Presupun că s-a înțeles și din titlu care e tema de astăzi. Ei bine, eu am avut norocul de mă naște într-o familie de oameni educați, civilizați și normali, care au ținut la a imprima acest comportament și copiilor lor. Cu alte cuvinte, nici eu și cred că nici sora mea nu suntem în eșalonul 2 al civilizației.
Ei bine, respectul față de părinți mi se pare premisa fundamentală de la care pornește respectul pentru societate, deci pentru toți ceilalți oameni, o caracteristică dezirabilă pentru a funcționa ca om normal. Nu sunt eu nici psiholoagă, nici pedagog, dar cred că un copil, dacă nu învață măcar să își respecte părinții, atunci ce să mai sperăm la respect pentru profesori, colegi, prieteni, participanți la traficul rutier și, de altfel, orice altă persoană cu care copilul respectiv ia contact. Pentru că părinții modelează o imagine a viitorului fiecărui copil; am auzit atâția copii mici spunând că vor să aibă slujba mamei/tatălui când se fac mari sau că vor să se căsătorească cu cineva ca tata/mama. Cu alte cuvinte, ei preiau trăsături de comportament de la părinții lor, semănându-le nu doar genetic, ci comportamental.
O famile fericită e cea unde toți se respectă între ei. Atenție că, prin asta, am spus că nu doar copiii au datoria de a-și respecta părinții, dar e frumos ca și părinții să le răspundă cu același respect, să le ia în considerare părerea și să argumenteze orice regulă impusă. Nu cred că în 2011 mai merg replici precum "Tu ești mic/ă, știu eu mai bine decât tine!" sau "Pentru că așa am zis eu." Așa că hai să creștem puțin, atât copiii (care le datorează părinților multe, dintre care cel mai important lucru este respectul), cât și părinții (care ar trebui să constate că respectul nu e niciodată menit a fi unilateral).
Ei bine, respectul față de părinți mi se pare premisa fundamentală de la care pornește respectul pentru societate, deci pentru toți ceilalți oameni, o caracteristică dezirabilă pentru a funcționa ca om normal. Nu sunt eu nici psiholoagă, nici pedagog, dar cred că un copil, dacă nu învață măcar să își respecte părinții, atunci ce să mai sperăm la respect pentru profesori, colegi, prieteni, participanți la traficul rutier și, de altfel, orice altă persoană cu care copilul respectiv ia contact. Pentru că părinții modelează o imagine a viitorului fiecărui copil; am auzit atâția copii mici spunând că vor să aibă slujba mamei/tatălui când se fac mari sau că vor să se căsătorească cu cineva ca tata/mama. Cu alte cuvinte, ei preiau trăsături de comportament de la părinții lor, semănându-le nu doar genetic, ci comportamental.
O famile fericită e cea unde toți se respectă între ei. Atenție că, prin asta, am spus că nu doar copiii au datoria de a-și respecta părinții, dar e frumos ca și părinții să le răspundă cu același respect, să le ia în considerare părerea și să argumenteze orice regulă impusă. Nu cred că în 2011 mai merg replici precum "Tu ești mic/ă, știu eu mai bine decât tine!" sau "Pentru că așa am zis eu." Așa că hai să creștem puțin, atât copiii (care le datorează părinților multe, dintre care cel mai important lucru este respectul), cât și părinții (care ar trebui să constate că respectul nu e niciodată menit a fi unilateral).
