sau Cu ce se ocupă de fapt muncitorii bădărani care vă agaţă pe stradă
Remember Tom & Jerry
Zece episoade de care vă veţi aminti cu plăcere:
bonus. [unul de sezon] The night before Christmas
10. Texas Tom [când cei doi sunt în vestul sălbatic]
9. Puss gets the boots [mormanul de farfurii şi Tom care are grijă să nu se spargă nimic]
8. The polka dot puss [Tom face chef cu mâţele din vecini]
7. Uncle Pecos [unchiul cântăreţ de country al lui Jerry, căruia mereu i se rup coardele de chitară]
6. Mice Follies [cel cu patinoarul]
5. Havenly puss [un paşaport spre Rai]
4. The truce hurts [când Spyke, Tom şi Jerry sunt prieteni la cataramă]
3. Jerry's cousin [tipul mare şi dur care face legea]
2. Jerry and the Lion [din Africa şi tare fioros]
1. That's my pup! [priceless, Spyke îl învaţă pe Tyke să alerge după pisici]
E un top doar într-o oarecare măsură... Nu am cum să îmi amintesc de toate şi nu am cum să le clasific, având în vedere că toate sunt geniale! Aşa că, dacă mai aveţi şi voi nostalgii din sfera desenelor animate, căutaţi pe youtube. Titlurile din lista mea se găsesc repede ;)
bonus. [unul de sezon] The night before Christmas
10. Texas Tom [când cei doi sunt în vestul sălbatic]
9. Puss gets the boots [mormanul de farfurii şi Tom care are grijă să nu se spargă nimic]
8. The polka dot puss [Tom face chef cu mâţele din vecini]
7. Uncle Pecos [unchiul cântăreţ de country al lui Jerry, căruia mereu i se rup coardele de chitară]
6. Mice Follies [cel cu patinoarul]
5. Havenly puss [un paşaport spre Rai]
4. The truce hurts [când Spyke, Tom şi Jerry sunt prieteni la cataramă]
3. Jerry's cousin [tipul mare şi dur care face legea]
2. Jerry and the Lion [din Africa şi tare fioros]
1. That's my pup! [priceless, Spyke îl învaţă pe Tyke să alerge după pisici]
E un top doar într-o oarecare măsură... Nu am cum să îmi amintesc de toate şi nu am cum să le clasific, având în vedere că toate sunt geniale! Aşa că, dacă mai aveţi şi voi nostalgii din sfera desenelor animate, căutaţi pe youtube. Titlurile din lista mea se găsesc repede ;)
O şansă pierdută
De ce Angelina Jolie nu va fi niciodată imaginea unei companii de anticoncepţionale? Uite de ce.
Frigu'
Apropo de învăţământ, ştiaţi că puterea de concentrare şi capacitatea de memorare/învăţare creşte la temperaturi scăzute? Am aflat şi eu astăzi, când a fost un frig în clase de crăpau pietrele şi m-am putut concentra mult mai bine la faptul că îmi e frig. În Cluj, la liceu central, nu în şcoala generală din Cucuieţii din Deal.
Situaţia nu e nouă, dar până acum nu m-a prea afectat direct. La redacţia revistei şcolii e cald şi acolo am fost vineri şi după cele două ore de matematică de luni. Da, două ore e suportabil, dar iaca încercaţi voi să staţi în frig 7 ore. Pe scaun. Atenţi. Încercând să nu vă îngheţe degetele pe pixuri sau să vă concentraţi la caligrafie cu mănuşile pe voi... Nu prea merge, nu?
Dar e şi mai mişto treaba: unele săli sunt încălzite, altele nu. Adică la noi e frig, în biroul directoarei e cald. În MI2 e ca de Bobotează, pe coridoare e plăcut. În clasă la soră-mea, compromis: pute, pute, da-i călduţ (o citez: "Păi la noi e sala mică şi ne agităm, aşa că e cald").
Încă nu vi se pare super-românească faza? Păi atunci hai să trecem în revistă soluţiile propuse pentru această problemă:
Situaţia nu e nouă, dar până acum nu m-a prea afectat direct. La redacţia revistei şcolii e cald şi acolo am fost vineri şi după cele două ore de matematică de luni. Da, două ore e suportabil, dar iaca încercaţi voi să staţi în frig 7 ore. Pe scaun. Atenţi. Încercând să nu vă îngheţe degetele pe pixuri sau să vă concentraţi la caligrafie cu mănuşile pe voi... Nu prea merge, nu?
Dar e şi mai mişto treaba: unele săli sunt încălzite, altele nu. Adică la noi e frig, în biroul directoarei e cald. În MI2 e ca de Bobotează, pe coridoare e plăcut. În clasă la soră-mea, compromis: pute, pute, da-i călduţ (o citez: "Păi la noi e sala mică şi ne agităm, aşa că e cald").
Încă nu vi se pare super-românească faza? Păi atunci hai să trecem în revistă soluţiile propuse pentru această problemă:
- jocuri active cu dansat şi alergat printre bănci (propusă de dna profesoară a grupei de franceză, la prima oră)
- să plecăm de la ultimele 2 ore în semn de protest (propusă de colegi, dar o făcuseră deja cei din MI2 cu o zi înainte, deci nu era tocmai original)
- să vorbim cu dna directoare (propusă de dna profesoară de etică, în timp ce ne-a prins pe coridor încercând să
plecămprotestăm)
A toci sau a nu toci, asta e întrebarea
Uite ce îmi trimite mama pe mess, aşteptându-se probabil să scriu pe blog despre asta, sau măcar să trag nişte concluzii: Sistemul de învăţământ cu finalizare: O olimpică la biologie joacă într-un film porno
De ce întotdeauna tocilara? Serios vorbind, întotdeauna e de aşteptat ca tipele emancipate să cadă în depravare, cele care au avut prieten de la 5 ani şi care fac absenţe tot timpul... Dar când e tocilara, povestea parcă e puţin altfel, capătă iz de poveste cu tâlc, moralizatoare, are miros de telenovelă sau film de pe ProTV cu troubled teenagers. Olimpică? Şi mai bine!
Pentru că se presupune că seriozitatea şcolară merge mână în mână cu seriozitatea personală, treabă care poate e adevărată pentru unii elevi, dar nu pentru toţi. Tipa a intrat într-un Colegiu Naţional, e olimpică la chimie, biologie şi română, vrea să dea la medicină. Până aici e copilul perfect. Ei, după olimpiadă s-a decis să intre în industria porno/să facă sex neprotejat şi să rămână gravidă/să se drogheze/să bea alcool/să aibă un anturaj nepotrivit pentru ea, de unde a încetat să mai fie întruchiparea perfecţiunii. Cu alte cuvinte, din Olivia Roşu (prietenii ştiu de ce), ea se transformă în Alina Plugaru.
Este practic, firul epic al acestui gen de melodrame... Melodrame atât de penibile încât mă lasă rece, cu excepţia unei singure obiecţii pe care aş dori să o ridic: Ce aveţi cu tocilarele, frate?
Mă simt vizată.
De ce întotdeauna tocilara? Serios vorbind, întotdeauna e de aşteptat ca tipele emancipate să cadă în depravare, cele care au avut prieten de la 5 ani şi care fac absenţe tot timpul... Dar când e tocilara, povestea parcă e puţin altfel, capătă iz de poveste cu tâlc, moralizatoare, are miros de telenovelă sau film de pe ProTV cu troubled teenagers. Olimpică? Şi mai bine!
Pentru că se presupune că seriozitatea şcolară merge mână în mână cu seriozitatea personală, treabă care poate e adevărată pentru unii elevi, dar nu pentru toţi. Tipa a intrat într-un Colegiu Naţional, e olimpică la chimie, biologie şi română, vrea să dea la medicină. Până aici e copilul perfect. Ei, după olimpiadă s-a decis să intre în industria porno/să facă sex neprotejat şi să rămână gravidă/să se drogheze/să bea alcool/să aibă un anturaj nepotrivit pentru ea, de unde a încetat să mai fie întruchiparea perfecţiunii. Cu alte cuvinte, din Olivia Roşu (prietenii ştiu de ce), ea se transformă în Alina Plugaru.
Este practic, firul epic al acestui gen de melodrame... Melodrame atât de penibile încât mă lasă rece, cu excepţia unei singure obiecţii pe care aş dori să o ridic: Ce aveţi cu tocilarele, frate?
Mă simt vizată.
Un post, mai multe zile
Da, ştiu, nu am updatat măgăoaia de mult. Mii de scuze, aşa că să intrăm în pită.
Vineri am avut o mică aventură cu maşina. În sensul că am de gând să mă apuc în curând de şcoala de şoferi, iar tata s-a hotărât să facem o mică încercare. Bunica mea, la care merg de obicei în weekenduri şi vacanţe, stă pe o stradă destul de puţin circulată, mai ales noaptea, când am pornit noi spre ea. În maşină, tata îmi zice, cu cea mai mare naturaleţe "Te duc numai până în colţ, apoi mergi singură." Revoltată că voi merge pe jos, zic "Cu bagajele după mine? Dar tu unde mergi cu maşina?", ca să primesc răspunsul că nici vorbă de mers pe jos, că eu se presupune că voi porni maşina. Am rămas la stadiul de presupunere, probabil pentru că sunt blondă şi nu pot coordona piciorul de pe ambreiaj cu cel de pe acceleraţie, cu mâna de pe schimbătorul de viteză şi cu ochii de la cadranele de bord nici măcar cât să o iau din loc... Nu ştiu, voi, care v-aţi luat carnetul, aţi păţit asta vreodată, sau sunt chiar aşa anti-talent încât nu e de mine la şcoala de şoferi?
Sâmbătă dimineaţă am mers la Olimpiada de Engleză. Problema era că meciul Universităţii începea de la 11, şi eu urma să fiu blocată în sala aia infectă, de un portocaliu psihedelic, al Liceului Ghibu. Am terminat într-o oră şi jumătate subiectul pentru care aveam 3 ore şi am fugit spre Moina. Acolo, alt bai: casa de bilete închisă, geandarmu' că "data viitoare". Stresată la culme, îi explic că am avut Olimpiadă şi chiar aş vrea să îmi susţin echipa la ultimul meci de pe dream theater (recte Ion Moina). Până la urmă m-a lăsat cu condiţia ca nota de la olimpiadă să îmi fie peste 8. Nenea de la intrare, dacă, printr-o coincidenţă absurdă, îmi citiţi blogul, a fost 9, nu eraţi departe.
Nu am să povestesc mult despre meci. Nu prea am ce povesti. "U" este o echipă care, poate, pentru outsideri, ar putea părea nedemnă de atâta încredere şi de atâta susţinere din partea suporterilor ei. Ei bine, nu este aşa. Pentru că indeiferent de rezultate, indiferent de divizie, indiferent dacă după demolare va fi mall sau stadion nou, noi vom striga în continuare "Haide U!". Şi, aşa cum bunicii noştri le-au transmis iubirea pentru echipă părinţilor, care ne-au pasat-o nouă, peste ani şi ani va creşte o nouă generaţie e suporteri. Şi poate, odată cu ei, va creşte şi o nouă echipă. Una puternică, una care să fie demnă de toată iubirea lor, aşa cum, de bine de rău, Universitatea Cluj de astăzi este demnă de iubirea noastră.
Tot sâmbătă înainte să ies în oraş am prins o ediţie în reluare a Dansez pentru tine şi cică urma duelul. Au ţinut-o aproape o oră cu filmări de la repetiţii, cu povestea viselor concureţilor, cu transimisii de la Chişinău din casele familiilor care îi susţin, şi cu publicitate. Dar momentul culminant a fost, fără discuţie, când Ştefan Bănică Junior i-a adus fratele Alinei Dumitru din Canada, frate pe care nu l-a mai văzut de 6 ani. Nu vă pare cunoscut, parcă de undeva de la vreo rudă prin alianţă a Juniorului?
Duminica a fost zi de parastas pentru bunicii mei şi masă în familie. Motiv pentru care mi-am amintit de o fază de la ultimul parastas, cu un diacon la care, în mijlocul cântării, i-a sunat telefonul. Fără a schiţa cel mai mic gest şi continuând cu aleluia, aleluia, aleluia tipul a scos telefonul, s-a uitat la mesaj şi a pus aparatul înapoi în buzunar. Primise probabil, vorba lui tata, un apel de sus.
Azi am fost la teatru cu colegii, cam pe nepusă masă (credeam că e seara, pe la 6-7, ştiu eu? Când colo, la 3 aud la şcoală că piesa e la 3 jumate, deci abia am ocazia să halesc un Pontino Fornetti că trebuie să fiu în faţă la Teatrul Naţional), la O scrisoare pierdută, într-un soi de regie modernă. Actorii au improvizat poate cam mult pentru gustul meu, dar pe final mi-a plăcut mult. Poze cu nemiluita (îmi luasem aparatul-cărămidă la şcoală pentru nişte poze de revistă), pe care ar fi cazul să le descarc din aparat, altfel mi se urcă în cap tot liceul...
Cam atât a fost zilele astea care m-au ţinut departe de blog. Să nu uit, aici găsiţi ceva interesant. Numa' bine.
Vineri am avut o mică aventură cu maşina. În sensul că am de gând să mă apuc în curând de şcoala de şoferi, iar tata s-a hotărât să facem o mică încercare. Bunica mea, la care merg de obicei în weekenduri şi vacanţe, stă pe o stradă destul de puţin circulată, mai ales noaptea, când am pornit noi spre ea. În maşină, tata îmi zice, cu cea mai mare naturaleţe "Te duc numai până în colţ, apoi mergi singură." Revoltată că voi merge pe jos, zic "Cu bagajele după mine? Dar tu unde mergi cu maşina?", ca să primesc răspunsul că nici vorbă de mers pe jos, că eu se presupune că voi porni maşina. Am rămas la stadiul de presupunere, probabil pentru că sunt blondă şi nu pot coordona piciorul de pe ambreiaj cu cel de pe acceleraţie, cu mâna de pe schimbătorul de viteză şi cu ochii de la cadranele de bord nici măcar cât să o iau din loc... Nu ştiu, voi, care v-aţi luat carnetul, aţi păţit asta vreodată, sau sunt chiar aşa anti-talent încât nu e de mine la şcoala de şoferi?
Sâmbătă dimineaţă am mers la Olimpiada de Engleză. Problema era că meciul Universităţii începea de la 11, şi eu urma să fiu blocată în sala aia infectă, de un portocaliu psihedelic, al Liceului Ghibu. Am terminat într-o oră şi jumătate subiectul pentru care aveam 3 ore şi am fugit spre Moina. Acolo, alt bai: casa de bilete închisă, geandarmu' că "data viitoare". Stresată la culme, îi explic că am avut Olimpiadă şi chiar aş vrea să îmi susţin echipa la ultimul meci de pe dream theater (recte Ion Moina). Până la urmă m-a lăsat cu condiţia ca nota de la olimpiadă să îmi fie peste 8. Nenea de la intrare, dacă, printr-o coincidenţă absurdă, îmi citiţi blogul, a fost 9, nu eraţi departe.
Nu am să povestesc mult despre meci. Nu prea am ce povesti. "U" este o echipă care, poate, pentru outsideri, ar putea părea nedemnă de atâta încredere şi de atâta susţinere din partea suporterilor ei. Ei bine, nu este aşa. Pentru că indeiferent de rezultate, indiferent de divizie, indiferent dacă după demolare va fi mall sau stadion nou, noi vom striga în continuare "Haide U!". Şi, aşa cum bunicii noştri le-au transmis iubirea pentru echipă părinţilor, care ne-au pasat-o nouă, peste ani şi ani va creşte o nouă generaţie e suporteri. Şi poate, odată cu ei, va creşte şi o nouă echipă. Una puternică, una care să fie demnă de toată iubirea lor, aşa cum, de bine de rău, Universitatea Cluj de astăzi este demnă de iubirea noastră.
Tot sâmbătă înainte să ies în oraş am prins o ediţie în reluare a Dansez pentru tine şi cică urma duelul. Au ţinut-o aproape o oră cu filmări de la repetiţii, cu povestea viselor concureţilor, cu transimisii de la Chişinău din casele familiilor care îi susţin, şi cu publicitate. Dar momentul culminant a fost, fără discuţie, când Ştefan Bănică Junior i-a adus fratele Alinei Dumitru din Canada, frate pe care nu l-a mai văzut de 6 ani. Nu vă pare cunoscut, parcă de undeva de la vreo rudă prin alianţă a Juniorului?
Duminica a fost zi de parastas pentru bunicii mei şi masă în familie. Motiv pentru care mi-am amintit de o fază de la ultimul parastas, cu un diacon la care, în mijlocul cântării, i-a sunat telefonul. Fără a schiţa cel mai mic gest şi continuând cu aleluia, aleluia, aleluia tipul a scos telefonul, s-a uitat la mesaj şi a pus aparatul înapoi în buzunar. Primise probabil, vorba lui tata, un apel de sus.
Azi am fost la teatru cu colegii, cam pe nepusă masă (credeam că e seara, pe la 6-7, ştiu eu? Când colo, la 3 aud la şcoală că piesa e la 3 jumate, deci abia am ocazia să halesc un Pontino Fornetti că trebuie să fiu în faţă la Teatrul Naţional), la O scrisoare pierdută, într-un soi de regie modernă. Actorii au improvizat poate cam mult pentru gustul meu, dar pe final mi-a plăcut mult. Poze cu nemiluita (îmi luasem aparatul-cărămidă la şcoală pentru nişte poze de revistă), pe care ar fi cazul să le descarc din aparat, altfel mi se urcă în cap tot liceul...
Cam atât a fost zilele astea care m-au ţinut departe de blog. Să nu uit, aici găsiţi ceva interesant. Numa' bine.
The Story of Stuff
The Story of Stuff este un filmuleţ foarte interesant, cu o viziune nouă şi cu totul inedită a problemelor create de consumerism, importuri, exporturi, chimicale... de fapt, de felul în care trăim. Deşi Annie Leonard vorbeşte mai mult despre Statele Unite, marea majoritate a acestor probleme sunt universal valabile.
Aşadar, pentru toţi care vă întrebaţi de unde vine un iPod, de ce moda este schimbătoare şi cum s-a ajuns ca 99% din cantitatea de produse pe care o cumpărăm să fie aruncată în interval de mai puţin de 6 luni, videoul se poate urmări la acest link. Nu vă ia mai mult de 20 de minute şi sigur o să vă placă.
Aşadar, pentru toţi care vă întrebaţi de unde vine un iPod, de ce moda este schimbătoare şi cum s-a ajuns ca 99% din cantitatea de produse pe care o cumpărăm să fie aruncată în interval de mai puţin de 6 luni, videoul se poate urmări la acest link. Nu vă ia mai mult de 20 de minute şi sigur o să vă placă.
PowerPoint FAIL
... sau pur şi simplu folosiţi Slide Rocket. [din păcate nu ţine diacritice, altfel probabil nu aş mai folosi PowerPoint de loc]
Iubiri şi năzuinţe
Ideea acestui post mi-a dat-o surioara. Şi este o idee bună, pentru că am avut instantaneu o grămadă de flashuri în legătură cu această supoziţie. Dacă lui Vio îi place de Malaca? mă întreabă Floriana.
Bineînţeles, pentru outsideri este nevoie să precizez cine sunt Vio şi Malaca. Ambii sunt gardieni la noi în şcoală, primul este un cetăţean respectabil şi mereu într-un oarecare grad de turmentare (uneori mai observabil, alteori nu), cu o faţă perpetuu roşie şi un nas imens în mijlocul figurii. Este nenea care stă veşnic la poarta celor mici şi care se dă la gagicile de liceu, pe care din când în când le lasă să iasă la o ţigare. Uneori, se ia cu mâna de chipiu şi aleargă după chiulangii prin curte, sau îi aduce la ore după ce i-a găsit la subsol...
Malaca e altă treabă. De fapt, este un nume de cod şi ăsta, pe ea de fapt chemând-o Lenuţa. Totuşi, având o fizionomie mai mult decât impresionantă, şi-a câştigat această poreclă superbă. Tanti Malaca păzeşte intrarea principală în liceu şi, când e vară, transpiră sub sâni. Mereu lipită cu un cot de biroul ei, apostrofându-i pe elevii de serviciu, ea este ceva mai strictă în ceea ce priveşte ieşirile din şcoală.
Şi totuşi, două suflete. Mi-l imaginez pe Viorel îngenunchiat lângă intrarea principală, topit de dorul lui tanti Malaca. Îi ţine în mâna lui mâna ei dreaptă (stânga e încă lipită de birou, soră-mea zicea că poate când pleacă acasă îşi lasă jacheta acolo, cu mâneca încă supergluată de masă) şi se uită la ea cu dragoste, rugător, recitându-i poezii de Eminescu. Ea priveşte spre faţa lui roşie de emoţie (dacă faţa lui nea' Vio poate deveni mai roşie), apoi îşi flutură pe spatele de 2 metri lăţime cârlionţii bruneţi cu şuviţe oxigenate, şi îi spune cu părere de rău că iubirea lor nu poate exista, aşa a primit ea ordin de la doamna directoare.
Bineînţeles, pentru outsideri este nevoie să precizez cine sunt Vio şi Malaca. Ambii sunt gardieni la noi în şcoală, primul este un cetăţean respectabil şi mereu într-un oarecare grad de turmentare (uneori mai observabil, alteori nu), cu o faţă perpetuu roşie şi un nas imens în mijlocul figurii. Este nenea care stă veşnic la poarta celor mici şi care se dă la gagicile de liceu, pe care din când în când le lasă să iasă la o ţigare. Uneori, se ia cu mâna de chipiu şi aleargă după chiulangii prin curte, sau îi aduce la ore după ce i-a găsit la subsol...
Malaca e altă treabă. De fapt, este un nume de cod şi ăsta, pe ea de fapt chemând-o Lenuţa. Totuşi, având o fizionomie mai mult decât impresionantă, şi-a câştigat această poreclă superbă. Tanti Malaca păzeşte intrarea principală în liceu şi, când e vară, transpiră sub sâni. Mereu lipită cu un cot de biroul ei, apostrofându-i pe elevii de serviciu, ea este ceva mai strictă în ceea ce priveşte ieşirile din şcoală.
Nimeni nu iese, n-aveţi decât să încercaţi la cealaltă poartă. Aşa am primit ordin de la doamna directoare.
Şi totuşi, două suflete. Mi-l imaginez pe Viorel îngenunchiat lângă intrarea principală, topit de dorul lui tanti Malaca. Îi ţine în mâna lui mâna ei dreaptă (stânga e încă lipită de birou, soră-mea zicea că poate când pleacă acasă îşi lasă jacheta acolo, cu mâneca încă supergluată de masă) şi se uită la ea cu dragoste, rugător, recitându-i poezii de Eminescu. Ea priveşte spre faţa lui roşie de emoţie (dacă faţa lui nea' Vio poate deveni mai roşie), apoi îşi flutură pe spatele de 2 metri lăţime cârlionţii bruneţi cu şuviţe oxigenate, şi îi spune cu părere de rău că iubirea lor nu poate exista, aşa a primit ea ordin de la doamna directoare.
Interzis minorilor
Cică Mihaela Rădulescu ar vrea să facă o emisiune pentru adulţi la Radio Zu. În momentul acesta îmi vin în minte atâtea referinţe subtile, acide şi răutăcioase la adresa ei şi a lui Dani [Otil], încât nu mă pot decide pe care să le postez.
Coveruri
De câte ori nu vi s-a întâmplat ca o piesă nouă să vi se pară foarte cunoscută? De câte ori nu au făcut artiştii o grămadă de bani din coveruri sau adaptări ale unor reţete vechi? Iată un top 3 al unor piese şi coveruri faimoase, ciudate sau pur şi simplu aiurea.
3. Dean Martin - Sway
Piesa a fost de fapt cântată de atâţia artişti încât e greu să descurci iţele istoriei piesei. Înainte de Pussycat Dolls, piesa a fost făcută cunoscută de Michel Buble şi Dean Martin (da, erau bărbaţi şi mi se pare că oricum melodia sună mai bine pe voce masculină - părerea mea). Ce au adus în plus Pussycat Dolls? Păi e simplu: 5 bunoace, astfel că îţi curgeau balele la videoclip fără măcar să fii atent la muzică.
Dean Martin - Sway
Pussycat Dolls - Sway
2. O-Zone - Dragostea din tei
A făcut senzaţie cântată de O-Zone şi acum o cântă gagica asta plină de succesuri. Versiunea nouă este destul de nouă şi destul de ciudată faţă de original încât să merite locul 1, însă O-Zone sunt şi ei recenţi şi nu se poate vorbi încă despre care piesă dintre cele două a rămas în memoria ascultătorilor.
O-Zone - Dragostea Din Tei
T.I feat. Rihanna - Live your life
vezi şi: Bloodhound Gang - Dragostea din tei
1. C&C Music Factory - Gonna make you sweat
Nu sună cunoscut? Dar Everybody dance now pare mai familiar? Sunt convinsă că da. Am dat peste această melodie nouăzeşicistă pe VH1 şi mi-am strofocat creierii la maxim până să îmi dau seama de unde mi se părea cunoscută. Era de la Bob Sinclair, cel cu veşnicele clipuri cu băiatul blond. Sigur că nimeni nu îşi mai aminteşte de piesa originală, după ce coverul a avut atât de mult succes, aşa că exemplul e cum nu se paote mai potrivit pentru a ocupa locul 1.
C&C Music Factory - Gonna Make You Sweat
Bob Sinclair &Cutee B-Rock this party
3. Dean Martin - Sway
Piesa a fost de fapt cântată de atâţia artişti încât e greu să descurci iţele istoriei piesei. Înainte de Pussycat Dolls, piesa a fost făcută cunoscută de Michel Buble şi Dean Martin (da, erau bărbaţi şi mi se pare că oricum melodia sună mai bine pe voce masculină - părerea mea). Ce au adus în plus Pussycat Dolls? Păi e simplu: 5 bunoace, astfel că îţi curgeau balele la videoclip fără măcar să fii atent la muzică.
Dean Martin - Sway
Pussycat Dolls - Sway
2. O-Zone - Dragostea din tei
A făcut senzaţie cântată de O-Zone şi acum o cântă gagica asta plină de succesuri. Versiunea nouă este destul de nouă şi destul de ciudată faţă de original încât să merite locul 1, însă O-Zone sunt şi ei recenţi şi nu se poate vorbi încă despre care piesă dintre cele două a rămas în memoria ascultătorilor.
O-Zone - Dragostea Din Tei
T.I feat. Rihanna - Live your life
vezi şi: Bloodhound Gang - Dragostea din tei
1. C&C Music Factory - Gonna make you sweat
Nu sună cunoscut? Dar Everybody dance now pare mai familiar? Sunt convinsă că da. Am dat peste această melodie nouăzeşicistă pe VH1 şi mi-am strofocat creierii la maxim până să îmi dau seama de unde mi se părea cunoscută. Era de la Bob Sinclair, cel cu veşnicele clipuri cu băiatul blond. Sigur că nimeni nu îşi mai aminteşte de piesa originală, după ce coverul a avut atât de mult succes, aşa că exemplul e cum nu se paote mai potrivit pentru a ocupa locul 1.
C&C Music Factory - Gonna Make You Sweat
Bob Sinclair &Cutee B-Rock this party
Nu pune botu'
Cam ăsta este mesajul celor de la Academia Caţavencu. Spotul este, de altfel, inedit şi are cojones, dacă îmi permiteţi să mă exprim astfel. O idee simplă şi probabil necostisitoare de filmare a clipului, din care parcă răzbat toate motivele pentru care cei de la Caţavencu s-au făcut ziarişti.
După umila mea părere, viaţa jurnalistică nu ar trebui să se rezume la tabloide, la ştiri senzaţionale despre Elodia, Simona Sensual şi Alina Plugaru. Tata îmi zicea acum câteva săptămâni că a văzut o ştire despte înmormântarea ultimului român care îndrăznea să intre în cartierul rrom din nuşce oraş. Ştirea povestea despre Adrian Copilul Minune, care a cântat la înmormântare, în loc să se lege mai degrabă de motivele pentru care s-a ajuns aici şi ce s-ar putea face în legătură cu asta. Riscul era simplu: dacă scrii o ţidulă cu poze despre manelişti nu păţeşti nimic, dar dacă ai curajul să scoţi capul şi adevărul afară, rişti să ţi se taie, mai mult sau mai puţin finuţ, tot elanul.
Am sperat că nu era 100% adevărat în ce zicea tata, că le mai înflorea şi el, dar cu Caţavencu ce credeţi că s-a întâmplat? Cu acest clip care:
- violenţă fizică nu are
- limbaj agresiv sau licenţios nu are
- comportament sexual nu are
De asta vă mai amintiţi?...
Parazitii - Jos CeNzurA (Radio edit.) (2004)
Dacă vreţi ca şi alţii să vadă spotul, trimiteţi-le linkul. Nu mă interesează dacă daţi linkul cu tot cu blogul meu sau nu. Nu mă interesează dacă daţi mass sau dacă trimiteţi numai câtorva care credeţi că merită... Nu vreau să fac revoluţie, vreau doar să aibă unii şansa de a vedea pe net spotul. Mai ştii? Poate că va ajunge mai popular decât dacă ar fi fost dat la tv.
Recomandare
Am găsit astăzi printre linkurile gropiicuproşti un articol foarte interesant despre legacy-ul nazist. Nu, nu despre ideologia ariană sau despre traumele psihologice ale evreilor, ci despre 5 mari firme care rezistă până azi. Veţi afla că ofiţerii SS din subordinea băiatului cu mustăcioară purtau uniforme create de Hugo Boss şi la ce foloseau cartelele IBM pe vremea lagărelor...
[click aici pentru a citi articolul]
[click aici pentru a citi articolul]
Inventar
E interesant să ai fraţi şi surori mai mici. Şi e şi mai fain când colegii surioarei tale îţi dau motive de râs (sau de plâns, depinde) aproape încontinuu, astfel încât la 17 ani am ajuns şi eu să fac parte dintre cei care bombăne generaţia tânără. De departe cele mai trei bune faze pe care le-au produs colegii Florianei sunt după cum urmează.
Numele
Când a ajuns la şcoală, am fost de-a dreptul uimită de originalitatea părinţilor în ceea ce priveşte numele copiilor lor. Generaţia mea a reuşit să scape ca prin urechile acului de super-numele Isaura şi J.R., în schimb la ei e plin de nume exotice (Rafael, Orlando, Eric). Adevărata lovitură a fost însă noul lor coleg, care a ajuns abia într-a cincea să reprezinte minunatul nostru liceu. Pe copil îl cheamă Mark Anthony... Chiar Mark Anthony Cocârcă, nume ce reuşeşte cu brio să intre în lista celor mai stupide nume pe care le-am auzit şi despre care am scris.
Vedetele
Nu genul de vedete care umblă prinObsession Bamboo, ci chiar vedete pe bune, care la 9 ani au şuviţe blonde şi roşcate, se îmbracă sumar şi fac playback pe scenă. Prunca respectivă a părăsit colectivul clasei anul trecut, dar am avut timp să ne dăm seama că nu prea era vinovată de nimic, la o serbare de Crăciun unde mămica ei a venit vopsită în 3 nuanţe de albastru pe păr. Din păcate, nu şi copila are vârsta ei, dar se mai fac uneori şi astfel de confuzii, unde supraestimăm liberul arbitru al bebeluşilor iubitori de haine originale.
Filmele
Aici deja nu mai e comic, e pur şi simplu revoltător. Să facem un mic sondaj de opinie... Amatorilor de pornache care îmi citiţi blogul, ia ridicaţi mâna câţi pe la ce vârste aţi început cu cinefilia? Nu de alta, dar am impresia că pe câţiva v-au cam întrecut o mână de copile de a cincea, în frunte cu una din colegele Florianei [surioara e fată serioasă, ea nu a stat cu ele]. Tipa şi-a adus laptopul, DVDuri şi toate cele într-o excursie şi a dat liber la clipuri video edificatoare din sfera video-"artistică" a reproducerii umane.
Nu-i dau numele copilei din respect pentru mamă-sa, care, în cazul în care nu ştie ce copil are şi ajunge la mine pe blog, să nu primească lovitura dură de la mine. Ceea ce e mai important este publicul. Nu băieţi proşti, nu oameni trecuţi de 18 ani. Filmele au rulat pentru câteva copile de 11 ani, care abia şi-au şters mucii de la nas, d-apoi să înţeleagă ce se întâmplă cu alte fluide omeneşti [scuzaţi-mi vulgaritatea].
Dar noi scoatem din programa de clasa a opta Mioriţa şi Baltagul, ca bieţii de ei să nu fie traumatizaţi. Credeţi-mă că şi eu aş fi traumatizată dacă la 10 ani aş avea un nume precum Cleopatra Beyonce Ciorogârla, poze în tanga pe hi5, câte un meleon pe zi pentru haine originale şi filme porno pe laptop.
Numele
Când a ajuns la şcoală, am fost de-a dreptul uimită de originalitatea părinţilor în ceea ce priveşte numele copiilor lor. Generaţia mea a reuşit să scape ca prin urechile acului de super-numele Isaura şi J.R., în schimb la ei e plin de nume exotice (Rafael, Orlando, Eric). Adevărata lovitură a fost însă noul lor coleg, care a ajuns abia într-a cincea să reprezinte minunatul nostru liceu. Pe copil îl cheamă Mark Anthony... Chiar Mark Anthony Cocârcă, nume ce reuşeşte cu brio să intre în lista celor mai stupide nume pe care le-am auzit şi despre care am scris.
Vedetele
Nu genul de vedete care umblă prin
Filmele
Aici deja nu mai e comic, e pur şi simplu revoltător. Să facem un mic sondaj de opinie... Amatorilor de pornache care îmi citiţi blogul, ia ridicaţi mâna câţi pe la ce vârste aţi început cu cinefilia? Nu de alta, dar am impresia că pe câţiva v-au cam întrecut o mână de copile de a cincea, în frunte cu una din colegele Florianei [surioara e fată serioasă, ea nu a stat cu ele]. Tipa şi-a adus laptopul, DVDuri şi toate cele într-o excursie şi a dat liber la clipuri video edificatoare din sfera video-"artistică" a reproducerii umane.
Nu-i dau numele copilei din respect pentru mamă-sa, care, în cazul în care nu ştie ce copil are şi ajunge la mine pe blog, să nu primească lovitura dură de la mine. Ceea ce e mai important este publicul. Nu băieţi proşti, nu oameni trecuţi de 18 ani. Filmele au rulat pentru câteva copile de 11 ani, care abia şi-au şters mucii de la nas, d-apoi să înţeleagă ce se întâmplă cu alte fluide omeneşti [scuzaţi-mi vulgaritatea].
Dar noi scoatem din programa de clasa a opta Mioriţa şi Baltagul, ca bieţii de ei să nu fie traumatizaţi. Credeţi-mă că şi eu aş fi traumatizată dacă la 10 ani aş avea un nume precum Cleopatra Beyonce Ciorogârla, poze în tanga pe hi5, câte un meleon pe zi pentru haine originale şi filme porno pe laptop.
Harry Potter şi Rockerul de pe gard
La noi la şcoală există un gard special. Este un gard care arată mai tot timpul ca ziua de 14 februarie, fiind locul preferat al cuplurilor din liceu, unde se pot ţine de mână şi lua în braţe, cu un risc redus de a li se face observaţie.
Astăzi am comis imprudenţa de a sta împreună cu o colegă pe acel zid al iubirii veşnice (da, aceea din care durează trei luni). O cheamă Alexandra Dascăl şi e bună, aşa că nu mă deranjează deloc să stau cu ea la o poveste şi să ascultăm o muzică la căşti. Deh, distracţii de pauza mare... Bineînţeles, pe zidul nostru erau vreo 4 perechi de îndrăgostiţi, dar cine se gândea la asta?
Cum stăteam noi două cât mai aproape de telefonul cu muzică, iaca vin alţi doi colegi spre noi şi încep să râdă, se depărtează şi râd din nou, apoi pleacă. Mai târziu aveam să aflu că încă de când au văzut-o pe Ale au început să-şi dea cu presupusul că oare cine e tipul de lângă ea. Apoi, apropiindu-se, s-au mirat că tipul mai e şi rocker. Era deja prea tare faza: Nu numai că Ale are prieten şi nu ştia nimeni, dar e şi rocker!
Eh, ajungând lângă noi s-au mai dezumflat când au văzut că tipul nu era prietenul ei. Nici măcar nu era tip. Rockerul eram eu. Bună treabă, nu?
Astăzi am comis imprudenţa de a sta împreună cu o colegă pe acel zid al iubirii veşnice (da, aceea din care durează trei luni). O cheamă Alexandra Dascăl şi e bună, aşa că nu mă deranjează deloc să stau cu ea la o poveste şi să ascultăm o muzică la căşti. Deh, distracţii de pauza mare... Bineînţeles, pe zidul nostru erau vreo 4 perechi de îndrăgostiţi, dar cine se gândea la asta?
Cum stăteam noi două cât mai aproape de telefonul cu muzică, iaca vin alţi doi colegi spre noi şi încep să râdă, se depărtează şi râd din nou, apoi pleacă. Mai târziu aveam să aflu că încă de când au văzut-o pe Ale au început să-şi dea cu presupusul că oare cine e tipul de lângă ea. Apoi, apropiindu-se, s-au mirat că tipul mai e şi rocker. Era deja prea tare faza: Nu numai că Ale are prieten şi nu ştia nimeni, dar e şi rocker!
Eh, ajungând lângă noi s-au mai dezumflat când au văzut că tipul nu era prietenul ei. Nici măcar nu era tip. Rockerul eram eu. Bună treabă, nu?
Despre chiloţi în reviste glossy
Niciodată nu voi înceta să mă minunez de prostia unora. Niciodată, niciodată, niciodată. Pentru că e infinită, înfloreşte mereu şi, în loc să se estompeze, devine tot mai pregnantă.
Răsfoiam o revistă de femei şi am căzut în fund văzând câtă prostie poate emana o pagină colorată de mărime A5. După ce mi-a făcut soră-mea când era mică toate testele de personalitate din revistele Princess şi W.I.T.C.H. aş fi crezut că nimic nu mă mai poate surprinde, însă acest anume test de personalitate le bate pe toate. Permiteţi-mi să selectez câteva întrebări:
În primul rând, eu ştiam un nume destul de comun pentru genul de femei care merg în cluburi pregătite pentru orice dar mă abţin, pentru că nu dă bine pe un blog pe care îl citeşte şi mama. Cine, între toată lumea, se gândeşte trei ceasuri dacă să îşi ia o pereche strălucitoare de tanga când iese în oraş? Ok, am înţeles că unii simt nevoia să îşi expună chiloţii, dar dacă nu o faci, de ce să-ţi baţi capul?
Voi vă imaginaţi ce îmi imaginez şi eu? Adică colega ta de birou, cea cu care bei cafea dimineaţa, şi care probabil că de obicei respectă normele de îmbăcăminte impuse de companie, vine la chef cu o fustă de lungimea lăţimii unei curele mai groase (pentru mai mult efect, şi cu o curea Dă-i cu Grebla, sau Armany) şi mai are şi tatuaje pe picioare. Păi să nu izbucneşti în cel mai isteric râs când îţi vezi şefa cu semne tribale pe fund şi pe coapse?
De ce trebuie ca ceea ce fac eu cu fostul/prieten trebuie să aibă ceva de a face cu chiloţii? Aici, într-adevăr, avem cele trei abordări generale ale dezamăgirii în dragoste: petrecăreaţa, răzbunătoarea şi looseriţa. Prima e clar că iese la un bairam, dar la asta se referea întrebarea 1 aşa că nu mai am ce comenta.
Adepta celei de-a doua abordări poate să îşi găsească ceva mai constructiv pe care să se răzbune (poze cu ei doi, cadouri de la el, o păpuşă voodoo), doar cu ce i-au greşit bieţii chiloţi? Atunci mai bine arzi şi rochia sexy şi te tunzi zero pentru că lui îi plăceau gagicile cu păr lung, dacă tot exagerăm.
Cât despre looseriţa care stă în casă şi plânge după tip, nu mi-aş atinge lacrimile, ochii şi faţa cu o pereche de chiloţi, oricât de curaţi ar fi. Prefer batistele de hârtie cu miros de mere verzi sau muşeţel, care au fost inventate în scopul calmării efuziunilor sentimentale, şi nu în scopul de a sta lângă fundurile oamenilor.
Na, acum citiţi-mi personalitatea, voi şi tot neamul de reviste glossy!
Răsfoiam o revistă de femei şi am căzut în fund văzând câtă prostie poate emana o pagină colorată de mărime A5. După ce mi-a făcut soră-mea când era mică toate testele de personalitate din revistele Princess şi W.I.T.C.H. aş fi crezut că nimic nu mă mai poate surprinde, însă acest anume test de personalitate le bate pe toate. Permiteţi-mi să selectez câteva întrebări:
Ieşi cu fetele seara în club. Ce faci?
a) Porţi cea mai nouă şi mai strălucitoare pereche de tanga. Să fii pregătită pentru orice.
b) Alegi o lenjerie intimă curată, deoarece vrei să fii cuminte.
c) Mergi pe clasic. Slip şi sutien din acelaşi set.
În primul rând, eu ştiam un nume destul de comun pentru genul de femei care merg în cluburi pregătite pentru orice dar mă abţin, pentru că nu dă bine pe un blog pe care îl citeşte şi mama. Cine, între toată lumea, se gândeşte trei ceasuri dacă să îşi ia o pereche strălucitoare de tanga când iese în oraş? Ok, am înţeles că unii simt nevoia să îşi expună chiloţii, dar dacă nu o faci, de ce să-ţi baţi capul?
Ai ales o fustă extraordinar de scurtă pentru petrecerea de la birou. Ce faci?
a) Te expui la maxim şi porţi şi tatuaje temporare pentru mai mult efect.
b) Alegi o pereche de colanţi pe sub rochie, să-ţi ţii lenjeria departe de privirile răutăcioase.
c) Slip clasic, pentru cât mai multă discreţie.
Voi vă imaginaţi ce îmi imaginez şi eu? Adică colega ta de birou, cea cu care bei cafea dimineaţa, şi care probabil că de obicei respectă normele de îmbăcăminte impuse de companie, vine la chef cu o fustă de lungimea lăţimii unei curele mai groase (pentru mai mult efect, şi cu o curea Dă-i cu Grebla, sau Armany) şi mai are şi tatuaje pe picioare. Păi să nu izbucneşti în cel mai isteric râs când îţi vezi şefa cu semne tribale pe fund şi pe coapse?
Prietenul tocmai te-a părăsit într-un mod cât se poate de nepoliticos. Ce faci?
a) Te faci frumoasă, îmbraci lenjeria preferată şi petreci până în zori.
b) Te răzbuni pe lenjeria sexy care îi plăcea lui.
c) Transformi colecţia ta de lenjerie Bridget jones în batiste pentru a plânge în ea!
De ce trebuie ca ceea ce fac eu cu fostul/prieten trebuie să aibă ceva de a face cu chiloţii? Aici, într-adevăr, avem cele trei abordări generale ale dezamăgirii în dragoste: petrecăreaţa, răzbunătoarea şi looseriţa. Prima e clar că iese la un bairam, dar la asta se referea întrebarea 1 aşa că nu mai am ce comenta.
Adepta celei de-a doua abordări poate să îşi găsească ceva mai constructiv pe care să se răzbune (poze cu ei doi, cadouri de la el, o păpuşă voodoo), doar cu ce i-au greşit bieţii chiloţi? Atunci mai bine arzi şi rochia sexy şi te tunzi zero pentru că lui îi plăceau gagicile cu păr lung, dacă tot exagerăm.
Cât despre looseriţa care stă în casă şi plânge după tip, nu mi-aş atinge lacrimile, ochii şi faţa cu o pereche de chiloţi, oricât de curaţi ar fi. Prefer batistele de hârtie cu miros de mere verzi sau muşeţel, care au fost inventate în scopul calmării efuziunilor sentimentale, şi nu în scopul de a sta lângă fundurile oamenilor.
Na, acum citiţi-mi personalitatea, voi şi tot neamul de reviste glossy!
Politică şi circ
Treceam astăzi prin piaţa Mărăşti, un loc destul de aglomerat şi plin de plebe credulă. Locul perfect pentru a ridica o tarabă (galbenă, roşie sau portocalie, ce mai contează?) cu oameni veseli în tricouri de aceeaşi culoare psihedelică, împărţind pliante zâmbăreţe cu vreun catindat. Problema era că nu prea aveau ei mare succes, abia câte vreo băbuţă mai pleca ochiul, şi pliantele rămâneau pe masă şi în mânile acestor adevăraţi advertiseri de stradă.
Sus, pe un bloc, o echipă de Doreli urca un poster imens cu o gagică la fel de catindată, însă de altă culoare politică. O faţă banală de gospodină mediocră, cu un crucifix agăţat subliminal la gât, parţial acoperit de o cămaşă simplă, albă (strategie deloc nouă, ci mai degrabă becaliană, deşi tipa nu era de la PNG-CD). Bineînţeles că un poster cât blocu' având în centru figura ei nu mă impresionează nici pe mine, nici pe alţii cum ne-ar impresiona nişte acţiuni concrete, sau măcar nişte promisiuni deşarte, dar făcute cu simţ de răspundere. Simpla aninare a portretului dvs. în colegiul meu nu vă va aduce votul meu. [În primul rând pentru că nu am drept de vot.]
Pe cealaltă parte a drumului, un urs gigantic de la Diego, Diego fiind, dacă nu mă înşel, un fel de Carrefour pentru perdele, podele şi feţe de masă. Păi plecau de la el pliantele într-un hal fantastic, se aduna lumea de nu se mai putea trece pe partea aceea de trotuar pe care era ursuleţul Diego împărţind super-fluturaşele promoţionale cu melaminate şi covoare de baie. Dovadă că, ori ursuleţul, ori oferta celor de la magazin, era mult mai atrăgătoare decât oferta electorală, de care probabil s-a mai plictisit lumea...
***
Am apucat un Adevărul de seară de la un nene care le împărţea şi am observat un titlu superb: "Democratul [recte Obama] l-a bătut pe McCain". Nu, nu aţi înţeles: Ceea ce se petrece la americani din patru în patru ani nu este un meci de box, nu este un show de wrestling, este democraţie la un nivel superior faţă de a noastră. Obama şi McCain nu sunt Vandam şi Brusli, sunt doi oameni civilizaţi care au concurat pentru funcţia de preşedinte. Foarte fair-play mi s-a părut gestul lui McCain care, în momentul în care susţinătorii lui au început să-l huiduie pe Obama, republicanul i-a calmat, frumos şi elegant.
La noi nu se înţeleg doi din acelaşi partid şi se înjură public fără jenă. Ce politician din Românica ar face un asemenea gest precum McCain?
Apropo de preşedinţi americani, Dabăliu va pleca în curând de la Casa Albă, iar jurnalistul Tim Dowling de la The Guardian îi propune câteva slujbe pentru care să-şi pregătească CV-ul.
[linkul cu Bush via groapacuproşti]
Sus, pe un bloc, o echipă de Doreli urca un poster imens cu o gagică la fel de catindată, însă de altă culoare politică. O faţă banală de gospodină mediocră, cu un crucifix agăţat subliminal la gât, parţial acoperit de o cămaşă simplă, albă (strategie deloc nouă, ci mai degrabă becaliană, deşi tipa nu era de la PNG-CD). Bineînţeles că un poster cât blocu' având în centru figura ei nu mă impresionează nici pe mine, nici pe alţii cum ne-ar impresiona nişte acţiuni concrete, sau măcar nişte promisiuni deşarte, dar făcute cu simţ de răspundere. Simpla aninare a portretului dvs. în colegiul meu nu vă va aduce votul meu. [În primul rând pentru că nu am drept de vot.]
Pe cealaltă parte a drumului, un urs gigantic de la Diego, Diego fiind, dacă nu mă înşel, un fel de Carrefour pentru perdele, podele şi feţe de masă. Păi plecau de la el pliantele într-un hal fantastic, se aduna lumea de nu se mai putea trece pe partea aceea de trotuar pe care era ursuleţul Diego împărţind super-fluturaşele promoţionale cu melaminate şi covoare de baie. Dovadă că, ori ursuleţul, ori oferta celor de la magazin, era mult mai atrăgătoare decât oferta electorală, de care probabil s-a mai plictisit lumea...
***
Am apucat un Adevărul de seară de la un nene care le împărţea şi am observat un titlu superb: "Democratul [recte Obama] l-a bătut pe McCain". Nu, nu aţi înţeles: Ceea ce se petrece la americani din patru în patru ani nu este un meci de box, nu este un show de wrestling, este democraţie la un nivel superior faţă de a noastră. Obama şi McCain nu sunt Vandam şi Brusli, sunt doi oameni civilizaţi care au concurat pentru funcţia de preşedinte. Foarte fair-play mi s-a părut gestul lui McCain care, în momentul în care susţinătorii lui au început să-l huiduie pe Obama, republicanul i-a calmat, frumos şi elegant.
La noi nu se înţeleg doi din acelaşi partid şi se înjură public fără jenă. Ce politician din Românica ar face un asemenea gest precum McCain?
Apropo de preşedinţi americani, Dabăliu va pleca în curând de la Casa Albă, iar jurnalistul Tim Dowling de la The Guardian îi propune câteva slujbe pentru care să-şi pregătească CV-ul.
[linkul cu Bush via groapacuproşti]
Grevă pentru că deja e grav
Mi-a fost întotdeauna uşor să privesc profesorii ca fiinţe ciudate care vin uneori să vorbească la pereţi şi alteori să comunice cum trebuie. Mi s-a părut uşor să critic şi să imit diverse personaje din şcoală, fiecare cu ticurile, fixurile şi glumele sale specifice; când câte un zambet forţat şi prea larg, când câte un catch-phrase, când câte un obicei neplăcut de a-şi verifica unghiile şi freza în timpul predării. Şi, să fim serioşi, ce elev nu gândeşte lucrurile aiştea?
Astăzi mi-a fost la fel de uşor să observ că o doamnă profesoară se manifesta la tablă întinzându-se puţin pe vârfuri. Una dintre cizmele ei era ruptă între talpă şi pielea pantofului propriu-zisă. Acum gândiţi-vă că un om care, fie el talentat sau nu la modul de predare, fie că predă muzică, matematică sau educaţie rutieră, fie că are 20 sau 50 de ani, stă la şcoală de la opt la trei vorbind elevilor.
Şi acum gândiţi-vă ce fel de salariu are pentru munca depusă. Unii profesori au vreo două perechi de pantaloni, trei bluze şi o pereche de pantofi, pe când elevi de-ai lor îşi petrec toate weekendurile în malluri cumpărând boarfe la modă. Cei care predau materii serioase şi necesare pe la bac şi capacitate mai fac vreo meditaţie dupămasa (la negru, desigur), dar restul oare cum o duc? Învăţătoarele care se preocupă cu bastonaşe şi adunări în baza 10? Educatoarele cărora pişăcioşii fiecărei pereche de părinţi i se urcă în cap zilnic? Vi se pare normală o astfel de situaţie?
Din punct de vedere strict personal, nu sunt sigură dacă îmi doresc greva profesorilor. Da, ar fi binevenită o vacanţă de 2 săptămâni, dar apoi recuperarea va fi destul de ciudată şi toţi vor fi disperaţi să ne dea note până la sfârşitul semestrului. Pe de altă parte, obiectiv vorbind, ar fi cazul să se schimbe ceva în învăţământ. Nu să scoatem Mioriţa şi Baltagul din programă, ci să creem condiţii bune de predare şi de învăţare.
Astăzi mi-a fost la fel de uşor să observ că o doamnă profesoară se manifesta la tablă întinzându-se puţin pe vârfuri. Una dintre cizmele ei era ruptă între talpă şi pielea pantofului propriu-zisă. Acum gândiţi-vă că un om care, fie el talentat sau nu la modul de predare, fie că predă muzică, matematică sau educaţie rutieră, fie că are 20 sau 50 de ani, stă la şcoală de la opt la trei vorbind elevilor.
Şi acum gândiţi-vă ce fel de salariu are pentru munca depusă. Unii profesori au vreo două perechi de pantaloni, trei bluze şi o pereche de pantofi, pe când elevi de-ai lor îşi petrec toate weekendurile în malluri cumpărând boarfe la modă. Cei care predau materii serioase şi necesare pe la bac şi capacitate mai fac vreo meditaţie dupămasa (la negru, desigur), dar restul oare cum o duc? Învăţătoarele care se preocupă cu bastonaşe şi adunări în baza 10? Educatoarele cărora pişăcioşii fiecărei pereche de părinţi i se urcă în cap zilnic? Vi se pare normală o astfel de situaţie?
Din punct de vedere strict personal, nu sunt sigură dacă îmi doresc greva profesorilor. Da, ar fi binevenită o vacanţă de 2 săptămâni, dar apoi recuperarea va fi destul de ciudată şi toţi vor fi disperaţi să ne dea note până la sfârşitul semestrului. Pe de altă parte, obiectiv vorbind, ar fi cazul să se schimbe ceva în învăţământ. Nu să scoatem Mioriţa şi Baltagul din programă, ci să creem condiţii bune de predare şi de învăţare.
Uluitor! Senzaţional! Incredibil!
Am observat că astăzi iar era serialul Elodia la TV (sau, mai bine zis, la OTV, deşi credeam că s-a terminat deja... Nu, nu asta este senzaţional, uluitor şi incredibil, ci revelaţia pe care a avut-o Paris Hilton:
Promit să revin cu postări mai serioase şi cu mai puţine mondenităţi în curând, doar să am puţin chef de revoltăcisme, dizertaţii ş.a.
Moştenitoarea miliardară Paris Hilton a dezvăluit, în premieră, pentru săptămânalul News of the World, care sunt dezavantajele celebrităţii sale. Paris a mărturisit cu lacrimi în ochi că mulţi dintre bărbaţii din viaţa ei au folosit-o pentru sex şi pentru bani. [Libertatea]Aşa. Şi? Era vreun om pe planeta asta (eh, exceptând clişeicele blonde) care să nu-şi fi dat seama că bărbaţii profită financiar şi sexual de pe urma lui Paris Hilton?
Promit să revin cu postări mai serioase şi cu mai puţine mondenităţi în curând, doar să am puţin chef de revoltăcisme, dizertaţii ş.a.
Elev silitor vs. freza
Dna profesoară de biologie [aprobând pe altă dnă profesoară, însă de engleză]: Da, are freză interesantă Călina astăzi.
Dany Gherasim[bun coleg, mare caracter, mare poet]: Nu vi se pare că seamănă cu decusaţia piramidală?
Ce să mai comentezi la asta?
Dany Gherasim[bun coleg, mare caracter, mare poet]: Nu vi se pare că seamănă cu decusaţia piramidală?
Ce să mai comentezi la asta?
Vă mai amintiţi de PONG?
Pong a fost, din câte ştiu eu, primul arcade game. Era o vreme când jocurile erau de o penibilitate incredibilă faţă de cele actuale, pe vremea în care Prince of Persia era cel mai interesant şi avea şi grafica cea mai tare din tot neamul lor de jocuri. De fapt, şi acum ţin minte ce revelaţie a fost Jazz Jackrabbit pe lângă contemporanele lui. Eheheee, alea timpuri, asta evoluţie...
Pentru cei care sunt obsedaţi de jocurile noi, spectaculoase şi tridimensionale, iaca cea mai mică versiune de pong, aici.
Pentru cei care sunt obsedaţi de jocurile noi, spectaculoase şi tridimensionale, iaca cea mai mică versiune de pong, aici.
Jobul ideal
Nu este o continuare a postării cu fotomodelele, ci un link drăguţ, pe care l-am găsit la Laura Driha. Se face că pui numele tău acolo unde este cazul, şi cei de la bestjobs îţi spun care ar fi jobul tău ideal. Uite aşa mi-a ieşit următorul rezultat:
Bună asta, bună.
calina cenan, jobul tau ideal este: Feminista
Subscribe to:
Posts (Atom)