Opera "Carmen" în Piața Unirii - totuși, se poate!

Mi-e greu să exprim în cuvinte ceea ce am văzut aseară în Piața Unirii, la evenimentul organizat de Opera Națională Română din Cluj-Napoca, prin care cei de la operă au reușit să aducă actul artistic atât de aproape de clujenii de rând... Opera "Carmen" e tragică la final, dar nu am plâns niciodată, până ieri. Și, din suita sentimentelor și gândurilor care mă treceau atunci încerc să vă explic ce m-a atins cel mai mult.

În primul rând, piesa. Am văzut două versiuni ale acestei piese la Opera Națională, cu două distribuții diferite: Iulia Merca - Lopez? - Horațiu Ruști și Liza Kadelnik - Cristian Mogoșan - Martin Fulop. Mi-au plăcut la nebunie amândouă, în feluri diferite. Am downloadat celebra reprezentație cu Elina Garanca, Roberto Alagna și Teddy Tahu Rhodes, am ascultat opera întreagă și arii disparate pe YouTube, ajungând la concluzia că Anna Caterina Antonacci e perfectă în rolul principal, că aveau decoruri drăguțe și pe vremea când era Placido Domingo tânăr, că lui Dmitri Hvorostovsky îi place să intre în scenă dramatic, chiar și la recitaluri, că Agnes Baltsa avea o voce fenomenală și că "Seguidilla" e perfectă ca ringtone la telefon... în fine, ca să nu vă plictisesc, "Carmen" e un gateway drug perfect spre alte piese, pentru că are de toate: sex, violență, decădere/nebunie, toate pe un ritm alert și pe muzică bună. "Carmen" a fost ceea ce m-a readus în această lume.

În al doilea rând, reprezentația. Piesa a fost bine jucată, bine cântată, spectaculos pusă în scenă, iar miile de oameni veniți acolo au demonstrat asta. Iulia Merca a fost o Carmen grozavă, ca dovadă am auzit în jurul meu de multe ori exclamația "Da, așa trebuie să fie!". Seducătoare dar nu pornografică, încrezătoare în sine, zeflemitoare față de admiratorii ei. Cristian Mogoșan m-a făcut să îmi amintesc de un documentar interesant despre tenori, în care rolul lui Don Jose era explicat ca fiind dificil tocmai datorită tranziției treptate de la normalitate și moralitate, la nebunia totală indusă de Carmen și de viața de bandit a personajului, turbat de-a dreptul spre final. Cât despre Zoltan Nagy în rolul lui Escamillo cred că nici nu mai e cazul să spun cât de mult mi-a plăcut aria toreadorului, pentru că 80% din spectatorii de sex feminin cred că sunt acum fane ale coridei. Tânăr, frumos și cu o voce pe măsură. Fun fact: baritonul e tipul meu preferat de voce, deci e posibil ca aici să fiu puțin subiectivă.

În al treilea rând, senzația de "uite că se poate!". V-am mai spus deja cât am cutreierat YouTube și Vimeo pentru scene și recitaluri din diverse opere. Și mereu mă încerca același sentiment de tristețe. A început când am văzut pentru prima oară filmat publicul de la un concert Domingo/Villazon/Netrebko, la un duet al celor doi tenori, tot dintr-o operă a lui Bizet - "Pescarii de Perle". Era un stadion întreg de oameni vrăjiți. Un stadion întreg de oameni care s-au strâns pentru a vedea staruri de talie mondială ale operei și pentru a fi încântați de vocile lor expresive și de poveștile ariilor. La noi niciodată nu am văzut ceva asemănător, de aceea urmăream orice clip de pe Internet cu o strângere de inimă. Aseară, când au dat artificiile, am plâns. Am plâns de fericirea de a vedea că mii de oameni s-au strâns aici, la mine acasă, în orășelul ăsta în care suntem obișnuiți să spunem "Ce țară nașpa, aici nu se apreciază cultura!". Aseară a fost altfel. Aseară s-a celebrat cultura, muzica bună și actul artistic. Se poate. Se poate și la noi. Bravo, Opera Națională Română Cluj-Napoca!


Olé!

Una scurtă despre capitalism și muncă

Probabil că am mai vorbit despre asta și mai demult. Nu contează -- intenționez să mă repet cât se poate de scurt. Am observat la nostalgicii pre-decembriști aceeași replică mereu și mereu, până la epuizare: "Pe vremuri era mai bine pentru că toată lumea avea loc de muncă". Invariabil, când aud această perlă, oftez din greu și mă gândesc la cât de diferiți suntem noi, cei din generația nouă. Pentru că eu mă gândesc mereu ce fel de loc de muncă e cel la care nu poți fi dat afară sau recompensat în plus pentru munca în plus, fiindcă "toți trebuie să fim egali". Ce valoare are pentru societate un loc de muncă ocupat, dar fără hărnicie? Exact aceeași valoare pe care o are o carte cumpărată, pusă în bibliotecă, dar necitită.

Toate acestea în contextul femeii de serviciu cu masterat, o știre pe care am mai auzit-o, dar revine în lumina reflectoarelor periodic, cu diverși păreriști lamentând "Ah, dar femeia aceea merita să aibă o slujbă mai răsărită decât cea de femeie de serviciu!". La o citire mai atentă a articolul, femeia putea să fie profesoară, dar nu a vrut să meargă la țară. Putea lucra la o multinațională, dar nu a vrut să facă naveta. Putea să aibă o groază de alte variante, dar nu a vrut să le dea curs. De ce? Frică? Lene? Altceva? Nu știu.

Tot ce știu este că înțelepciunea populară românească a concentrat totul într-o frază: "Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă". Aceeași înțelepciune apare în bancul cu omul care și-a dorit toată viața să câștige la loto, dar nu a jucat niciodată. Uneori, nu ajunge să merităm. Uneori, trebuie să mai și punem osul la muncă.


Nunți, bărbați vs. femei și alte generalizări virale

Constat că a venit sezonul nunților, având în vedere toate pozele pe Facebook. Fiind sezonul nunților, nu pot să nu constat că au apărut și articolele anuale despre cât de nașpa e la nunți, care generează la fel de mult sau chiar mai mult tam-tam decât nunțile înseși.

Rețeta e simplă. Scrii un articol cu toate lucrurile nașpa care se întâmplă la nunți, faci mișto de mireasă că se crede centrul Universului, că e o chinuială să planifici totul, că se îmbată oamenii. După care toată lumea îl ditribuie pe Facebook, hăhăind aprobator: "da, da, chiar așa e!". Exact aceeași oameni care distribuie articolul despre "Cele 5 mari defecte ale Capricornilor" ("da, da, chiar așa e!"), sau bancuri expirate despre cum bărbații sunt nepăsători iar femeile naive ("da, da, chiar așa e!").


Vorbim aici despre generalizări care poate nu-și au locul. Să derulăm caseta: e un chin să planifici nunta? Eu am nuntă anul ăsta și a trebuit doar să semnez două contracte și să cumpăr o rochie, dar sunt în grafic cu pregătirile. Cei care au impresia că nunta trebuie să isterizeze o femeie și să o facă să arunce cu flăcări pentru că "e ziua ei specialăăă!!!!" s-au uitat prea mult la emisiuni cu americani proști. Măritatul în sine nu e o realizare. Realizare e să țină ani mulți și fericiți cu aceeași înțelegere între oameni. Realizare e să ajungi să te sprijini reciproc cu partenerul/partenera și să faceți lucruri pe care singuri nu le-ați fi putut face, sau nu ați fi avut niciodată motivația/înțelegerea/sprijinul etc.

cum cred oamenii de pe Internet că sunt eu ca mireasă
cum sunt eu de fapt, ca mireasă
Dar divaghez. Se îmbată lumea? Păi și se îmbată și la alte chefuri, foarte bine că se simt bine. Cât timp nu vomează prin sală sau deranjează pe alți invitați, fiecare invitat este liber să se simtă bine cum vrea el/ea. Dai bani? Păi nu, că tot cei care dau bani decid cât și cum pun, așa cum decid dacă să vină sau nu. Noi personal am luat decizia să nu invităm "obligații" și puțin ne pasă cum iese numărătoarea darului la final. Ideea e să vină lumea care dorește să vină ca să se bucure cu noi.

Capisci? Dacă ești invitat la nunta noastră, nu veni dacă nu vrei. În rest, mai ușor cu butonul de "Share" data viitoare, că se pierd lucrurile interesante de pe Facebook printre generalizări infantile.