Am ajuns şi în ziua a 13-a a provocării şi, încet-încet, ne apropiem de jumătate. Astăzi, subiectul este "Un loc unde aş vrea să locuiesc, sau pe care aş vrea să îl vizitez". Ei bine, acum doi ani am fost la Londra, după ce am câştigat un concurs de eseuri. Cea mai clară imagine pe care mi-o amintesc nu este însă nici London Bridge, nici Madame Tussauds, nici schimbarea gărzii de la Buckingham, ci, dimpotrivă, ceva aparent trivial: harta metroului.
În Londra, harta metroului e foarte colorată, numele liniilor sună frumos (Jubilee, Metropolitan, Piccadilly), ţin minte că am coborât la Earl's Court, Holborn, King's Cross, iar orientarea se făcea atât de simplu, încât nici dacă vroiai să te pierzi nu reuşeai. În metrou se citea, se asculta muzică în căşti sau se discuta discret. Pe lângă reclame, unele panouri aveau poezii (strânse, de altfel, şi într-un volum numit "Poems of the Underground" pe care îl ţin în sertarul de la birou şi astăzi). Pentru mine, metroul londonez a însemnat că mă pot descurca singură în ceea ce pare un hăţiş dar e, în fond, simplu. Am ştiut atunci că am crescut, că m-am maturizat, că pot să păşesc în viaţa reală fără să mă tem de copilării, fără întrebări de genul "oare sunt în stare?", "oare voi putea realiza ceva?", "oare voi vedea ceva remarcabil în lume?". S-a potrivit foarte bine şi pe vârsta de 18 ani, pe care am conştientizat-o ca majorat mult mai bine atunci, în Londra şi la întoarcerea din Londra, decât în ianuarie, când am împlinit vârsta.
Am plâns când am plecat, de a sărit cămaşa de pe mine. Lăsam în urmă un loc atât de civilizat, atât de disciplinat şi de bine organizat, plin de oameni cu un simţ al responsabilităţii fantastic, un loc al bunului gust, fără gunoaie şi mizerie şi, în definitiv, un loc atât de diferit faţă de tot ceea ce văd aici în fiecare zi. Mi-ar plăcea mult să mă întorc acolo, să revăd, cu alţi ochi, tot ceea ce am văzut şi să adaug noi obiective. Şi, de asemenea, mi-am cumpărat multe ţoale faine şi ieftine de la Primark, care deja încep să mă lase şi ar trebui schimbate pe unele noi. Data viitoare... minim trei perechi de skinny jeans îmi iau.
În Londra, harta metroului e foarte colorată, numele liniilor sună frumos (Jubilee, Metropolitan, Piccadilly), ţin minte că am coborât la Earl's Court, Holborn, King's Cross, iar orientarea se făcea atât de simplu, încât nici dacă vroiai să te pierzi nu reuşeai. În metrou se citea, se asculta muzică în căşti sau se discuta discret. Pe lângă reclame, unele panouri aveau poezii (strânse, de altfel, şi într-un volum numit "Poems of the Underground" pe care îl ţin în sertarul de la birou şi astăzi). Pentru mine, metroul londonez a însemnat că mă pot descurca singură în ceea ce pare un hăţiş dar e, în fond, simplu. Am ştiut atunci că am crescut, că m-am maturizat, că pot să păşesc în viaţa reală fără să mă tem de copilării, fără întrebări de genul "oare sunt în stare?", "oare voi putea realiza ceva?", "oare voi vedea ceva remarcabil în lume?". S-a potrivit foarte bine şi pe vârsta de 18 ani, pe care am conştientizat-o ca majorat mult mai bine atunci, în Londra şi la întoarcerea din Londra, decât în ianuarie, când am împlinit vârsta.
Am plâns când am plecat, de a sărit cămaşa de pe mine. Lăsam în urmă un loc atât de civilizat, atât de disciplinat şi de bine organizat, plin de oameni cu un simţ al responsabilităţii fantastic, un loc al bunului gust, fără gunoaie şi mizerie şi, în definitiv, un loc atât de diferit faţă de tot ceea ce văd aici în fiecare zi. Mi-ar plăcea mult să mă întorc acolo, să revăd, cu alţi ochi, tot ceea ce am văzut şi să adaug noi obiective. Şi, de asemenea, mi-am cumpărat multe ţoale faine şi ieftine de la Primark, care deja încep să mă lase şi ar trebui schimbate pe unele noi. Data viitoare... minim trei perechi de skinny jeans îmi iau.
