Recenzie la rece: Burlăcița

Chiar mi-a plăcut Burlacul. Avea intrigă, avea scandal, avea motive pentru care eu și soră-mea să ne alocăm o seară pe săptămână ca să râdem de pițipoance, avea un protagonist relativ interesant. De aceea mi-a trecut mie prin cap să vizionez și un episod de Burlăcița pe webcast, poate-poate e ceva de capul băieților care se bat pentru Bianca Drăgușanu...

Prima impresie pe care mi-a dat-o o spicuire prin episodul 2 (episodul 1 e mereu plictisitor și nu merită văzut, indiferent de sezon, pentru că nu fac altceva decât să se cunoască între ei și să schimbe mici banalități de conversație) a fost una binecunoscută studenților la poli, cea de Sausage Fest sau, cum a tradus-o un coleg de-al meu tare inspirat, o atmosferă de Cârnat Party. Bianca apare odată la jumătate de oră, chemată din când în când afară din cabana cu aer condiționat de Botezatu, cu o replică de genul "Bianca, hai să vadă băieții pentru ce luptă", în rest numele ei este invocat în maniera tipică lui Harry Potter, când vorbesc de Voldemort ca de o ființă abstractă și îndepărtată. Cu alte cuvinte, Bianca nu e nicăieri, dar ei se luptă pentru inima Biancăi. Bună motivație.

A doua impresie pe care mi-a lăsat-o același episod a fost că, așa Sausage Fest cum era emisiunea, tot nu era niciun bărbat prezent prin zonă. Botezatu e în rolul unui sergent, dar reușește să facă o comedie tare slabă. Urlă din când în când fără credibilitate la concurenți, îi pune la flotări și genoflexiuni, iar ei își îndoaie oleacă genunchii ca bătrâneii de 80 de ani și fac flotările cu bazinul, de parcă... n-am voie să spun pentru că mama îmi citește blogul. Ceea ce mă aduce la următorul argument pentru care bărbații lipsesc cu desăvârșire din așa-zisa cursa pentru inima Biancăi: ființele de gen masculin aduse în emisiune sunt în marea lor majoritate niște pămpălăi. Recunosc, cu mici excepții. Însă, pe lângă flotările, genoflexiunile și parcurgerile de traseu eșuate, menționez replica unui mic mascul feroce: "De dimineață m-am urzicat pe picioare și acum când m-a pus să mă târăsc pe sub plasă m-am urzicat și la mâini". Bietul de el... A făcut buba! Să vină mami să pupe? S-a urzicat băiețelul pe mânuțeeee?

Hai sictir.

Vorba dulce

Dacă ceva mă calcă pe nervi, atunci aia e ipocrizia. Și lenea. Și amândouă combinate. Am avut astăzi norocul de a călători cu două autobuze ocupate de câte o cerșetoare, diferite și totuși atât de asemănătoare...

Prima individă era cazul clasic. Aptă de muncă, probabil mieroasă în vorbe (eram cu căștile în urechi, i-am făcut semn că nu îi dau nimic), expresivă în modul în care i s-au umezit ochii de lacrimi (probabil ca să mă facă să mă simt ultimul om pentru că nu mi-e milă, din nou i-am făcut semn că nu-i dau nimic) și aprigă la mânie. În ceea ce sunt convinsă că au fost înjurături și blesteme exhaustive, pentru că nu m-am obosit nici măcar atunci să îmi scot căștile, ne-a blagoslovit atât pe mine, cât și pe o doamnă care era la fel de rezistentă la lacrimi de crocodil ca mine. Presupun că e un subiect deschis spre dezbatere dacă am suflet sau nu, dar voi spune din start că lacrimile oamenilor ăstora mă dezgustă. Adică părinții mei lucrează din greu ca eu să fac o facultate și să am cele necesare până le voi putea agonisi eu, și vine o femeie chiar bine hrănită și, cu riscul de a mă repeta, PERFECT CAPABILĂ să muncească, o femeie plină de ipocrizie și de falsitate, care de altfel probabil că mi-ar fi dat în cap dacă nu eram în autobuzul plin de oameni și se așteaptă să îi dau ceva? Bani? Nici gând. Nici măcar empatia mea.

A doua ființă era gravidă și s-a pus în genunchi în mijlocul autobuzului. Eram în continuare cu căștile în urechi, dar bănuiesc că a cântat clasicul "sunt copilul străzilor", uitând să precizeze că, la fel ca în Idiocracy, copilul străzilor mai are vreo 5 copii proprii plus cel la purtător, o generație ce va cânta "sunt copilul copilului străzilor" sau mai succint "sunt nepotul străzilor". Și m-a făcut să mă gândesc cât de mult se pot umili unii pentru un ban. Nu cred că aș avea vreodată puterea să mă pun în genunchi în fața cuiva pentru a cere ceva. Iar faptul că până și acel gram de demnitate lipsește la oamenii ăștia mă întristează.

Nu vă mai legați de căpșunari. Nu disprețuiți gunoerii, măturătorii sau pe cei care își câștigă traiul cărând greutăți. De fapt, știți ce? Până și hoții sunt cu o treaptă mai sus decât cei cărora le pute munca și își cer mila în genunchi.

(addendum)

Tot pe Libertatea am dat de un articol cu sfaturi pentru părinții ai căror copii au picat bacalaureatul. Sfaturi care par să implice enorm de mult părintele și prea puțin elevul care trebuie să învețe. Și mă întrebam, nu numai în ceea ce privește bacalaureatul, care totuși ține de școală, dar mai încolo, la facultate, ce fac elevii/studenții fără mami și tati să îi țină de mână, să le porționeze materia și să îi sprijine în a da în judecată ministerul? Pentru că mami și tati vor fi acolo pentru orice copil de clasa a-ntâia, ajutându-l să facă bastonașe și să adune 2 cu 2, vor fi acolo în clasa a III-a când copilul va repeta, împreună cu ei, tabla înmulțirii. Și probabil că, la eșecuri, copilul va fi pedepsit fie prin luarea banilor de buzunar, fie prin confiscarea telefonului mobil sau al calculatorului, fie printr-o perioadă de stat în casă. Dar oare mai funcționează aceste metode și peste vârsta de 18 ani? Dădăceala? Pedepsele? Sau oare, până la o anumită vârstă, copilul trebuie să-și asume singur responsabilitatea studiului?

Articolul despre care vorbesc e plin de formulări de genul "Trebuie să îl faci să învețe... (într-un anume mod)", "Fă-l să studieze...", "Este bine ca fiica/fiul dvs. să...", dar oare formulările corecte, în cazul unor tineri de 19 ani, nu sunt cumva "Trebuie să înveți...", respectiv "Studiază..." și "Este bine ca tu să..."? Pentru că un părinte care deja a pierdut controlul asupra odraslei în asemenea hal încât să își pice bacalaureatul din diverse motive (vezi postarea anterioară), nu îl poate recupera într-o lună jumate sau cât timp a mai rămas până la sesiunea de bac din toamnă. Sau, dacă e un părinte ce încă deține controlul, se așteaptă la rezultat și nu trebuie să afle din ziar cum să gestioneze criza.

Revenind, să presupunem că suntem la facultate și avem de a face nu cu un tânăr de 19 ani care și-a picat bacalaureatul, ci cu un tânăr de 21-22 de ani care riscă să repete anul din cauza restanțelor. Ce poate face un părinte în cazul ăsta? Dacă tânărul (pentru că nu îi mai pot spune copil) nu are încă format simțul responsabilității în învățare ORI curajul de a spune părinților că facultatea nu i se potrivește (sau că ar prefera să nu facă o facultate), nu e cam tardiv să așteptăm ca aceste virtuți să apară? Mai poate cineva să-și bată la cap sau pedepsi fiul/fiica, sperând ca aceste acțiuni să se fructifice cu rezultate școlare? Sau oare cauza e pierdută?

Cu alte cuvinte, cei de la Libertatea îi îndeamnă pe părinți să "conceapă un plan de bătaie" și să porționeze materia copilului, apoi să i-o dea cu lingurița până la următorul bacalaureat... După părerea mea, este normal ca un copil de 6 ani să își porționeze mâncarea și să mănânce singur cât are nevoie, fără ca mami să îl îndoape. Și, tot după părerea mea, când copilul are 19 ani, ar trebui să fie în stare să își porționeze singur materia și să învețe cât are nevoie.

Bacalaureatul se-ntoarce

Făceam revista presei acum câteva minute și am dat peste un titlu de-a dreptul îngrijorător, despre niște elevi de a 12-a care au râs a sictir în urma faptului că și-au picat bacul. Nici nu am vrut să dau click pe titlul respectiv, în principal din cauza faptului că nu îmi face deloc bine să mă enervez aiurea-n tramvai pentru prostia altora. Totuși, am câteva cuvinte de spus în urma bacalaureatului 2011, cel al următoarei generații. Să le fie rușine.

Prima dată să le fie rușine celor care au impresia că a copia este un drept inalienabil al elevului. Nu este așa. A copia e a fura sistemul și dacă ești prins, o riști pe propria răspundere. Nu sunt de vină nici profesorii, nici ministerul, nici inventatorii camerelor video și nici nimeni altcineva că elevii nu au luat notele pe care și le doreau. E pur și simplu vina unei generații de elevi care, în loc să pună mâna pe carte, are impresia că orice se poate obține fără muncă, fără efort și mai ales, fără a o dori prea mult. Au ajuns să considere că e un lucru natural să ia note mari, de 9 și de 10 și să facă o facultate în doru' lelii, împinși din spate de părinții care "vor o educație bună pentru copilul lor". Au ajuns să considere că e un lucru natural ca aceste note să fie obținute prin copiat, vorbit pe lângă subiect, șpăgi la supraveghetori și scandal. Au ajuns să considere că meditațiile pot înlocui învățatul și că pot sta să aștepte pară mălăiață să le cadă din cer notele bune, doar pentru că plătesc profesorii în particular.

A doua oară, să le fie rușine celor care nu își asumă răspunderea. N-ai citit bine textul și l-ai caracterizat pe Ștefan Gheorghidiu? Nașpa. Dar nu te lega de chichițe precum "subiectele au fost greșite". Ai fost prins cu ocaua mică și ți-ai ratat următoarele două sesiuni de bac? Nasol. Dar nu te lega de chichițe precum "pe alții nu i-a prins" sau "alții au putut copia liniștiți. Pe mine de ce nu m-au lăsat?". Ai picat/ai luat notă mică? Neplăcută treabă. Dar nu râde ca broasca la inundație, ci stai în banca ta și învață pentru următoarea sesiune de bacalaureat.

Asumați-vă răspunderea pentru greșelile voastre. Despre asta este testul maturității, nu despre motivul țăranului român sau despre teorema lui Lagrange.