celulită.

În aer

Întotdeauna, prima dată e mai greu. Vorbesc serios. Prima dată când m-am auzit la bibliotecaradio, eram răcită, deşi era vară; a fost atunci când am scos bâlba de zile mari cu "Metallica vine în România şi... păi vine ca să cânte, ascultaţi-i!". Prima dată când am experimentat cu audioblogul, aveam o voce uşor ciudată, marcată de o răceală zdravănă. Dar niciodată nu mi s-a mai întâmplat ca acum, când, la prima emisiune la Student Sound, am apărut cu o voce de toată jena.

În mare parte datorită strategiilor agresive de marketing cu care am vândut bilete la balul bobocilor, dar şi datorită unei răceli care mă paşte de mai mult timp, ieri a trebuit să îmi forţez vocea ca niciodată ca să sune cât de cât omenesc. Drept urmare, mi-am consumat resursele în totalitate, iar azi vocea minunată a Călinei sună a mix nebun între un zombie (totuşi cu vocabular mai diversificat decât BRAAAINZ!), un băiat la pubertate (asta pentru că variez de la bass gutural la alto stins) şi o şurubelniţă pe tablă.

Partea mea preferată din zi a fost când am mers la doctor, am intrat în cabinet şi am dat un bună ziua ce a sunat mai mult a parchet stricat sub bocanci cu plumb. Mă întreabă cum mă cheamă, ca să îmi caute dosarul şi iterez un răspuns şi mai jalnic: "Cenaaan", cu "a"-ul pronunţat ca "a" scris cu şurubelniţa pe care o pomeneam mai sus. Aruncă o geană peste dosar, ridică privirea peste ochelari şi mă întreabă: "Şi ce problemă ai?". După un moment de tăcere în care mă uit confuză la ea, îi spun că nu am absolut nicio problemă în afară de ce se aude. Aparent ce aveam a fost de ajuns ca să primesc reţetă pentru o găleată de medicamente.

Aşadar, la ora asta am o febră notabilă, îmi aştept medicamentele şi weekendul de relaxare. E pe bază de stat acasă şi bolit, fără chefuri, fără ieşiri, fără distracţie, fără nimic. Pe final, hai să-mi fac şi eu puţină reclamă, că alţii deja au întregi campanii: click aici.