Aveau cei de la Aerosmith o melodie drăguţă acum câţiva ani, căreia îi spunea Pink. În videoclip apăreau tot felul de ciudaţi, bineînţeles doar atunci când Steven Tyler se retrăgea mai spre marginea ecranului, iar gura lui imensă lăsa loc şi de altceva în cadru. Dar da, rozul este o obsesie, rozul este un trend care mereu revine şi rozul va fi mereu ceva de care să ne preocupăm.
În altă ordine de idei, mi-a zis Mihai bancul cu Elena Băsescu, când sună ea acasă supărată şi zice că la Parlamentul European toţi vin cu tramvaiul, numai ea cu maşina personală, iar tăticu' îi trimite bani să-şi cumpere şi ea tramvai, să nu fie mai prejos decât ceilalţi europarlamentari. Pentru cei care sunteţi mai întârziaţi cu poanta, sau aveţi părul oxigenat, e o exagerare a răsfăţului EBei. Ceea ce nu e o exagerare, este ceea ce au făcut bulgarii:
[Revenim, aşadar la ceea ce spuneam despre roz.] Fostul ministru bulgar al apărării a vopsit două maşini în roz pentru a se potrivi cu culoarea rochiei fiicei lui, care avea mare nevoie de maşini cumpărate din banii contribuabililor pentru a se deplasa la balul şcolii.
Uneori, ştirile astea mă umplu de un sentiment călduţ, pentru că mi se refuză dreptul la replica binecunoscută Ca la noi la nimeni. De asemenea, cu asta sunt nevoită să îmi retrag tot ce am spus vreodată rău despre EBa şi despre piţipoancele de la My Super Sweet 16 de la MTV [care, totuşi, au părinţi incredibil de bogaţi şi care n-au decât să strice banii pe chefuri extravagante, doar ajung la femeia ce curăţă după chef, la chelneri şi la restul membrilor echipei organizatorice]
Ştirea mi-a trimis-o Dee, aveţi aici şi linkul. E de menţionat şi unul dintre comentatorii de pe site-ul respectiv, care a pus punctul pe i. Perimiteţi-mi să citez: Noi suntem hoţi. da vecinii noştri sunt gay
Toamnă. Again
M-a lovit astăzi ideea că vine toamna. Nu că începe şcoala, că mă apropiu de clasa a 12ea şi de admiterile şi bacalaureatul aferente, ci efectiv că vine toamna. E frigul acela care se lasă la începutul lui septembrie şi strică orice fel de plan de îmbrăcăminte interesantă la deschiderea anului şcolar, forţându-mă la sacouri şi la pantofi cu toc în loc de sandale. Da, revin pe coridoarele şcolii în perechea mea de pantofi gălăgioşi, care îmi fac simţită prezenţa de la câteva sute de metri depărtare, mai ales când sunt ore şi pe coridor e linişte. Revin la geaca de piele roşie, la eşarfa cu Universitatea Cluj şi la fusta neagră în care mă fluieră toţi cocalarii şi muncitorii necalificaţi [da, ştiu, exagerez. De fapt numai jumătate dintre cocalari şi muncitori mă fluieră toamna].
Septembrie, deci. Eh, aproape...
Septembrie, deci. Eh, aproape...
Feminism, partea a doua
Un banc, pentru că lucrurile pot fi privite şi cu simţul umorului:
- De câte feministe ai nevoie pentru a schimba un bec?
- De niciuna. feministele oricum nu vor schimba niciodată nimic.
My proposal
Am văzut cu mama filmul The Proposal, saptămâna trecută, dar nu am avut timp să postez nimic interesant despre el. În principal pentru că nu are nimic interesant sau nu faţă de tona de comedii romantice deja apărute. Nu, nu am să fiu ipocrită şi să pretind că eu nu mă uit la comedii romantice, sau că nu râd niciodată la glume stupiduţe, dar am să spun că îmi doresc să văd odată şi odată o comedie romantică originală.
Pentru că toate urmăresc deja acelaşi plot idiotic, cu ei doi care sunt opuşi/nu şi-au vorbit niciodată/se urăsc şi ajung să se căsătorească în scurt timp, după ce au fost ajutaţi de o bunică simpatică şi s-au împrietenit cu un căţel pufos. De asemenea, în scene absolut aleatorii şi insignifiante pentru firul epic principal, ea cade în apă şi îşi fleoşcăieşte hainele de firmă, sau cei doi ajung să se vadă dezbrăcaţi absolut accidental...
Totuşi, nu clişeele filmului vreau să le comentez aici, ci setul de întrebări pentru cupluri. Mai exact, ea era imigrantă şi, pentru a verifica autenticitatea relaţiei celor doi, un trepăduş de la Biroul de Imigraţii le ia interviuri, punându-le o serie de întrebări stupide unuia despre celălalt, precum: care a fost primul concert la care s-a dus? care e filmul ei/lui preferat?
Oameni buni, dacă indicatorul unei relaţii autentice este a şti astfel de prostii, eu îmi iau jucăriile şi plec. Eu nu ştiu singură primul concert la care am fost, cum naiba să intereseze pe oricine altcineva? Eu nu îmi ştiu mărimea la blugi, nu ştiu să am un film preferat, nu ştiu să îmi placă o singură trupă mai mult decât alta în ceea ce priveşte muzica. [Bine, am preferate, dar nu pot spune una singură care să însumeze tot ceea ce îmi doresc eu de la o trupă. Să fie Opeth, să fie Queensryche?] Cartea preferată nici atât: Dacă aş fi pusă în situaţia de a-mi salva viaţa prin a alege o carte din bibliotecă şi să spun "Asta e preferata mea!", creierul meu ar intra într-un infinite loop şi ar exploda... Sunt pur şi simplu prea multe.
Mi se pare sincer imposibil să determini gradul de sinceritate al unei relaţii, fiind un observator 100% obiectiv şi neavând nicio tangenţă cu cei implicaţi în relaţie. Mi se pare stupid să încerci să o faci prin întrebări care le-am citit cu toţii prin oracole, într-a şasea. Atâţia se mint între ei, atâţia se mint pe ei înşişi... Primul concert nu mi se pare a avea vreo legătură cu toate astea.
Pentru că toate urmăresc deja acelaşi plot idiotic, cu ei doi care sunt opuşi/nu şi-au vorbit niciodată/se urăsc şi ajung să se căsătorească în scurt timp, după ce au fost ajutaţi de o bunică simpatică şi s-au împrietenit cu un căţel pufos. De asemenea, în scene absolut aleatorii şi insignifiante pentru firul epic principal, ea cade în apă şi îşi fleoşcăieşte hainele de firmă, sau cei doi ajung să se vadă dezbrăcaţi absolut accidental...
Totuşi, nu clişeele filmului vreau să le comentez aici, ci setul de întrebări pentru cupluri. Mai exact, ea era imigrantă şi, pentru a verifica autenticitatea relaţiei celor doi, un trepăduş de la Biroul de Imigraţii le ia interviuri, punându-le o serie de întrebări stupide unuia despre celălalt, precum: care a fost primul concert la care s-a dus? care e filmul ei/lui preferat?
Oameni buni, dacă indicatorul unei relaţii autentice este a şti astfel de prostii, eu îmi iau jucăriile şi plec. Eu nu ştiu singură primul concert la care am fost, cum naiba să intereseze pe oricine altcineva? Eu nu îmi ştiu mărimea la blugi, nu ştiu să am un film preferat, nu ştiu să îmi placă o singură trupă mai mult decât alta în ceea ce priveşte muzica. [Bine, am preferate, dar nu pot spune una singură care să însumeze tot ceea ce îmi doresc eu de la o trupă. Să fie Opeth, să fie Queensryche?] Cartea preferată nici atât: Dacă aş fi pusă în situaţia de a-mi salva viaţa prin a alege o carte din bibliotecă şi să spun "Asta e preferata mea!", creierul meu ar intra într-un infinite loop şi ar exploda... Sunt pur şi simplu prea multe.
Mi se pare sincer imposibil să determini gradul de sinceritate al unei relaţii, fiind un observator 100% obiectiv şi neavând nicio tangenţă cu cei implicaţi în relaţie. Mi se pare stupid să încerci să o faci prin întrebări care le-am citit cu toţii prin oracole, într-a şasea. Atâţia se mint între ei, atâţia se mint pe ei înşişi... Primul concert nu mi se pare a avea vreo legătură cu toate astea.
Ioana Bălaş
Este foarte foarte drăguţă. Este blondă, şi mi-e dor de ea. De aceea, din când în când voi scrie câte un post pe blog care să o laude cât e ea de blondă şi de drăguţă, de simpatică şi de inteligentă, ca să-l vadă şi să o gâdile puţin la orgoliu. :*
Principiu jurnalistic
Anul trecut, în tabăra de jurnalism, următorul paragraf era citat ca fiind unul dintre cele ce stau la baza jurnalismului:
a. Mi-aş fi dat ochii peste cap.
b. M-aş fi ridicat şi aş fi plecat din sală, pentru că nu aş mai fi suportat cretinismul discuţiei.
c. I-aş fi dat o palmă, l-aş fi strâns de gât şi l-aş fi pus înapoi pe scaun cu un căluş îndesat între dinţi, pentru că nu aş mai fi suportat cretinismul discuţiei.
d. L-aş fi întrebat dacă e de prin Vaslui, şi, dacă mi-ar fi răspuns afirmativ, aş fi zâmbit înţelegător.
e. Aş fi considerat întrebarea pertinentă şi realistă.
Se pare că răspunsul corect era e, pentru că azi, citind ştirile, văd că un om a muşcat de mână un poliţist, pentru că acesta din urmă a vrut să ridice un vehicul abandonat din Capitală. Miticilor, cum să nu vă iubim?
Nu e ştire dacă un om e muşcat de un câine. E ştire doar dacă un câine e muşcat de un om.Nimeni nu punea nicio întrebare. Dar ipotetic vorbind, să zicem că din toată tabăra s-ar fi găsit unul să întrebe dacă e ştire că Un om a fost muşcat de un om. Ce credeţi că aş fi făcut eu?
a. Mi-aş fi dat ochii peste cap.
b. M-aş fi ridicat şi aş fi plecat din sală, pentru că nu aş mai fi suportat cretinismul discuţiei.
c. I-aş fi dat o palmă, l-aş fi strâns de gât şi l-aş fi pus înapoi pe scaun cu un căluş îndesat între dinţi, pentru că nu aş mai fi suportat cretinismul discuţiei.
d. L-aş fi întrebat dacă e de prin Vaslui, şi, dacă mi-ar fi răspuns afirmativ, aş fi zâmbit înţelegător.
e. Aş fi considerat întrebarea pertinentă şi realistă.
Se pare că răspunsul corect era e, pentru că azi, citind ştirile, văd că un om a muşcat de mână un poliţist, pentru că acesta din urmă a vrut să ridice un vehicul abandonat din Capitală. Miticilor, cum să nu vă iubim?
Nostalgia, altfel
Toată lumea e la un moment dat mai mult sau mai puţin nostalgică. De la muzica veche atât de invocată de adevăraţii fani până la jocurile de Ascunsa' şi La foc, la foc, de la bikini cu talie înaltă la ceea ce am făcut eu acum câteva posturi, când mi-am amintit de adolescenţa mea atât de tipic atipică. Dar nimeni nu a observat, în materie de muzică şi de trupe, schimbări majore. Spre exemplu, astăzi scormoneam pe ştiri.ROL.ro după ştiri stupide, şi mi-a sărit în faţă titlul:
Moby si Serban de la Animal X lupta muzical contra incalzirii globale
Say whaat? În primul rând că sună stupid că luptă muzical împotriva încălzirii globale. Parcă îmi şi imaginez un grup de idioţi dansând în jurul focului îmbrăcaţi în piele de Hienă. Ceea ce mă aduce la adevărata problemă. De când au ăştia de la Animal X nume precum Şerban? Sau nume cu copyright, ca Moby. Unde sunt vremurile când erau numai trei Animale X, şi pe ălea le chema Vierme, Şopârlă şi Hienă? Unde sunt vremurile când trupele stupide nu se implicau în campanii anti-încălzire globală, mulţumindu-se doar să scoată din când în când nişte videoclipuri tâmpiţele?
Aşa a început. Cu 3 indivizi ale căror strofe numărau câte 2 versuri şi ale căror refrene, ceva mai lungi ce-i drept, întregeau numărul de 13 versuri originale ale unei piese. Singurul lucru mişto la ei era că îi chemau Vierme, Şopârlă şi Hienă şi aveau părul roşu şi verde. Atât. Ăsta le era brandul. Niciodată nu erau în altă ordine decât asta. Nu pentru că Vierme era mai important decât Şopârlă, sau că Hienă era mai mic de înălţime decât ceilalţi doi, ci pur şi simplu. Then, something went terribly wrong:
Au scos un videoclip mai interesant decât celelalte. Şi o piesă care sincer îmi place şi acum, în limitele genului ei. L-au luat şi pe şmecherul ăla de Pacha Man, şi vreo doi trepăduşi la chitară. Dar erau tot Vierme, Şopârlă şi Hienă. Niciodată nu au fost altceva.
Iar acum, vine un site de ştiri şi îmi zice mie că pe băieţii ăştia îi cheamă Moby şi Şerban? Nici măcar nu s-au obosit să precizeze care dintre cei trei Vierme, Şopârlă şi Hienă e Moby şi care e Şerban. Sunt oricum combinaţii de trei luate câte două... Concluzia rămâne aceeaşi: jurnalismul contemporan strică toată imaginea muzicii autohtone din anii '90. Şi mă supăr! Îmi iau jucăriile şi plec, da?
Mai lipseşte să îmi zică că pe Nick de la N&D îl cheamă Nicolae, că unul dintre cei trei tipi de la Valahia e dentist şi celălalt a mers la Eurovision, şi că fetele de la Bambi arată ca două piţipoance de pe centură. Ups...
Moby si Serban de la Animal X lupta muzical contra incalzirii globale
Say whaat? În primul rând că sună stupid că luptă muzical împotriva încălzirii globale. Parcă îmi şi imaginez un grup de idioţi dansând în jurul focului îmbrăcaţi în piele de Hienă. Ceea ce mă aduce la adevărata problemă. De când au ăştia de la Animal X nume precum Şerban? Sau nume cu copyright, ca Moby. Unde sunt vremurile când erau numai trei Animale X, şi pe ălea le chema Vierme, Şopârlă şi Hienă? Unde sunt vremurile când trupele stupide nu se implicau în campanii anti-încălzire globală, mulţumindu-se doar să scoată din când în când nişte videoclipuri tâmpiţele?
Aşa a început. Cu 3 indivizi ale căror strofe numărau câte 2 versuri şi ale căror refrene, ceva mai lungi ce-i drept, întregeau numărul de 13 versuri originale ale unei piese. Singurul lucru mişto la ei era că îi chemau Vierme, Şopârlă şi Hienă şi aveau părul roşu şi verde. Atât. Ăsta le era brandul. Niciodată nu erau în altă ordine decât asta. Nu pentru că Vierme era mai important decât Şopârlă, sau că Hienă era mai mic de înălţime decât ceilalţi doi, ci pur şi simplu. Then, something went terribly wrong:
Au scos un videoclip mai interesant decât celelalte. Şi o piesă care sincer îmi place şi acum, în limitele genului ei. L-au luat şi pe şmecherul ăla de Pacha Man, şi vreo doi trepăduşi la chitară. Dar erau tot Vierme, Şopârlă şi Hienă. Niciodată nu au fost altceva.
Iar acum, vine un site de ştiri şi îmi zice mie că pe băieţii ăştia îi cheamă Moby şi Şerban? Nici măcar nu s-au obosit să precizeze care dintre cei trei Vierme, Şopârlă şi Hienă e Moby şi care e Şerban. Sunt oricum combinaţii de trei luate câte două... Concluzia rămâne aceeaşi: jurnalismul contemporan strică toată imaginea muzicii autohtone din anii '90. Şi mă supăr! Îmi iau jucăriile şi plec, da?
Mai lipseşte să îmi zică că pe Nick de la N&D îl cheamă Nicolae, că unul dintre cei trei tipi de la Valahia e dentist şi celălalt a mers la Eurovision, şi că fetele de la Bambi arată ca două piţipoance de pe centură. Ups...
2 songs
Every once in a while, mă simt darnică şi am chef să împart cu voi idei de piese faine, numa' bune de ascultat la o pereche de căşti de calitate. Deşi nu sunt ele nici foarte noi, nici foarte axate pe o nişă, zău că realaxează a naibii.
Schiller - Ruhe
Şi, bineînţeles, una dintre vechile mele preferate...
Faithless - Miss U less, see U more
Schiller - Ruhe
Şi, bineînţeles, una dintre vechile mele preferate...
Faithless - Miss U less, see U more
Still updating
Zilele astea mi-am adus aminte de Martin Eden. De ce? Pentru că el era revoltat de faptul că toţi vor să îl scoată în oraş şi să îi dea de mâncare doar pentru că era la modă să-l hrăneşti pe Martin Eden. Cartea prezintă cum, cu săptămâni în urmă, deşi Martin Eden era sărac lipit pământului şi nu avea bani de mâncare, nimeni nu îl hrănea. Desigur, nu e şi cazul meu, care mănânc destul de consistent şi dacă mi se oferă ocazia, şi dacă nu, dar revenind în Cluj după atâta vreme, realizez că am datorii faţă de o grămadă serioasă de persoane care nu m-au văzut de ceva vreme...
Şi dintr-o dată, ies în oraş în disperare. Nu este zi să nu îmi sune telefonul de cel puţin două ori, sau să nu mă simt eu datoare să sun oamenii şi să îi chem la o socializare. Deja ziua de mâine şi de poimâine îmi sunt pline. Pline, nu aşa cum mă aşteptam, cu derivate şi programare, ci, dimpotrivă, cu ocazii de interacţiune umană. Se vede că mai este puţin şi începe şcoala, având în vedere că lumea e în oraş şi are chef de consumat ultimele zile în party-ing.
A venit acasă şi soră-mea, drept pentru care scara blocului a asistat la o reîntâlnire de zile mari [V-am mai spus cât îmi iubesc sora, nu?] care, după cum a remarcat şi mama, va fi şi mai şi atunci când voi fi venind peste ani şi ani de prin Străinezia. În altă ordine de idei, azi mi-am făcut deja a treia operaţie la picior, însă trebuie să recunosc că asistenta de data asta avea mâna fină şi totul a decurs ok până acasă, când a trecut efectul xilinei.
Ştiri amuzante sau oameni proşti la adresa cărora să comentez în binecunoscutul meu stil nu am prea găsit astăzi, dar dacă aveţi sugestii, lăsaţi un comment şi vedem ce articol de tabloide pot ciopârţi...
Şi dintr-o dată, ies în oraş în disperare. Nu este zi să nu îmi sune telefonul de cel puţin două ori, sau să nu mă simt eu datoare să sun oamenii şi să îi chem la o socializare. Deja ziua de mâine şi de poimâine îmi sunt pline. Pline, nu aşa cum mă aşteptam, cu derivate şi programare, ci, dimpotrivă, cu ocazii de interacţiune umană. Se vede că mai este puţin şi începe şcoala, având în vedere că lumea e în oraş şi are chef de consumat ultimele zile în party-ing.
A venit acasă şi soră-mea, drept pentru care scara blocului a asistat la o reîntâlnire de zile mari [V-am mai spus cât îmi iubesc sora, nu?] care, după cum a remarcat şi mama, va fi şi mai şi atunci când voi fi venind peste ani şi ani de prin Străinezia. În altă ordine de idei, azi mi-am făcut deja a treia operaţie la picior, însă trebuie să recunosc că asistenta de data asta avea mâna fină şi totul a decurs ok până acasă, când a trecut efectul xilinei.
Ştiri amuzante sau oameni proşti la adresa cărora să comentez în binecunoscutul meu stil nu am prea găsit astăzi, dar dacă aveţi sugestii, lăsaţi un comment şi vedem ce articol de tabloide pot ciopârţi...
Legs aka I have superpowers
Nu, nu e vorba despre piesa celor de la ZZ-Top, dar i-am primis Ioanei [Stupariu] un post despre cum mie mi se văd picioarele în 90% din pozele în care apar. Majoritatea celor care îmi citiţi blogul probabil ştiţi că port fustă des, mai ales toamna şi chiar şi iarna când nu e foarte frig. Motivul e simplu, binecunoscutul "vreau. şi pot.", cu un adaos de orgoliu din partea subsemnatei, care am avut întotdeauna impresia că arăt smashing în fuste.
În fine, voi încerca să nu transform această postare într-una *prea* narcisistă, aşa că revin la subiect. Apariţia picioarelor mele în toate pozele se poate investiga, cred, la fel cum investighează apariţia feţelor de oameni pe sandwichuri, a monstrului din Loch Ness pe fundalul pozelor de vacanţă şi a fantomelor în lanurile cu porumb. De exemplu, la concursul cercurilor de lectură toate pozele au fost făcute mega-stângaci, toate erau tremurate sau blurry, dar unde apăream eu, partea cu picioarele mele era perfect clară.
Unde este eveniment formal, iaca picioarele mele. Unde este majorat, uite-le. Facebook? Acolo-s. La şcoală? Salopeta. La redacţie? Urme pe pereţi şi eu relaxată cu picioarele peste birou. [Aici mă împinge orgoliul să zic că am şi secretară, dar deja mi-am bătut prea tare joc de funcţia lui Avram şi mi-i prea drag de el ca să mi-l imaginez din nou turnândcafea Cola pentru şefi].
Să nu vă miraţi deci, dacă serialul Elodia va fi detronat de o nouă producţie marca Dan Diaconescu Direct. Va avea aproape la fel de mult succes ca poveştile cu fantome şi apariţiile stranii, atât că există unii care nu au văzut fantome... pe când toţi care mă cunoaşteţi live mi-aţi văzut picioarele măcar odată.
Straniu? Bizar? TLP va fi sceptic, dar voi, restul, mă credeţi, nu?
În fine, voi încerca să nu transform această postare într-una *prea* narcisistă, aşa că revin la subiect. Apariţia picioarelor mele în toate pozele se poate investiga, cred, la fel cum investighează apariţia feţelor de oameni pe sandwichuri, a monstrului din Loch Ness pe fundalul pozelor de vacanţă şi a fantomelor în lanurile cu porumb. De exemplu, la concursul cercurilor de lectură toate pozele au fost făcute mega-stângaci, toate erau tremurate sau blurry, dar unde apăream eu, partea cu picioarele mele era perfect clară.
Unde este eveniment formal, iaca picioarele mele. Unde este majorat, uite-le. Facebook? Acolo-s. La şcoală? Salopeta. La redacţie? Urme pe pereţi şi eu relaxată cu picioarele peste birou. [Aici mă împinge orgoliul să zic că am şi secretară, dar deja mi-am bătut prea tare joc de funcţia lui Avram şi mi-i prea drag de el ca să mi-l imaginez din nou turnând
Să nu vă miraţi deci, dacă serialul Elodia va fi detronat de o nouă producţie marca Dan Diaconescu Direct. Va avea aproape la fel de mult succes ca poveştile cu fantome şi apariţiile stranii, atât că există unii care nu au văzut fantome... pe când toţi care mă cunoaşteţi live mi-aţi văzut picioarele măcar odată.
Straniu? Bizar? TLP va fi sceptic, dar voi, restul, mă credeţi, nu?
De prin tinereţele mele
Acest post nu se presupune a fi funny. Dacă ai ajuns la mine pe blog căutând ceva funny şi acesta e primul articol din pagina principală, dă scroll mai jos şi găseşti o poveste cu ţâţe şi piţipoance.
Ultima perioadă m-a prins într-o pasă cu totul şi cu totul meditativă, dar în acelaşi timp sunt cât se poate de level-headed şi am impresia, mai mult ca niciodată, că viitorul meu e cât se poate de sigur. Azi de dimineaţă m-a trezit un ţânţar rebel pe la ora 6 jumătate şi în loc să pun capul înapoi pe pernă ca să reintru în lumea viselor pufoase şi roz, mi-am început aplicaţia pentru studiul în UK şi mi-am rescris CVul. Mâine vreau să mă reapuc de derivate şi să pun bazele unui proiect destul de ciudat pentru care va trebui să revin la faţeta mea auto-didactă.
IPWul şi o discuţie destul de lungă cu Ale Dascăl m-au făcut să îmi amintesc, printre altele, de ce mi-a plăcut informatica [cea adevărată, cea interesantă şi cea prin care pot crea lucruri]... Mi-am amintit de cine eram mai demult, de cine a luat premiul I într-a opta cu media 10, de cine a lucrat la radio, de cine a muncit în tot acest timp. Şi cum stăteam eu şi meditam, îmi trece prin cap gândul că, deşi nu aş vrea să o recunosc, am evoluat în timp. Am alungat rapid imaginea unei Căline mature din mintea mea...
... doar ca aceasta să revină prin comparaţie cu alte imagini. Curios că ieri mă uitam prin pozele mele vechi şi nu m-a frapat absolut nicio diferenţă. Eram aşa cum sunt şi acum nemachiată, poate cu tenul ceva diferit şi mai subţire în ceea ce priveşte allura. În fine, ceea ce mi-a amintit de fapt de adolescenţă a fost un stimul auditiv. Instalând un program de karaoke şi pachetele cu cântece adiacente, îmi dau urechile peste o piesă de la Evanescence, mai exact Going Under.
Piesa este nu numai veche, dar ştiu că pe vremuri mă identificam cu versurile Evanescence, reuşeau cumva să exprime tot acel teenage angst, care mă urmărea ca o energie potenţială. Îmi aduc aminte de primul fum de ţigară pe care îl încercasem pentru că diriga tocmai ne ţinuse o prelegere de o oră şi jumătate despre de ce nu ar fi bine să fumăm. Îmi aduc aminte telefoanele tip cărămidă pe care eram fericită să primesc smsuri all caps de la băieţi. Îmi aduc aminte cum clipul de la Everybody's Fool mă convingea că într-adevăr lumea e o minciună, de cravatele lui Avril Lavigne, de Linkin Park. Îmi aduc aminte de bunica mea, bolnavă la pat, cu bunicul meu ţinând-o de mână şi dormind amândoi. Îmi aduc aminte de cum s-au dus amândoi. Nu aveam prea mulţi prieteni, în sensul că nu gândeam pe aceaşi lungime de undă aproape cu nimeni. Desigur, în acelaşi timp eram CONVINSĂ că the troubled teenager este doar un mit şi că eu sunt perfect echilibrată.
Liceul, pentru mine, a fost a time of awakening. Primul grup de prieteni propriu-zis, calmarea instinctelor de a trăi orice melodie la maxim [e drept că între timp mai apăruseră posibilităţi mai constructive de a face rost de muzică] şi, după cum povesteam astăzi cu cineva, secretul clipelor frumoase. Care apar în viaţa noastră, dar pe care NOI şi nimeni altcineva trebuie să le prindă cu pumnii, să le strângă toată seva, toată plinătatea sentimentului.
Nu am fost nefericită ca adolescent, departe de mine gândul la aşa ceva. Şi nici nu m-am considerat niciodată dintr-o dată matură, sau dintr-o dată adult, nici măcar în ziua în care am făcut 18 ani. În schimb, pe când eram de aproximativ 13 ani, s-a întâmplat să apară un film în care o fetiţă ca mine, de 13 ani, şi-a dorit vârsta de 30. În fine, era un chick flick cu poveste moralizatoare, dar am ţinut minte ideea şi mi-am promis că la 30 de ani o să îmi amintesc de cum eram eu la 13 ani, aşa cum şi-a amintit şi personajul principal din film.
Nu am 30, am 18. Dar nu pot, din când în când, să nu mă gândesc la ceea ce am lăsat în urmă şi spre ceea mă îndrept azi. Şi mâine.
Ultima perioadă m-a prins într-o pasă cu totul şi cu totul meditativă, dar în acelaşi timp sunt cât se poate de level-headed şi am impresia, mai mult ca niciodată, că viitorul meu e cât se poate de sigur. Azi de dimineaţă m-a trezit un ţânţar rebel pe la ora 6 jumătate şi în loc să pun capul înapoi pe pernă ca să reintru în lumea viselor pufoase şi roz, mi-am început aplicaţia pentru studiul în UK şi mi-am rescris CVul. Mâine vreau să mă reapuc de derivate şi să pun bazele unui proiect destul de ciudat pentru care va trebui să revin la faţeta mea auto-didactă.
IPWul şi o discuţie destul de lungă cu Ale Dascăl m-au făcut să îmi amintesc, printre altele, de ce mi-a plăcut informatica [cea adevărată, cea interesantă şi cea prin care pot crea lucruri]... Mi-am amintit de cine eram mai demult, de cine a luat premiul I într-a opta cu media 10, de cine a lucrat la radio, de cine a muncit în tot acest timp. Şi cum stăteam eu şi meditam, îmi trece prin cap gândul că, deşi nu aş vrea să o recunosc, am evoluat în timp. Am alungat rapid imaginea unei Căline mature din mintea mea...
... doar ca aceasta să revină prin comparaţie cu alte imagini. Curios că ieri mă uitam prin pozele mele vechi şi nu m-a frapat absolut nicio diferenţă. Eram aşa cum sunt şi acum nemachiată, poate cu tenul ceva diferit şi mai subţire în ceea ce priveşte allura. În fine, ceea ce mi-a amintit de fapt de adolescenţă a fost un stimul auditiv. Instalând un program de karaoke şi pachetele cu cântece adiacente, îmi dau urechile peste o piesă de la Evanescence, mai exact Going Under.
Piesa este nu numai veche, dar ştiu că pe vremuri mă identificam cu versurile Evanescence, reuşeau cumva să exprime tot acel teenage angst, care mă urmărea ca o energie potenţială. Îmi aduc aminte de primul fum de ţigară pe care îl încercasem pentru că diriga tocmai ne ţinuse o prelegere de o oră şi jumătate despre de ce nu ar fi bine să fumăm. Îmi aduc aminte telefoanele tip cărămidă pe care eram fericită să primesc smsuri all caps de la băieţi. Îmi aduc aminte cum clipul de la Everybody's Fool mă convingea că într-adevăr lumea e o minciună, de cravatele lui Avril Lavigne, de Linkin Park. Îmi aduc aminte de bunica mea, bolnavă la pat, cu bunicul meu ţinând-o de mână şi dormind amândoi. Îmi aduc aminte de cum s-au dus amândoi. Nu aveam prea mulţi prieteni, în sensul că nu gândeam pe aceaşi lungime de undă aproape cu nimeni. Desigur, în acelaşi timp eram CONVINSĂ că the troubled teenager este doar un mit şi că eu sunt perfect echilibrată.
Liceul, pentru mine, a fost a time of awakening. Primul grup de prieteni propriu-zis, calmarea instinctelor de a trăi orice melodie la maxim [e drept că între timp mai apăruseră posibilităţi mai constructive de a face rost de muzică] şi, după cum povesteam astăzi cu cineva, secretul clipelor frumoase. Care apar în viaţa noastră, dar pe care NOI şi nimeni altcineva trebuie să le prindă cu pumnii, să le strângă toată seva, toată plinătatea sentimentului.
Nu am fost nefericită ca adolescent, departe de mine gândul la aşa ceva. Şi nici nu m-am considerat niciodată dintr-o dată matură, sau dintr-o dată adult, nici măcar în ziua în care am făcut 18 ani. În schimb, pe când eram de aproximativ 13 ani, s-a întâmplat să apară un film în care o fetiţă ca mine, de 13 ani, şi-a dorit vârsta de 30. În fine, era un chick flick cu poveste moralizatoare, dar am ţinut minte ideea şi mi-am promis că la 30 de ani o să îmi amintesc de cum eram eu la 13 ani, aşa cum şi-a amintit şi personajul principal din film.
Nu am 30, am 18. Dar nu pot, din când în când, să nu mă gândesc la ceea ce am lăsat în urmă şi spre ceea mă îndrept azi. Şi mâine.
Fitze şi fâţe
Povesteam aseară cu Dany Gherasim, care mi-a dat un soi de feedback pentru blog. Simţind aşadar că l-am dezamăgit pe el şi alţi câţiva cititori pasionaţi mai degrabă de criticile mele acide la adresa diverşilor cretini decât de postările ceva mai serioase, i-am promis dragului meu coleg că voi intra pe femina.ROL.ro şi mă voi lega poate de ceva gagici frustrate, aşa cum am mai făcut şi înainte, când le-am desfiinţat tehnicile stupide de agăţat şi ideile geniale de cină în doi de Valentine's.
Am menţionat câteva cuvinte şi despre un film pe care l-am văzut pe HBO de curând şi care, deşi nu părea realizat cu buget redus sau cu scenarişti idioţi, avea scena aceea clasică de sex la lumina a zeci de lumânări. Şi ce-i cu asta, mă întrebaţi? Ei bine, filmul se petrecea pe undeva prin vremurile lui Pazvante Chioru' [rectificare: pe când Pazvante Chioru' nici măcar nu era încă chior], când lumânările erau singura sursă de lumină, erau scumpe a naibii şi nu se aprindeau decât în cazuri de extremă urgenţă sau dacă aveai o slujbă incredibil de grea pentru care trebui să stai noaptea şi să scrii adrese poştale or something, ca pruncul din Cuore, inimă de copil. Dar, totuşi, ei aveau timp să aprindă lumânările alea şi să le consume fără jenă, deşi se hrăneau amândoi din bugetul unui pictor sărac, iar ea fusese prostituată.
Totuşi, mi s-a părut că nici articolele din femina.ROL.ro, nici idioţenia cu lumânările nu merită singure un post. Da, e surprinzător dar pe femina nu am găsit prea mare lucru de comentat, iar treaba cu lumânările e mult prea random. În schimb, Gherasim dragule, fii pe fază! Am găsit bârfe.
Ce fel de bârfe? Ce fel de fiţe? Ce fel de fâţe? Cică "Mama Natură" şi-a pierdut sânii. Nu fiţi deştepţi acuma să-ziceţi să şi-i caute la baza genunchiului, că nu i-a pierdut efectiv, nu i-a rătăcit, doar că i s-au micşorat din cauza unei cure de slăbire. Regretul ei cel mai mare nu este însă că trebuie să le facă un lifting ca să rămână pe prima pagină a tabloidelor, ci faptul că trebuie să arunce sutiene la gunoi, PIERZÂND ASTFEL O MARE SUMĂ.
Şi ziceţi voi că nu e preţioasă de tot exprimarea asta? Câtă subtilitate în vorbele ei, să ne zică ce valoroase sunt sutienele ei, că parcă îmi şi imaginez cum aruncă la gunoi, în lacrimi, un articol cupa E încrustat cu diamante şi cristale Swarovski, semnat de Michael Jackson şi cu autograful Madonnei, într-o scenă asemănătoare celeia din Titanic, cu Rose bătrână renunţând odată pentru totdeauna la colierul cu Inima Oceanului.
O văd pe Mama Natură strângând la piept ultimul sutien kitsch cu paiete, strigând din toţi rărunchii "Doamne, nu îmi lua totul! Lasă-mi măcar această zdreanţă!". Iar acum, prevăzându-şi soarta tragică, priveşte cu ochi umezi în ochii reporterilor şi regretă că va trebui să arunce sutienele ei valoroase, pierzând mulţi bani. Of, of!
Melodramă ieftină.
Am menţionat câteva cuvinte şi despre un film pe care l-am văzut pe HBO de curând şi care, deşi nu părea realizat cu buget redus sau cu scenarişti idioţi, avea scena aceea clasică de sex la lumina a zeci de lumânări. Şi ce-i cu asta, mă întrebaţi? Ei bine, filmul se petrecea pe undeva prin vremurile lui Pazvante Chioru' [rectificare: pe când Pazvante Chioru' nici măcar nu era încă chior], când lumânările erau singura sursă de lumină, erau scumpe a naibii şi nu se aprindeau decât în cazuri de extremă urgenţă sau dacă aveai o slujbă incredibil de grea pentru care trebui să stai noaptea şi să scrii adrese poştale or something, ca pruncul din Cuore, inimă de copil. Dar, totuşi, ei aveau timp să aprindă lumânările alea şi să le consume fără jenă, deşi se hrăneau amândoi din bugetul unui pictor sărac, iar ea fusese prostituată.
Totuşi, mi s-a părut că nici articolele din femina.ROL.ro, nici idioţenia cu lumânările nu merită singure un post. Da, e surprinzător dar pe femina nu am găsit prea mare lucru de comentat, iar treaba cu lumânările e mult prea random. În schimb, Gherasim dragule, fii pe fază! Am găsit bârfe.
Ce fel de bârfe? Ce fel de fiţe? Ce fel de fâţe? Cică "Mama Natură" şi-a pierdut sânii. Nu fiţi deştepţi acuma să-ziceţi să şi-i caute la baza genunchiului, că nu i-a pierdut efectiv, nu i-a rătăcit, doar că i s-au micşorat din cauza unei cure de slăbire. Regretul ei cel mai mare nu este însă că trebuie să le facă un lifting ca să rămână pe prima pagină a tabloidelor, ci faptul că trebuie să arunce sutiene la gunoi, PIERZÂND ASTFEL O MARE SUMĂ.
Şi ziceţi voi că nu e preţioasă de tot exprimarea asta? Câtă subtilitate în vorbele ei, să ne zică ce valoroase sunt sutienele ei, că parcă îmi şi imaginez cum aruncă la gunoi, în lacrimi, un articol cupa E încrustat cu diamante şi cristale Swarovski, semnat de Michael Jackson şi cu autograful Madonnei, într-o scenă asemănătoare celeia din Titanic, cu Rose bătrână renunţând odată pentru totdeauna la colierul cu Inima Oceanului.
O văd pe Mama Natură strângând la piept ultimul sutien kitsch cu paiete, strigând din toţi rărunchii "Doamne, nu îmi lua totul! Lasă-mi măcar această zdreanţă!". Iar acum, prevăzându-şi soarta tragică, priveşte cu ochi umezi în ochii reporterilor şi regretă că va trebui să arunce sutienele ei valoroase, pierzând mulţi bani. Of, of!
Melodramă ieftină.
Social networking
Uite, na, mi-am făcut profil pe Facebook. Am pus ceva poze, ceva albume si am dat add la cativa oameni. Sper să nu fie noul hi5, să nu aibă latura aia de piţipongeală şi de araboturci care încearcă să te agaţe la 16 ani.
Linkul îl găsiţi sus în meniul de drop-down, secţiunea Cine sunt -> Cine sunt pe net -> Profil pe Facebook, sau, dacă vă e lene, cu un click aici.
Twitter am zis că nu îmi fac, dar niciodată nu poţi spune niciodată. Keep in touch.
Linkul îl găsiţi sus în meniul de drop-down, secţiunea Cine sunt -> Cine sunt pe net -> Profil pe Facebook, sau, dacă vă e lene, cu un click aici.
Twitter am zis că nu îmi fac, dar niciodată nu poţi spune niciodată. Keep in touch.
Me against the system
În bunul meu obicei de a citi ştirile când ajung acasă, aflu că noul proiect de reformă a învăţământului va fi aplicat în cel mai bun caz abia din anul şcolar 2011-2012. And as I rejoiced mi-am adus aminte de faptul că nimic nu e sigur, dar totuşi, cel puţin în ceea ce priveşte examenele şi toate cele, am avut în viaţă un noroc chior de zile mari.
Am fost penultima generaţie care a dat test naţional [capacitate] şi nu teze unice. În continuare îmi menţin părerea că tezele unice elimină stresul unui examen unic, de importanţă majoră, stres prin care trebuie să treci într-a opta cu bine, tocmai ca să poţi să dai randament mare la bac, obişnuit fiind cu sistemul. În fine, discutam despre teste. Cambridgeul pe care tocmai ce l-am luat [Proficiency cu A, in ya' face!] şi care e valabil pe viaţă se zvoneşte că de la anul va fi valabil doar 2 sau 3 ani, după modelul TOEFL. Bacul sper să fie în acelaşi format ca până acum şi la anul, că apoi cine ştie ce modificări stupiduţe i se aduc...
Dar nu numai testele mi-au zâmbit frumos pe parcursul şederii mele pe băncile şcolii, ci şi corpul didactic. Doamna mea învăţătoare era pur şi simplu genială în ceea ce făcea şi a ştiut să ne modeleze în aşa fel încât într-a cincea cei mai cei profesori se băteau pe capete cine să ne ia clasa. La liceu, of course, din nou încadrare bună, fiind clasa aia de mate-info cu cea mai mare medie de intrare din Cluj and all that.
Soră-mea în schimb, alt noroc. Sau, mai bine zis, ghinion. Prima ei învăţătoare a intrat în concediu maternal destul de repede, apoi a scăpat şi de vreo două suplinitoare dintre care uneia i-a murit soţul şi celeilalte iarăşi i s-a întâmplat ceva cu totul aiurea, atât doar că nu mai îmi amintesc eu exact ce. În orice caz, era ceva cu un spital or something. Pe parcursul a 4 ani a schimbat 4 sau 5 învăţătoare, fapt care i-a făcut pe profesori să privească cu neîncredere clasa lor. Acum intră într-a şasea, iar în 2011 va fi probabil prima generaţie de cobai în realizarea unor teste nici prea prea, nici foarte foarte, adică nici teze unice, nici teste naţionale.
Eh, noi să fim sănătoşi, sistemul de învăţământ să meargă, tinerele generaţii să fie luminate şi mult spor la învăţat să am eu anul ăsta, că deja simt degetele reci şi subţiri ale bacalaureatului apropiindu-se de spatele meu. Până atunci, însă, vacanţă!
Am fost penultima generaţie care a dat test naţional [capacitate] şi nu teze unice. În continuare îmi menţin părerea că tezele unice elimină stresul unui examen unic, de importanţă majoră, stres prin care trebuie să treci într-a opta cu bine, tocmai ca să poţi să dai randament mare la bac, obişnuit fiind cu sistemul. În fine, discutam despre teste. Cambridgeul pe care tocmai ce l-am luat [Proficiency cu A, in ya' face!] şi care e valabil pe viaţă se zvoneşte că de la anul va fi valabil doar 2 sau 3 ani, după modelul TOEFL. Bacul sper să fie în acelaşi format ca până acum şi la anul, că apoi cine ştie ce modificări stupiduţe i se aduc...
Dar nu numai testele mi-au zâmbit frumos pe parcursul şederii mele pe băncile şcolii, ci şi corpul didactic. Doamna mea învăţătoare era pur şi simplu genială în ceea ce făcea şi a ştiut să ne modeleze în aşa fel încât într-a cincea cei mai cei profesori se băteau pe capete cine să ne ia clasa. La liceu, of course, din nou încadrare bună, fiind clasa aia de mate-info cu cea mai mare medie de intrare din Cluj and all that.
Soră-mea în schimb, alt noroc. Sau, mai bine zis, ghinion. Prima ei învăţătoare a intrat în concediu maternal destul de repede, apoi a scăpat şi de vreo două suplinitoare dintre care uneia i-a murit soţul şi celeilalte iarăşi i s-a întâmplat ceva cu totul aiurea, atât doar că nu mai îmi amintesc eu exact ce. În orice caz, era ceva cu un spital or something. Pe parcursul a 4 ani a schimbat 4 sau 5 învăţătoare, fapt care i-a făcut pe profesori să privească cu neîncredere clasa lor. Acum intră într-a şasea, iar în 2011 va fi probabil prima generaţie de cobai în realizarea unor teste nici prea prea, nici foarte foarte, adică nici teze unice, nici teste naţionale.
Eh, noi să fim sănătoşi, sistemul de învăţământ să meargă, tinerele generaţii să fie luminate şi mult spor la învăţat să am eu anul ăsta, că deja simt degetele reci şi subţiri ale bacalaureatului apropiindu-se de spatele meu. Până atunci, însă, vacanţă!
Update status
Şi-am ajuns acasă... Recunosc, nu am scris prea mult de la faţa locului [IPW, I mean] şi am multe de recuperat având în vedere că de obicei am o frecvenţă mai mare de posturi decât unul pe săptămână. În primul rând aş dori să închei subiectul şcolii de vară IPW de anul acesta, spunând că am întâlnit în aceste două săptămâni un grup de oameni minunaţi, cu un viitor câte se poate de mare în faţa lor. Până de curând mai că aş fi crezut că nu există prea mulţi oameni care să se dedice cu adevărat scopurilor lor, că nu există prea mulţi oameni care să fie în acelaşi timp inteligenţi, simpatici, sociabili şi cu caractere atât de puternice.
Uite Alex Radovici, căruia deşi în timpul taberei nu i-am dat prea multe semnale că îi apreciez munca, este un om deosebit pentru ceea ce a făcut în organizare. De asemenea, Ionuţ şi Alex Stöckel cu tot cu LAN Party-ul lor, cu ţigările, trabucurile şi supărările lor, Alexandra... Paul Bara, care până şi costumat în Chuck Norris este acelaşi om de treabă pe care l-am cunoscut în Irish Pub şi pe care îl consider unul dintre cei mai buni prieteni ai mei.
La capitolul profesori, îl iau ca exemplu pe Victor Popescu, nu numai pentru că am petrecut nişte momente foarte frumoase alături de el (momente ce ţin de o relaţie de altă natură decât cea de profesor-elev), dar şi pentru că îi respect enorm munca pe care o depune, faptul că are firmă de la 19 ani şi dedicaţia lui în a ne învăţa programare web. Am asistat şi la cursul lui Victor Ungureanu, despre Linux, şi pot spune că şi în cazul lui am observat aceeaşi dedicaţie în a-şi face treaba bine, în a asigura succesul acestei tabere nu doar pe plan recreaţional, dar şi academic.
Oameni ca Bughy, care la anul va lua notiţe de la cursurile lui tata, ca cei doi Mihai, ca Ioana (cea blondă şi mereu drăguţă) şi Cristi Stancalău/Satancalău şi imitaţia lui perfectă a lui Hubert din Family Guy, Sânziana şi pozele ei superbe, coechipierii mei din The Blues, Maria Cenan şi medalioanele ei hand-made, participanţi, organizatori şi profesori, mă bucur că v-am cunoscut şi că am petrecut alături de voi aceste două săptămâni minunate. Sper să ne revedem în curând şi să nu pierdem legătura.
Uite Alex Radovici, căruia deşi în timpul taberei nu i-am dat prea multe semnale că îi apreciez munca, este un om deosebit pentru ceea ce a făcut în organizare. De asemenea, Ionuţ şi Alex Stöckel cu tot cu LAN Party-ul lor, cu ţigările, trabucurile şi supărările lor, Alexandra... Paul Bara, care până şi costumat în Chuck Norris este acelaşi om de treabă pe care l-am cunoscut în Irish Pub şi pe care îl consider unul dintre cei mai buni prieteni ai mei.
La capitolul profesori, îl iau ca exemplu pe Victor Popescu, nu numai pentru că am petrecut nişte momente foarte frumoase alături de el (momente ce ţin de o relaţie de altă natură decât cea de profesor-elev), dar şi pentru că îi respect enorm munca pe care o depune, faptul că are firmă de la 19 ani şi dedicaţia lui în a ne învăţa programare web. Am asistat şi la cursul lui Victor Ungureanu, despre Linux, şi pot spune că şi în cazul lui am observat aceeaşi dedicaţie în a-şi face treaba bine, în a asigura succesul acestei tabere nu doar pe plan recreaţional, dar şi academic.
Oameni ca Bughy, care la anul va lua notiţe de la cursurile lui tata, ca cei doi Mihai, ca Ioana (cea blondă şi mereu drăguţă) şi Cristi Stancalău/Satancalău şi imitaţia lui perfectă a lui Hubert din Family Guy, Sânziana şi pozele ei superbe, coechipierii mei din The Blues, Maria Cenan şi medalioanele ei hand-made, participanţi, organizatori şi profesori, mă bucur că v-am cunoscut şi că am petrecut alături de voi aceste două săptămâni minunate. Sper să ne revedem în curând şi să nu pierdem legătura.
Still alive @ IPW
Eh, scriu si eu ca sa ma aflu in treaba, ca subiecte de interes general nu prea am, in afara de cum imi merge mie prin Targu Mures. In primul rand, ideea cu aceasta tabara este ca rockuieste mult mai tare decat cea de reviste scolare in care am mai fost vara asta, iar organizarea, facuta de oameni tineri si nu de fosile ministeriale in need of fonduri de justificat, este by far superior. Asadar, in ultima vreme se pare ca I'm kinda hooked on karaoke, facem excursii si totfelul de activitati... Ba am mai bagat la betoniera si cate ceva mysql si php. E drept, doar putin, dar totul are un inceput. Programatoare m-a facut mama... Si tata.
Astazi a fost ziua de excursie la Salina Turda si la Cheile Turzii. Si trebuie sa recunosc caam ramas impresionata [toata lumea tine minte cat de greu sunt eu de impresionat, nu?] de faptul ca Salina este in renovare in scopuri turistice. Construiesc o roata panoramica, teren de sport si amfiteatru, si cica vor sa se axeze pe dezvoltarea laturii turistice a salinei, chestie care zau ca imi place. Uite oameni cu initiativa, si carora sper sa le iasa planurile. Eu nu am nimic cu cine investeste si face bani, ci cu cretinii care fac bani din lene.
Ultima data cand am fost la Salina Turda cred ca ma ducea mama in brate. Acum sunt placut impresionata de ceea ce vor ei sa faca acolo. In rest, maine avem de mers prin Targu Mures la al doilea scavanger hunt din aceasta editie a IPW, asa ca ma opresc din scris cam pe aici. Keep in touch, si cand mai am timp si/sau inspiratie mai scriu.
Feminism
Stiu, nu ne-am mai scris si citit de ceva vreme, aceasta fiind datorata faptului ca am plecat la IPW, la un gen de scoala de vara de IT&stuff. Dupa cum ati observat, acest post nu va avea nici diacritice, din motive tehnice care tin de laptopul pe care l-am imprumutat, insa am dat de niste treburi destul de... suculente sa le zicem, pe net, chestii comentabile si care ma fac, deja dintr-un reflez, sa intind mana dupa tastatura si sa deschid blogger.com
Asadar, ceva bloggerita da sfaturi despre femei si cum ar trebui sa fie ele. Problema este ca viziunea superba pe care tanti aceasta o are este una parca picata din anii 1800 toamna. Dar, decat sa va explic, mai bine dau citatul:
Fontul folosit a ramas intact in citat. Si da, este fontul pe care toti il foloseam in clasa a 6-a la referate, Comic Sans MS. Voi realizati ca unii oameni chiar au parerea asta despre viata? Nu stiu cine zicea ca providerul de servicii de Internet ar trebui sa dea un test de inteligenta sau cel putin un test psihologic clientilor, inainte de a le da acces la www. Femeia cu cariera este demna asadar de mila? Care a tradat ce e nobil si frumos in sufletul femeii?
Daca e sa ne luam dupa citatul de mai sus, munca si dorinta de a munci sunt o contradictie cu frumosul, cu nobilul. Munca este redusa, de la stadiul de "bratara de aur" la cel de rusine, la cel de mizerie cu care doar barbatii ar trebui sa se indeletniceasca. Nu, nu e ok sa fii femeie-pilot sau femeie de stiinta, nu e ok sa fii casierita sau muncitoare, nu e ok sa muncesti ca sa asiguri un viitor si o stare materiala buna familiei. Cel mai bine este pur si simplu sa stai acasa, sa freci si sa cureti jeg si, docila, sa ii faci un masaj sotului cand vine acasa. Teoretic sotul cica aduce destul, si oricine se poate descurca cu mai putin, dar eu as spera ca pruncilor mei sa le dau o ciocolata, sa le cumpar un dulce sau o jucarie. Daca sotul, the big provider, e un betiv infect? Daca in loc de ciocolata la copii el cumpara jinars si Monopol? Atunci nu mai bine imi misc curul de pe canapea si sacrific natura mea feminina, atat de nobila si frumoasa dupa cum este descrisa mai sus, si pun mana sa fac niste banuti?
Ceea ce oamenii nu inteleg este ca a munci si a-ti dedica parte din timp muncii tale si carierei pe care o urmaresti nu este nici pe departe rusinos. De la oameni de servici la dealeri de Mertane, de la femei la barbati si de la vladica la opinca, munca ESTE bratara de aur. Nu este umilitoare, nu este rusinoasa. Eu, care mama are serviciu si totusi isi gaseste timp sa se ocupe si de noi, sa ne mai faca o coada impletita, sa ne mai duca prin parc, nu cred ca mi-as dori o mama care sa stea acasa, care sa puna inainte dadacitul si spalatul mai presus de demnitatea ei ca om, care sa nu urmareasca niciun scop personal si care sa asculte de astfel de bloguri precum cel citat mai sus.
Iar eu, niciodata nu m-as putea imagina in postura de femeie intretinuta. Cred ca si de ar castiga familia mea cu miliardele, tot as face un voluntariat, sau o munca care sa ma tina cat de cat in randul populatiei active. Nu e sclavie, e demnitate.
[sursa citatului]
Asadar, ceva bloggerita da sfaturi despre femei si cum ar trebui sa fie ele. Problema este ca viziunea superba pe care tanti aceasta o are este una parca picata din anii 1800 toamna. Dar, decat sa va explic, mai bine dau citatul:
Nu stiu ce sa simt mai intai cand vad o femeie moderna - uimire sau mila? Cel mai rau dintre toate este "femeia-cariera", un termen care descrie pe cea care si-a abandonat feminitatea pentru pseudo-barbatie. Una ca aceasta si-a tradat tot ce e nobil si frumos in sufletul femeii - s-a negat pe sine. Fetele lor sunt necajite, obosite inainte de vreme, fete pe care tooata frumusetea feminina s-a pierdut de mult si a trebuit sa fie inlocuita cu o "frumusete" artificiala - machiajul. [...] O, femeie, ce ai pierdut! Sotia si mama crestina, urmatoare traditiei milenare, libere de sclavia si pozitia servila a femeii din lumea pagana
Fontul folosit a ramas intact in citat. Si da, este fontul pe care toti il foloseam in clasa a 6-a la referate, Comic Sans MS. Voi realizati ca unii oameni chiar au parerea asta despre viata? Nu stiu cine zicea ca providerul de servicii de Internet ar trebui sa dea un test de inteligenta sau cel putin un test psihologic clientilor, inainte de a le da acces la www. Femeia cu cariera este demna asadar de mila? Care a tradat ce e nobil si frumos in sufletul femeii?
Daca e sa ne luam dupa citatul de mai sus, munca si dorinta de a munci sunt o contradictie cu frumosul, cu nobilul. Munca este redusa, de la stadiul de "bratara de aur" la cel de rusine, la cel de mizerie cu care doar barbatii ar trebui sa se indeletniceasca. Nu, nu e ok sa fii femeie-pilot sau femeie de stiinta, nu e ok sa fii casierita sau muncitoare, nu e ok sa muncesti ca sa asiguri un viitor si o stare materiala buna familiei. Cel mai bine este pur si simplu sa stai acasa, sa freci si sa cureti jeg si, docila, sa ii faci un masaj sotului cand vine acasa. Teoretic sotul cica aduce destul, si oricine se poate descurca cu mai putin, dar eu as spera ca pruncilor mei sa le dau o ciocolata, sa le cumpar un dulce sau o jucarie. Daca sotul, the big provider, e un betiv infect? Daca in loc de ciocolata la copii el cumpara jinars si Monopol? Atunci nu mai bine imi misc curul de pe canapea si sacrific natura mea feminina, atat de nobila si frumoasa dupa cum este descrisa mai sus, si pun mana sa fac niste banuti?
Ceea ce oamenii nu inteleg este ca a munci si a-ti dedica parte din timp muncii tale si carierei pe care o urmaresti nu este nici pe departe rusinos. De la oameni de servici la dealeri de Mertane, de la femei la barbati si de la vladica la opinca, munca ESTE bratara de aur. Nu este umilitoare, nu este rusinoasa. Eu, care mama are serviciu si totusi isi gaseste timp sa se ocupe si de noi, sa ne mai faca o coada impletita, sa ne mai duca prin parc, nu cred ca mi-as dori o mama care sa stea acasa, care sa puna inainte dadacitul si spalatul mai presus de demnitatea ei ca om, care sa nu urmareasca niciun scop personal si care sa asculte de astfel de bloguri precum cel citat mai sus.
Iar eu, niciodata nu m-as putea imagina in postura de femeie intretinuta. Cred ca si de ar castiga familia mea cu miliardele, tot as face un voluntariat, sau o munca care sa ma tina cat de cat in randul populatiei active. Nu e sclavie, e demnitate.
[sursa citatului]
Subscribe to:
Posts (Atom)